Carte / Literatură

„Lumea e ca o fotografie arsă”

De Scena 9

Publicat pe 29 noiembrie 2023

În volumul Mariei Orban, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, apărut la Nemira, în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, atenția este pe relația dintre trei generații de femei. Fiecare înțelege lumea în moduri aproape incompatibile, iar echilibrul precar al familiei e zdrobit de internarea bruscă a celei mai vârstnice dintre ele. Moartea iminentă scoate la iveală fricile lor paralizante, fragilitatea mecanismele lor de apărare și felurile în care fiecare parazitează viața celeilalte, în numele datoriei și al iubirii materne. Urmărim toate astea mai ales prin ochii Leiei, aflată la mijloc, și mamă și fiica. Ea este cea care înregistrează schimbările, cea care cerne realitatea și se străduiește să o transcrie și să-i dea un sens.

Maria Orban este prozatoare și profesoară. Romanul ei de debut, Oameni mari (2020), apărut la editura Nemira, în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, a fost nominalizat la premiile Sofia Nădejde” (2021) și selectat la Festival du Premier Roman de Chambéry (2022).

Citește mai jos un fragment din cel mai nou roman al său Toată dragostea dintr-o fotografie arsă.


Ai văzut‑o?, era bine? Râdea, răspunde Ioana și nu poate nicicum să‑și imagineze asta, nici nu mai știe de când nu a mai văzut‑o pe maică‑sa râzând. Zâmbind, da, asta făcea des, dar hohote cu gura până la urechi poate doar în pozele în care era mult mai tânără, înainte de ea și de taică‑su. De ce v‑ați încăpățânat rămâneți împreună?, ar vrea știe uneori. Sau cum erai tu când erai mică?, sau de cine te‑ai îndrăgostit prima‑prima dată?

Primul băiat care i‑a plăcut ei se numea Fredi. Îl urmărea prin curtea grădiniței, ascunsă după tobogan; primul băiat care i‑a plăcut Ioanei, Victor, i‑a adus un mărțișor pe care îl mai are și acum, un trifoi cu patru foi zgâriate; numai despre maică‑sa n‑are habar de nimic, poate cel mai bine ar fi fost stea câteodată lângă ea și tacă, dar spaimele și furia cresc mai repede când e liniște.

Ai putea mergi și tu, a întrebat de tine, o aude pe fiică‑sa, ar putea, într‑adevăr, o să merg și eu, îi răspunde și se așază lângă ea, pe terasa improvizată de pe acoperișul blocului. Zăpada proaspăt căzută nu păstrează decât urmele lor, în rest, totul e atât de alb, încât privirea preia la un moment dat lumina și, când se uită în zare, lumea e ca o fotografie arsă.

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă

Maria Orban
Editura Nemira, colecția n'autor
2023

Pari obosită, fata din cap nu. Ar vrea să‑i atingă obrajii și părul, dar știe că s‑ar feri, așa că nu îndrăznește să facă niciun gest, doar o privește cu coada ochiului, ea oftează, se ridică și pleacă pur și simplu.

Te iubesc pe tine cel mai mult, mama, îi spunea Ioana când dor‑ meau împreună, își punea mâinile pe fața ei și o mângâia. Trebuia se bucure, dar de unde era știe toate astea vor dispărea, la ea nu trecuse ușor iubirea pentru maică‑sa:

Du‑te de lângă mine, Elena, știi că nu‑mi plac chestiile astea, lasă‑mă, Elena, ce te alinți așa, odată s‑a smucit atât de tare din îmbrățișarea ei, s‑a trezit izbită de perete, vezi ce faci?, a zis în timp ce i‑a întins mâna și ea s‑a bucurat și iar a strâns‑o tare, tare.

Abia de când îmbătrânise voia să fie mângâiată, de când gura îi mirosea a uscat, de când corpul cu pielea atârnată, moale, cerată îi dădea frisoane.

Și tu vei fi așa, își spunea, obișnuiește‑te, apoi mergea la oglindă și se examina, ochii ei nu erau apoși și tulburi, gura ei avea gingii roz și curate.

Deci e bine, și parcă simte un fel de dezamăgire, care se transformă‑n vină, se pregătește pentru moartea maică‑sii de câțiva ani încoace, dar de data asta n‑a fost decât spaima din mintea ei. În curând se va întoarce de la spital și va dirija din nou lucrurile. Să nu vii tu măcar o dată să mă vezi, o să‑i spună probabil. Își vor relua rolurile, iar măruntele ei scăpări o vor lovi exact când situația li se va părea sub control.

E noapte, e pe terasă, fulgii dolofani acoperă rapid suprafețele întinse în fața ei. Uneori și‑ar dori sară și, cine știe, poate mântul s‑ar arcui atunci când l‑ar atinge și ar trimite‑o în zbor iar și iar, așa cum le‑a citit copiilor dintr‑o poveste.

Când l‑a văzut pe Ivan în librărie, s‑a speriat. S‑a gândit s‑a întâmplat ceva cu Ioana, dar părea relaxat, răsfoia niște cărți, așa că l‑a lăsat în pace și și‑a văzut de ale ei. Cineva a venit să o întrebe de Vargas Llosa și a trebuit îi arate raftul, altcineva a vrut Coelho, altul, Gabor Maté și tot așa. Din când în când, se uita spre el. Îi plăcea bărbatul ăsta tânăr, înalt, cu păr rasta, haine largi, colorate, e acolo și o cunoaște pe ea, o așteaptă pe ea. Iar acum o privește pe ea, sunt afară și fumează în curtea din spate.

