În vara lui 1986, tata ne-a dus pe mama și pe mine la Albena. Întinsă de-a lungul unei fâșii luminoase de plajă și înconjurată de păduri umede, Albena era cea mai nouă perlă a „Rivierei Roșii”, o stațiune de obicei inaccesibilă pentru bulgarii de rând. Se adresa exclusiv turiștilor străini, din țări „imperialiste” — vest-germani, britanici și suedezi — dispuși să-și lase valuta forte în buzunarele regimului comunist. Tatăl meu era un tânăr anestezist și reușise să ne facă rost de o vacanță de două săptămâni acolo după ce s-a oferit să lucreze ca voluntar la centrul medical de urgență al stațiunii, o capsulă de beton plantată direct pe plajă, un simbol al arhitecturii îndrăznețe pentru acea vreme. Cele mai multe zile în Albena erau liniștite: construiam castele din nisip și alunecam pe un tobogan cu apă nou-nouț. Cât mama și cu mine stăteam la soare și ne jucam în valuri, tata trata pensionari loviți de căldură și victime ale vieții de noapte gonoreice a Albenei.  

Pacienți germani plinuți și veseli, recunoscători pentru serviciile tatălui meu, îmi cumpărau tablete supradimensionate de Toblerone și ouă Kinder din magazinul exclusiv pentru occidentali, Korekom. Pentru noi, copiii bulgari, locul ăsta nu era cu nimic mai prejos decât peștera minunată a lui Ali Baba. Înăuntru mirosea mai bine decât pe cea mai dulce și înmiresmată pajiște; inspiram adânc, ca astmaticii, și încercam să absorbim în capilarele plămânilor marfa ambalată în tot felul de culori. Totuși, în mijlocul jocurilor și al viselor născute din ciocolată, apăreau uneori strigătele unei sirene de ambulanță și ne dădeau fiori. O dubă alb-roșie străbătea promenada plajei, printre pietoni amețiți de soare, și-i făcea să se dea deoparte repede, mai repede. La centrul de urgență, ușile din spate ale ambulanței se deschideau, și zăream câte un om înecat care zăcea inconștient pe o targă, cu fața umflată și albăstruie, de culoarea mării, și pe tata care manevra o mască de aer cu supapă, ca un burduf ciudat, în timp ce încerca să-l țină în viață.

***

M-am întors la Marea Neagră aproape în fiecare an de atunci, ca să fac camping sau windsurfing sau ca să citesc la festivaluri literare, dar amintirile acelea din primii ani de copilărie la Albena încă mă bântuie. Uneori, în zilele cele mai strălucitoare, chipurile celor înecați plutesc în ochii minții mele, și orice bucurie se închide într-o groază primordială. Îmi imaginez adâncurile întunecate ce se deschid sub mine ca o ușă, plămânii ce se umplu cu apă, mirosul de cremă solară și alge marine în descompunere învârtindu-se împreună. Așa e Marea Neagră: soare și abis, o escapadă de vacanță și o poartă spre iad. Chiar și numele sale antice reflectă ambiguitatea: Pontus Axeinos, adică „marea neprimitoare”, au numit-o primii locuitori greci; nu, era de fapt Pontus Euxinus, adică „marea primitoare”, au insistat generațiile următoare.

Într-adevăr, în zilele senine dintre mai și septembrie, e greu să-ți închipui un loc mai blând: apa e caldă și netedă ca o folie de staniol, valurile abia se aud, soarele și briza acoperă plaje cu nisip și golfuri cu pietriș. Niciun rechin periculos ori vreo meduză mortală nu pândesc sub suprafața apei. Ca într-un mit edenic, chiar și fiarele sunt prietenoase. E o mare frumoasă, nu sublimă. Dar asta e doar o jumătate din poveste. Curând după ce lunile de vacanță se topesc în uitare, iarna vine cu furie: furtuni înghețate lovesc țărmurile, spuma de sare îngheață în aer și curenții haotici trec curg peste roci ascuțite. Restaurantele și hotelurile își închid porțile peste sezon, iar localnicii se adăpostesc în case. În astfel de momente, Marea Neagră se transformă într-unul dintre cele mai pustii locuri de pe pământ, unul despre care poetul roman Ovidiu, exilat pe țărmurile sale de către împăratul August în secolul I d.Hr., a zis că e „capătul lumii”.

Pentru grecii și romanii din Antichitate, Marea Neagră chiar era capătul lumii, un tărâm populat de monștri și barbari, terra incognita. Plinius cel Bătrân povestea despre pigmei care călăreau cocori pe coasta nord-vestică a mării, aproape de Albena de azi (nu pot confirma observațiile sale); Herodot a povestit cum sciții, triburi sălbatice din stepele nordice, își făceau cupe din craniile dușmanilor și mantii din scalpurile lor. Pe timp de pace, se îmbăiau în vapori de cannabis și „urlau de plăcere”. În regatul îndepărtat al Colchidei, pe țărmurile estice (unde acum e Georgia), Iason și argonauții săi călătoreau pentru a găsi Lâna de Aur. Dacă Lumea Antică avea o lume nouă, asta era.

Din punct de vedere geografic, astfel de ipoteze au o anumită logică și azi. Marea Neagră e cea mai izolată secțiune a oceanelor lumii, punctul final al sistemului acvatic global. De la Atlantic la Marea Mediterană, de la Marea Mediterană prin Dardanele până la Marea Marmara, de la Marea Marmara prin Bosfor: Marea Neagră e camera cea mai ascunsă din casă — mansarda înțesată de pânze de păianjen în care intri rar. 

Într-un fel, Marea Neagră nu există cu adevărat. În ciuda faptului că se află la intersecția mai multor regiuni — Balcani, Anatolia, Caucaz, stepele sudice ale Rusiei și Ucrainei — nu face parte din niciuna. Spre deosebire de Marea Mediterană, nu e parte din geografia și istoria noastră imaginară (culturală, culinară sau de alte feluri), iar cunoștințele despre ea sunt împrăștiate între discipline academice și studii regionale. Puține cărți și jurnale de călătorie privesc regiunea în ansamblu, în timp ce cele șase țări de pe coasta ei — Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia, Ucraina și România — preferă să se concentreze asupra propriilor stăpâniri, adică până la limitele propriilor ape teritoriale. Puține căi de comunicații și comerț se leagă în regiune, iar oamenii aflați de-a lungul coastei nu știu aproape nimic despre vecinii lor de peste apă. Când bulgarii se plimbă pe plajă, în general nu-și imaginează că georgienii sau ucrainenii fac același lucru undeva la orizont. Marea Neagră nu are insule mari, pe care să faci popas: e pur și simplu o mare goliciune. Probabil cu astfel de gânduri în minte, poetul bulgar Nikolay Kanchev a ținut un toast la vizita sa în Georgia, la începutul anilor 1960: „Mi-aș dori ca Marea Neagră să fie un pahar mare cu vin. Iar georgienii și bulgarii să soarbă de la ambele capete, până când o să golească paharul. Să se întâlnească în mijloc, odată ce-au ajuns la fund, și să se îmbrățișeze”.

Cu siguranță, au fost vremuri — în Evul Mediu târziu, de exemplu — când Marea Neagră era destul de bine integrată, când navele se mișcau între porturi, iar comerțul cu cereale, vin și ceară de albine era înfloritor; însă puțin din asta rămâne astăzi, deoarece regiunea s-a spart în bucăți. Purificările etnice și pogromurile care au avut loc pe litoralul Imperiului Rus și al celui Otoman între secolele al XIX-lea și al XX-lea au rupt ultimele legături cosmopolite dintre comunitățile de coastă și au transformat zona într-o gârlă economică și culturală. Milioane de tătari, cerchezi, greci, evrei și armeni, dintre care unii își aveau rădăcinile aici de două mii de ani, și-au pierdut casele sau au fost măcelăriți. Războiul Rece a trasat o altă linie de demarcație și a împărțit Marea Neagră între Uniunea Sovietică și Turcia, Pactul de la Varșovia și NATO, socialism și capitalism, nord și sud. Chiar și astăzi, plăcile tectonice ale geopoliticii continuă să se miște — în Abhazia, în Crimeea, în estul Ucrainei — și formează noi frontiere, în loc să le șteargă pe cele vechi.

Fără să țină seama de interconexiunile vitale ale mării, fiecare stat de pe coastă și-a exploatat din plin propriul perimetru de apă. În anii 1960 existau 26 de specii ce erau pescuite comercial; în anii 1990 mai erau doar 6. Foca-călugăr a fost vânată până la dispariție, iar puținii delfini rămași sunt amenințați. O specie invazivă de meduză, Mnemiopsis, purtată în apa de santină a vaselor de marfă, s-a înmulțit atât de repede în anii 1980, încât aproape a înăbușit marea sub o pătură de biomasă și a aspirat tot zooplanctonul. Poluarea puternică provocată în ultimele decenii de fabrici și agricultură a afectat semnificativ ecosistemele marine, care sunt pe punctul de a se prăbuși. Cum unele dintre cele mai mari și mai contaminate râuri europene (Dunărea, Nistrul, Niprul, Donul) se scurg în ea și cu Bosforul ca singură ieșire, Marea Neagră a devenit un rezervor gigant de deșeuri, un stomac bolnav și balonat. Lipsa ieșirilor și regimul său hidrologic aparte o fac deosebit de vulnerabilă la factori de stres: deși mai degrabă adâncă (mai mult de doi kilometri la cea mai mare adâncime), diferența de salinitate nu permite stratului superior să se amestece cu cele inferioare. Drept urmare, până la adâncimea de 150 de metri se află viață, în timp ce apa de dedesubt este anoxică, moartă din cauza lipsei de oxigen. Îngrădită între aer ucigaș și apă ucigașă, prea mult și prea puțin oxigen, peștele de la Marea Neagră — hamsie, macrou, morun, sturion — se agață de micul spațiu în care îi rămâne să locuiască. Asta e esența întregii vieți de-aici.

***

Marea Neagră, marea mea preferată, mă întristează. Amintirile despre copilăria mea pierdută, cea fără de nori, se amestecă cu priveliștile distrugerii de azi: construcțiile fără opreliști și adesea ilegale ridicate pe coastă de oligarhi, blocarea râurilor, deversările de petrol și canalizările, plasticul aruncat peste tot. Să mergi de-a lungul plajelor din Bulgaria, acum păduri dese de hoteluri și apartamente, poate fi o experiență descurajantă chiar și pentru cei mai optimiști. Chiar și așa, simt că asta e doar o înfrângere temporară. Pandemia a închis pentru o vreme lumea consumului și a exploatării neînfrânate. Deocamdată, mașinăria turismului de masă pare că se destramă. Poate că de asta are nevoie pentru o vreme Marea Neagră, ca toate mările și oceanele, de altfel. Izolare autentică. Poate că, după ce ne-am mutat în interior, putem și noi să recuperăm sentimentul de apreciere pentru câmpurile albastre pe care le-am pierdut. La fel ca în povestea lui Xenophon și a soldaților săi greci, care, în timp ce se retrăgeau după o campanie militară eșuată împotriva Imperiului Persan în 401 î.Hr., au zărit în cele din urmă Marea Neagră și au știut că sunt aproape acasă. „Thalassa! Thalassa!”, au strigat ei de bucurie. Marea! Marea!

O versiune a acestui articol a fost publicată de Taxis Magazine pe 24 iunie 2020. Traducere de Vlad Odobescu