E exact genul de tip care i‑ar fi atras atenția cu douăzeci și ceva de ani în urmă, dar care n‑ar fi băgat‑o niciodată în seamă. Ce mai faci?, o întreabă, privind‑o drept în ochi, și ea se intimidează, așa că tace și ridică din umeri.

Am venit să vorbim despre Ioana, de fapt, despre noi. Noi? Da, eu și Ioana. Apoi aude despre cum el îi vrea binele, iar binele Ioanei n‑are treabă cu facultatea, ci cu a fi liber, un discurs întreg, din care deduce că cea care greșește e ea, pentru că vrea să controleze tot. Și o va pierde.

O va pierde. A pierdut‑o deja, știe, nu e nevoie să vină el să‑i spună. Și e vina lui, de când e cu el, Ioana nu o mai vede pe ea. Sau poate e și ceva ce ține de generații. Ce poți să‑nțelegi din tatăl tău sau din mama ta, și la ce bun?

De ce crezi tu că știi mai bine?, pentru că o iubesc, vine răspun‑ sul, și nu mi‑e teamă s‑o las plece, dacă vrea.

Fix clișeul ăsta nu i‑a trecut prin cap, dar e și ceva interesant în toată întâlnirea, felul în care el povestește despre Ioana, despre ei, cum ar fi fost lupte și pentru binele tău cineva, Leia, cândva, o înfrunte pe maică‑ta, să…

Apoi intră în detalii despre muzica pe care o face în studio, beat‑uri și versuri, despre cum a folosit și vocea fetei ei pe o piesă. Vorbește despre muzică așa cum vorbește ea despre poezie, ce norocoasă e fiică‑mea, se gândește și i se face rușine. Știu ți‑e greu, spune el și mâna pe care i‑o așază pe umăr o frige și se retrage speriată. Nimeni nu‑nțelege nimic, ea știe cel mai bine treaba asta, trebuie să plec, zice, se ridică repede și se pierde printre cărți.

„Ești o fată la mare la oostende, între dune, trăgând dungi pe nisip. Te îndrepți spre oraș, inima ta e înecată de încredere, aerul curge. Alunecă în întunericul cald, în câteva ore îți revii, niciodată nu îți revii”, citește lent, cu voce tare, exact unde a deschis cartea. S‑ar așeza pe jos, în librărie, și ar continua, ar sta acolo o vreme, și ea, și Borges, și mulți alții și‑au imaginat la un moment dat că raiul e o încăpere plină cu cărți.

Trebuie facă ordine pe rafturi, trimită mailuri, ajungă la apartament ia niște haine pentru maică‑sa, cum ești?, aude vocea din spate și se‑ntoarce , îmi pare rău nu am ajuns mai devreme. Tudor e aici, în fața ei, zâmbind. Nu răspunde, vrea doar să‑l îmbrățișeze, din grabă îl calcă pe vârfuri, el se retrage, brațele ei rămân puțin în aer, cât simtă lipsa, după care revin cuminți lângă corp. Te ajut? Și nici nu așteaptă răspuns, aduce pachetele, ține scara, deschide altă cutie, iar apoi, brusc: de ce nu te duci la spital o vezi? Și chestia asta i se pare atât de nepotrivită, că nu‑și poate ascunde uimirea. Ce știi tu despre mine și mama? Ce știi tu despre mine? Nu i‑a spus niciodată despre cum a murit tatăl ei, la câteva minute după ce ea a ieșit din salon, de parcă ar fi așteptat s‑o mai vadă o dată. Despre senzația asta, care i s‑a încolăcit în creier ca un șarpe, e un mesager al morții. Despre cum moartea a rămas de atunci cu ea și o poartă peste tot, chiar dacă e vie.

Se întoarce la raftul ei, închide ochii și o vede pe fata din Oostende mergând pe plajă, fata aia ar putea fi ea, bate vântul, e pustiu și frig, dar îi convine așa, ai văzut vreodată Marea Nordului?, îl întreabă.

Sunt de fapt mici rupturi. Fisuri în dezordinea zilei. Se‑ntâmplă acum, în mașina lui Tudor, poate datorită scaunului maro, confortabil, de piele, poate datorită muzicii de la radio. Nimic pretențios, un cântec vechi, estateeee italianaaaaa și vocea răgușită, amintirea unui campionat de fotbal și a ultimei veri în care au fost o familie de trei. Nici ea nu știe de ce, dar e bine, în ciuda tuturor lucrurilor care o sperie. Jumătatea de jos a orașului, așa cum se întrezărește prin parbrizul murdar, o liniștește.

Și sunt și dimineți când înaintează greu spre spital. Zăpada murdară și nisipoasă îi îneacă pașii, nu există niciun drum clar, nicio direcție. E doar șuieratul vântului pe fundal, ezită, trece mai departe de poartă, de clădire, mai departe de blocul cu zece etaje, unde stătea primul ei iubit, care de câțiva ani trăiește în Suedia. Și merge și mai departe, spre ieșirea din oraș. Firicele de apă suspendate în aer îi încurcă vederea, dar ea știe undeva, la margine, e o pădure de mesteceni și că siluetele lor albe se înalță ca o barieră între lumea cu și fără oameni. Merge drept înainte, mâncarea și hainele pe care ar fi trebuit să le lase la poarta spitalului atârnă ca niște bolovani în rucsac. O să le lase când se‑ntoarce, o să intre când va fi pregătită, deși știe că niciodată nu o fie pregătită.

Imagine principală realizată de Rodolfo Clix și preluată via Pexels.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK