O călătorie sabatică dinspre inima întunecată a austerității române spre marginile delicioase ale hărții. În arta culinară a Marianei Grigoruță din Botoșani, maioneza leagă salata – dar oare ar putea funcționa și ca liant social?

Ideea era simplă. Scena9 îmi propusese să-i iau unui interviu doamnei care a făcut salata boeuf de pe posterul filmului Dracula lui Radu Jude. De ce nu? Salata boeuf îmi place, în general, iar posterul e probabil cel mai coerent simbolic lucru din cel mai recent film al marelui cineast. (Tot îmi zic că o să renunț la stele și note și o să adopt „scara Lenghel” în recenzii: bun, rău sau „pă la medie”. Dracula se încadrează perfect la „pă la medie” – un film lung, ocazional obositor, ocazional amuzant, o glumă de autobază, făcută de un auteur autoironic în epoca postironiei. Există, bineînțeles și alte păreri.) Posterul, însă, e ceva neaoș, uman, cel mai popular lucru adiacent lui Jude de la Aferim! încoace. Așa pare și creatoarea lucrării de pe afiș. I-am dat un telefon.

Numai că, încă de la prima conversație cu Mariana Grigoruță, autoarea salatei, au apărut problemele. Pe parcursul discuției de programare a interviului mi-a picat fisa că locuiește în Botoșani. „Chiar în oraș. Dumneavoastră sunteți tot din Botoșani?”, m-a întrebat.

Vorbisem deja cu femeia, nu puteam să-i zic: „A, stați oleacă, eu credeam că stați aici la noi, în sudul matcha-Sally Rooney-performative male, nu aproape în Ucraina. Pa și pusi!”. Am și eu o onoare, o datorie fiduciară de golăneală gonzo. Și-n plus, după un pic de stalkereală pe Facebook, doamna Mariana chiar părea o bună candidată de interviu – are ceva foarte onest, firesc, genul de naturalețe pentru care mulți pretinși intelectuali și-ar vinde sufletul lui Labubu.

Mai mult, îmi dau seama că oricâtă caterincă am face despre bulă, bărbați performativi, situationship-uri și alte povești de perimetru Barton-Ototo, mulți dintre noi chiar trăim încorsetați într-o lume postironică de meme, poeme și blesteme, asumat detașată. Pendulăm între vernisaje, festivaluri de nișă și lansări de proiecte cofinanțate AFCN, ne certăm pe căcaturi și ne lăudăm cu nimicuri. Între timp, inflația merge înainte, e secetă și premierul Ilie Bolojan se încruntă și taie dintr-un stat social deja aschilambic. Nicușor Dan așteaptă și calculează, ceva care-i șade bine unui matematician, dar poate nu la fel de bine unui președinte. Și țara așteaptă și mocnește. Cum ar zice maître Florin Chirculescu, scriitor și chirurg: „În România, în momentul ăsta, pulsul cetățenesc e îngrozitor de prost”. 

Hai să punem un stetoscop pe România. Jude o duce bine. A avut retrospectivă integrală la Centrul Pompidou Paris, scoate trei filme pe an, taie lemne, bate cuie. România o duce mai rău. Așadar, hai să vedem cum o duce țara, în drum spre doamna Mariana și înapoi. Ce părere o avea doamna Mariana de Radu Jude? De Dracula? De Biserică, de stat, de austeritate? Cum se vede bula dinspre Botoșani? Road trip!

Ziua 1: București – Botoșani

Ziua începe bine, cu casiera de la benzinărie care-mi greșește CIF-ul pe bon. Nu prea mă pricep la chestii de-astea, dar se întrevede jale, nu belșug. Altfel, Bucureștiul e haos în mișcare. Inevitabil, în orașul care concentrează un sfert din PIB-ul României.

Claxoane, avarii, scandal în trafic, scârț și înjurătură. Traficul din București e motivul pentru care ar trebui deportat în Transnistria orice naționalist care se crede mai bun decât un livrator sud-est asiatic. Ne comportăm la fel, în trafic și în viață, numai că noi o facem dinăuntrul mașinilor de care nu mai aveau nevoie nemții. Dușmanul nu e srilankezul care ți-a tăiat calea, pe un scuter înmatriculat în Ilfov. Dușmanul e traficul, iar traficul suntem noi. 

Traficul se rărește înspre ieșirea din oraș. Câmpul prin care iese autostrada din București e ceva magic – munți de moloz, șoimi, stâne de oi și vile duplex de sute de mii de euro. Acum zece ani erau doar oile. Peste încă zece ani vor fi doar duplexurile. Autostrada A3 începe bine, cu trei benzi, apoi retrogradează la standarde românești: două benzi, una pe care merg cu 90 la oră TIRuri și mașini care n-ar trece ITP-ul nici în vis și a doua, pe care merg șmecherii cu 150. Pe la kilometrul 20, un cetățean culege tacticos de pe autostradă cutii de IKEA. Merge agale printre mașini și le ridică, i-au zburat din remorcă. Un pic mai sus, prietenii lui George Simion au scris „sfinții închisorilor canonizați” pe un pod. Sub pod a oprit un cetățean pe avarii, se pișă. Autostrada A3 nu are toalete sau parcări deocamdată; cică va avea. 

Intrăm pe A7, Autostrada Moldovei, două cuvinte pe care nu credeam să le văd vreodată împreună. Autostrada e nouă, e o realizare epocală. Și se termină la Mizil. Pentru că cineva a sudat prost la un pod. E fascinant felul în care se pierd banii în România și cât de încet merge tot, din prost în mai prost.

Mizil. Mizilul e un punct de reper în umorul și cultura românească încă de pe vremea lui Caragiale, ba chiar de dinainte, când Cilibi Moise o dădea p-aia cu „la Mizil pod mare și apă nicidecum”. Nu mai zic nimic de cele 175 de minute antologice de reportaj ale lui Geo Bogza, de bancul cu bătaia din gara Mizil sau de toate celelalte reportaje de acolo, inclusiv cele semnate de Oana Filip, cu sau fără Ioan Stoleru. Ideea e că Mizilul a devenit un fel de Mecca al caterincii jurnalistice. Noi am oprit pentru că nu doar de pe A3 lipsesc toaletele, ci și de pe A7, Autostrada Moldovei (terminus Mizil). 

Gara din Mizil arată la fel ca pe vremea lui Bogza, poate chiar ca pe vremea lui Caragiale. Cilibi Moise a murit cu doi ani înainte să se inaugureze linia ferată Ploiești-Buzău, n-a mai prins gara. Una din ușile legendarului edificiu a fost zidită, arată ca o greșeală de randare AI. Cred că spune ceva despre România, Mizil, infrastructură – dar nu știu exact ce. În gară, niște câini dau târcoale fotografei parașutate de la București. Și doi localnici îi dau târcoale fotografei. Au o doză de Pepsi, dar nu îmi dau seama de unde, pentru că magazinul de lângă gară e închis, miercuri la prânz. Casa de pariuri de alături nu e închisă, dar nu au Pepsi, nici măcar Cola. Plecăm din Mizil după doar 20 de minute, un timp mult mai bun și decât Bogza, chiar și decât Oana și Stoleru.

De la Buzău intrăm iar pe Autostrada Moldovei, un tronson civilizat, care ne lasă după Focșani. Mai bine, sincer. Am trecut odată prin Focșani și mi-e frică de orașul ăla. Are o mafie puternică. Nu neapărat în sensul de băieți cu lanțuri și bâte care-ți cer taxă de protecție, ci echivalentul literar artistic. Știu mulți oameni de cultură și presă din Focșani și sunt un grup unit, cam prea unit, ți-e și teamă să vorbești despre Focșani în baruri și cafenele culturale, că te trezești cu probleme.

Odată cu Focșaniul, intrăm pe primul tronson din drumul morții. DN2 poartă acest nume drăgăstos din cauza numărului foarte mare de accidente letale care au loc pe el. Asta e din cauza acelei inovații specific românești, acostamentul de 2,5 metri folosit ca bandă de circulație, în loc de mult mai răspânditul sistem expres 2+1. Pe aproape toată lungimea DN2 se circulă în regim de drum expres, doar că două din patru benzi sunt cu un metru prea înguste. Rezultatul e adesea fatal. Am fost la o nuntă la Moinești într-o toamnă ploioasă și am văzut trei accidente cu SMURD pe drum. Toamna asta, însă, e secetă. La Mărășești câmpiile sunt sterpe pe lângă Mausoleul Eroilor, îi dau un aer trist, sovietic. Un pic mai sus pe drum, râul Putna pare să fi secat complet. Întreb la o benzinărie dacă e de la captări și irigații, cum a documentat Adina Florea mai sus, în județul Neamț. Nu știe nimeni ce să-mi răspundă. A plouat puțin și mai ales a plouat puțin pe la munte. Apa nu are de unde să vină.

Un pic mai la nord de Adjud e una dintre cele mai interesante priveliști de pe tot DN2-ul. Pe dreapta drumului se întinde un câmp de betoniere și basculante, sute de bucăți, toate portocalii. În spate, se profilează o hală distopică pe care scrie UMB. E centrul de comandă al imperiului Umbrărescu. Dorinel Umbrărescu e unul dintre „regii asfaltului” și bogătanii Moldovei. Își folosește banii cică în slujba binelui, e unul dintre cei mai implicați oameni în procesul de construcție a autostrăzii Moldovei și a infrastructurii rutiere din România în general. Uneori cu costuri de vieți omenești. O parte din bani intră, însă, în editoriale laudative la nivel Trump-Coreea de Nord. Pe marginea drumului și-a construit un fel de domeniu feudal, cu palat personal, case pentru directori, pădure, ștrand cu nisip și restaurant. Pe partea cealaltă, cea cu basculantele, vrea să construiască, ca orice senior feudal, un domeniu pentru clăcași. E bizară tendința asta spre feudalizare a bogaților regionali ai României dar, sincer, e de preferat tendințelor aristocratic-milenariste ale bogaților de București. Din partea mea, atâta timp cât nu mai bubuie conducte și face loturile până la Pașcani, Umbrărescu poate să-și ridice și turnul Eiffel și ferma din Dallas pe domeniu.

DN2 continuă spre Pașcani, cu o scurtă pauză pe centura Bacăului, unde autostrada revine. Traficul e haos, banda de urgență e plină de camioane și dube, iar mașinile se depășesc cu flashuri și claxoane pe un fundal de toamnă rea. În zona Bacăului apar și bisericile catolice, moștenire a așa-zișilor ceangăi, o populație de maghiari stabiliți peste munți, de-a lungul arcului carpatic, în Moldova. Astăzi e dificil de zis ce naționalitate și etnie sunt – mulți se identifică mai degrabă ca maghiari decât ceangăi, alții sunt ceangăi, dar vorbesc în principal româna, alții sunt direct români, dar îi consideră alții ca mine ceangăi. În orice caz, îi unește religia romano-catolică. Una din localitățile mele favorite din România după nume, Răcăciuni (cu bonus satul Fundul Răcăciunii), ilustrează dilema: doar 2% din populație se declară maghiară, dar 45% dintre localnici sunt de confesiune catolică. Mai important e că în toată zona asta subcarpatică a Moldovei poți vedea bisericile catolice ce deservesc populația, multe ridicate după 1989 într-un stil bizar turbo-termopanpunk, care, sincer, merită la fel de mult în patrimoniul UNESCO pe cât merită bisericile din Bucovina sau cele maramureșene de lemn.

Cred că de aproape opt ani nu am mai urcat atât de sus în Moldova. Tot frig și atunci, dar măcar era frig de primăvară și, deși sărăcia parcă părea mai acută, era totul mai plin de speranță. Satele Moldovei au beneficiat din plin de banii trimiși acasă de către forța de muncă trimisă afară. Casele par întreținute, mașinile arată mai bine, căruțele sunt rare. S-a investit în dezvoltare și, cu toată hoția aferentă, mie, cel puțin, mi se pare că se vede. Dar te întrebi câte vreme o să se mai vadă. Pentru că, oprind la Hanu Ancuței, observ că prețurile aproape s-au dublat în șapte ani jumate. Acum, Hanu Ancuței n-a fost niciodată un loc ieftin. Probabil și pe vremea lui Sadoveanu te țepuia cârciumarul rateșului de la Tupilați. Problema e nu că prețurile sunt foarte mari azi, ci că ne-am obișnuit cu ele. Că prețurile mari, raportate la un venit mediu, sunt noua normalitate și nu doar în polii economici ai țării și ai Europei. Pe hârtie suntem țară dezvoltată, dar dezvoltarea e distribuită inegal.

Am ajuns în Botoșani pe seară, după un drum lung și o căprioară care a sărit prin fața mașinii, undeva pe la Bursuc-Deal, o localitate poate chiar mai bine numită decât Răcăciuni. Centrul Botoșaniului pare într-o renovare perpetuă. Îmi aduce aminte oarecum de centrul vechi din București, înainte să se umple de restaurante scumpe și proaste pentru străini. Orașul, însă, vrea să-ți amintească de vremurile lui bune și mai ales de Eminescu. Eminescu e peste tot. Ai o promenadă a lui Eminescu, terasa favorită a lui Eminescu, sunt și poze cu teiul lui Eminescu, deși sunt destul de sigur că ăla e în Iași. Botoșaniul pare că se reînnoiește, dar în același fel inegal ca toată România. Restaurante și coffee shop-uri între ruine. 

Hotelul Rareș, unde ne cazăm, e numit după Petru Rareș. Are o poză cu Petru Rareș în hol, ceea ce nu înseamnă prea multe, pentru că are și una cu Ștefan cel Mare, una cu tezaur dacic, una cu un beduin călare și o reproducere după florile soarelui de Van Gogh, atât de ștearsă încât pare că predatează invenția xeroxului. Afară are trei stele pe fronton și două pe firmă. În cameră e foarte frig și am trecut aerul condiționat pe încălzire. Afară trei copii exersează manevre de box, adică se bat. Poate frizez penibilul, dar asta-i România sub Bolojan – o țară dezvoltată, conform Băncii Mondiale, dar fără bani în bancă. Beduin călare, veioză aurie, mobilă comunistă, cornișe decorative, draperii blackout, frig, bătaie, noapte bună.

Ziua 2: Doamna Mariana 

Ziua începe bine, când îmi dau seama că toate înregistrările audio pe care le-am făcut în ziua precedentă, ca un fel de Agent Cooper de pe Temu, sunt inutilizabile. Le reconstitui din memorie.

Toată ziua e dedicată doamnei Mariana Grigoruță și salatei boeuf. La ora 10:00 trebuie să mergem pe teren, cum zic jurnaliștii adevărați. Pe mine mă interesează mai puțin pedigreeul jurnalistic și mai mult cel istoric. Al regiunii, al orașului, dar mai ales al salatei boeuf. Pentru că știm cu toții că nu e o invenție românească.

Salata boeuf e de fapt salată Olivier (sau Stolichny, adică „metropolitană”, în limba rusă), invenția bucătarului rus de extracție francofonă cu același nume. Fiind făcută de un francez, pe la 1860, era la origini un preparat simandicos, cu carne de potârniche și de rac, învelit în aspic. De-a lungul vremii, produsul s-a schimbat și, după revoluția rusă din 1917, a început să aproximeze forma de azi. Rușii o fac cu cârnat „doctorskaya”, un fel de parizer sau salam de vară dietetic, rămas din vremurile alimentației raționale. Din Rusia, salata Olivier s-a răspândit ca o ciumă delicioasă, de obicei sub numele de salată rusă (Spania, Balcani, Scandinavia, cam toată lumea, de fapt) sau salată franțuzească când e preparată fără carne sau când poporul respectiv are boală pe ruși. Cred că ăsta e și motivul pentru care salata lui Lucien Olivier a ajuns la noi ca salată boeuf (sau salată de legume la frații polonezi). 

Dar a noastră e mai bună. Mă enervează profund conceptul de mâncăruri naționale, dar și obsesiile de supremație culinară pe care le au adesea românii, când aproape toată mâncarea noastră e derivată de la est, de la vest sau de la turci. România a fost întotdeauna o răspântie a imperiilor și cu ele a venit și imperialismul culinar – sau formatul său mai nou și mai prietenos, diplomația culinară. Românii nu se pricep la diplomație, culinară au ba, și au rămas repetenți și la imperialism dar se pricep la mâncat gras și bine. Nu degeaba avem cârnați mai buni ca la vest, mezeluri mai bune ca la est și salata de vinete din trei ingrediente (niciunul nefiind maioneza, prieteni ardeleni). Nu degeaba poate singura contribuție românească la gastronomia lumii e mujdeiul. Salata boeuf, însă, este varianta perfectă de Olivier – nu conține parizer sovietic cu pretenții, e acrișoară de la murături, nu pune nimeni creveți în ea și maioneza e din aceea groasă care funcționează mai mult ca liant decât lubrifiant. E mâncare grea, dar vorbim totuși de un popor care consideră că cea mai bună pasăre e porcul.

Doamna Mariana face salată de boeuf foarte bună – pot atesta asta, pentru că am mâncat o tavă întreagă, deși eram la dietă. Am ajuns acasă la ea de dimineață, la ora stabilită. A coborât să ne deschidă, pentru că nu mergea interfonul. Doamna Mariana stă la bloc împreună cu copiii și doi motani gri imenși. Sincer, nici nu mai era nevoie de salată de boeuf; m-a convins, m-a cumpărat chiar, cu motanii superbi, care sunt burgheji, nu tomberonezi: un Scottish Fold și un British Shorthair. 

Apartamentul, însă, e foarte românesc, în sensul de utilizare creativă a spațiului. Blocurile noastre sunt construite sub comunism, iar planificatorii nu se așteptau să avem nevoie de spațiu pentru mașini de spălat, mașini de spiralizat (un fel de răzătoare care rade morcovi și castraveți în spirale, am și eu acasă) sau alte instrumente utilizate de doamna Mariana în exercițiul funcțiunii. La mine acasă, mixerul cu picior stă în dulapul de haine, cu bocancii; la doamna Mariana și-a găsit loc în bucătărie. Frigiderul stă pe hol, cu motanii. Living-ul unde ne așezăm e micuț și plin de mobilă – canapea, două fotolii, două vitrine, are ceva de Twin Peaks. Doamna Mariana stă pe canapea, cu unul dintre motani tronând în spatele său și două icoane mari pe perete. Îmi notez să o întreb de religie, de pisici am întrebat-o deja. Se scuză că nu s-a gătit pentru poze și asta mă face să o plac și mai mult. 

Doamna Mariana s-a născut la țară, într-o familie simplă, cu încă patru frați. „Tata avea căruță și cal și mama lucra la câmp”, îmi zice, în timp ce mie-mi tot fuge privirea după motan. A fost pasionată de artă de tânără, desena cu bățul în mocirla care se forma în curte după ploaie. Desenele îi erau expuse la școală și grădiniță. Pentru că părinții au vrut ca ea și surorile să ajungă la oraș, s-a orientat spre liceul de artă din Iași. N-a intrat. Era concurență mare, 75 de candidați pe 13 locuri, iar ea făcuse doar puțină pregătire cu diriginta. 

Între timp, doamna Mariana ne povestește tot felul de anecdote din copilărie. Spune că le ține minte pe toate pentru că avea mintea odihnită, că n-a făcut facultate, n-a trebuit să memoreze cine știe ce. E modestă. A făcut un liceu industrial la Iași, dar în paralel se ocupa de Gazeta satirică, o publicație a liceului, pentru care ilustra glume. Se vede, are un umor interior al frazei, genul de haz pișicher și autoironie care au cam murit în epoca caterincii seci. Pe net postează poze cu ea cântând la chitară sau clipuri umoristice făcute cu AI, între clasicele urări de sărbători sau poze de la praznice. În orice caz, ne trebuie mai multe gazete satirice în viața noastră și mă bucur că cineva cu umor a făcut salata-manifest pentru Dracula lui Jude.

O întreb pe doamna Mariana despre cum a făcut tranziția din paginile gazetei satirice înspre cozonaci și salate. Mezinul familiei, care are acum 18 ani, era mofturos când era mic. Ca să-l convingă să mănânce a început să-i facă diverse figurine din mâncare și așa s-a născut o legendă. Din „spanac, mămăliguță, ouț”. În cei 15 ani care au trecut de-atunci, băiatul cel mic a decis să mănânce și mâncare care nu e sculptată, dar doamna Mariana a continuat să lucreze, din pasiune pentru familie, preot, prieteni. 

Aici intervine internetul. Mariana Grigoruță început să posteze creațiile pe diverse grupuri de facebook și să fie apreciată. A învățat meserie culinară din mers, de pe la mătuși, dar și de una singură. Să decoreze a învățat tot făcând, pe lângă ce puțină meserie a mai furat (ca noi toți prin pandemie) de la canalele de gătit de pe YouTube-ul moldovenesc. Mă fascinează că, probabil spre disperarea lui Bolojan, deși a lucrat la patron, doamna Mariana se definește în principal prin activitatea sa din sfera familiei, prin religie și prin artă. Are, totuși, și un pic de spirit antreprenorial, care i-ar ridica premierului monosprânceana. Doamna Mariana ar vrea să facă în Botoșani un restaurant pentru copii, cu figurine din mâncare. E și în tratative cu niște investitori botoșăneni. Cine știe, poate la următoarea vizită în nordul Moldovei o să mănânc pizza în formă de ursuleț.

Doamna Mariana zice că, atunci când se uită la primele ei lucrări, i se par oribile. Cred că asta e marca unui artist adevărat, rușinea față de sine. Eu, după cum am mai zis, sunt nerușinat din punctul ăsta de vedere. Doamna Mariana e o persoană mai bună decât mine. Zice râzând că nu știe dacă e ok, dar, cumva, o deranja când o acuza lumea că folosește „forme”, adică mulaje, pentru cozonacii și salatele ei. N-are nicio formă, „toati formili îs de la bunul Dumnezeu, slavă lui”. Mă fascinează pendularea asta profund românească între mândria unui artist, culinar în cazul nostru, și deferența spre forurile superioare – pentru că pare reală. De obicei la artiști, scriitori, poeți – o doamne, la poeți –, modestia asta e falsă, un văl drapat peste un ego imens. Poate că doamna Mariana poartă basma când merge cu colacii la popă, dar nu-i trebuie văl peste ego, pentru că modestia e reală.

Tot ce produce – cozonaci, pâini cu domnitori, până și salata boeuf cu portretul prezentatorului TV Cătălin Măruță – se mănâncă. Se consumă intern, ajunge la rude sau la preot. Îmi spune și o poveste amuzantă despre cum, tot trimițându-i părintelui colaci, și-a dat seama că bărbatul nu îi mânca. La un moment dat, preotul i-a arătat toți colacii făcuți de ea, pe care-i păstrase ca într-un muzeu. Doamna Mariana zice că ne-a făcut salată și pâine, ca să vedem cum lucrează, și mă entuziasmez într-atât încât uit să o întreb dacă celebra salată cu Dracula pentru Jude a fost, la rândul ei, consumată.

Apropo de Jude. În timp ce pisica se poziționează sfinxoidal în spatele femeii, o întreb cum a ajuns să facă salata de pe posterul Dracula. Tot de la Măruță i se trage. Cineva de la producție a văzut-o la emisiunea la care a fost invitată și a contactat-o. Doamnei Mariana i se pare amuzant – ba chiar discuta cu preotul că, după atâția sfinți și domnitori, a ajuns să fie cunoscută tocmai pentru o poză cu un vampir. Preotul n-a părut să vadă vreo problemă și nici eu nu văd. E și mai amuzată când face o paranteză și îmi povestește, candid și pișicher, cum, în alte interviuri o întreabă lumea cum „a ajuns la Jude”. „Păi nu, el a ajuns la mine!”. Mi se pare absolut normal. E un dezechilibru de putere acolo între părți. Pe de-o parte avem un artist popular, o personalitate care face artă ce bucură masele. De cealaltă parte e Radu Jude.

O întreb dacă a văzut vreun film de Jude. Zice că ,spre rușinea ei, nu, dar a auzit că Dracula „e cu prostii”. Îi zic să stea liniștită, nu e nicio rușine, până la urmă. Dacă Jude dorea să facă un film care să ajungă la doamna Mariana, făcea un altfel de film. Îi recomand Aferim!, apoi o dăm pe politică.

Doamna Mariana urmărește mai puțin politica, mai ales în ultima vreme. O întreb dacă are modele sau politicieni favoriți. Zice că a avut, dar acum se abține, e confuză în treburile astea, tot a a sperat la o schimbare dar… Nu o presez, pentru că, sincer, nu vreau să știu mai multe. Toată lumea e confuză acum și de-asta am și mers până în celălalt colț al României ca să vorbesc despre salată boeuf cu o artistă a mediului gastronomic. România e o salată boeuf în care suntem cu toții ingrediente și care pare că se împute în ritm alert. Asta e prieteni, sunt gras și mâncăcios. Dacă dr. Chirculescu caută pacientul România la puls, eu o s-o caut la gust. Ceva s-a alterat în compoziție, ceva stă să se taie. Îmi expun teoria și o întreb pe doamna Mariana ce ne lipsește din salata asta românească boeuf. Îmi zice că pacea. Pacea socială sau pacea între popoare? Îmi răspunde că pacea între noi, între români. Altfel, de război nu-i e frică. Totul o să se întâmple după cum vrea Dumnezeu, dacă-i cheamă la oaste copiii, se duce cu ei! 

O întreb dacă e pregătită de diplomație culinară. Moldovenii au votat cu vestul, ucrainenii mor în tranșee ca să nu fie trași înapoi în „sfera de influență” rusă, cum ar zice politologul John Mearsheimer. Nu e șansa noastră să detronăm salata Olivier și să o înlocuim cu boeuf-ul nostru, în sufletele Europei de est? Doamna Mariana e pregătită. În 2012, rușii au făcut cea mai mare salată Olivier. 1.841 de kilograme. Și aici doamna Mariana e gata să concureze, aviz ministerelor de resort. Dar la noi de ce e așa de populară salata boeuf? Ea zice că e pentru că o punem pe masă la toate sărbătorile și pentru că e bună, deși pe-ale sale adesea nu apucă nici să le guste. Îi zic că asta e marca unui chef, a unui artist, când mâncarea devine vocație, nu atracție, când îți hrănești pasiunea cu ea, nu burta. Și doamna Mariana are ascendent în artă. Vrea să scoată un album cu poze, rețete și poezii – zice că nu e „așa de talentată la poezii”, dar îi place să scrie. Îi zic un secret: toți poeții zic că-s netalentați, dar se cred talentul pământului. 

În orice caz, e clar că doamna Mariana vrea să lase ceva în urmă. Îmi povestește că a vrut, ba chiar ar fi avut ocazia să lucreze în echipele de pictori de la Catedrala Mântuirii Neamului. Vrea să meargă la inaugurarea de la final de octombrie. Eu nu sunt fan al proiectului megalomaniac al BOR-ului, așa că o întreb dacă nu i se pare mare, nepotrivită. Se gândește și-mi răspunde că e mare, dar și poporul e mult! Apreciază că vede mulți tineri prin biserici, implicați. Mie asta îmi dă frisoane, nu aș vrea să știu ce păreri au despre aproapele lor mulți dintre tinerii cu ii de prin biserici. Nu cred că au candoarea doamnei Mariana. Ajungem, însă, la un subiect comun. 

O întreb pe doamna Mariana ce ar schimba în Botoșani sau ce ar vrea să vadă mai mult. După un pic de reflecție, îmi spune că o deranjează „cluburile astea”. Și iată punctul comun, cel care unește aproape toată lumea de bună credință din țară. Cluburile astea sunt, bineînțeles, sălile de pariuri și jocuri care au împânzit România și care ne rup încet țesătura socială. Doamnei Mariana îi place toată România, nu ar pleca din țară vreodată, dar vrea și ea, ca noi toți, să vadă o schimbare. Vrea ca lumea să fie mai bună, mai unită… Mai solidară? 

Trecem la proba practică și sunt fascinat de modul de lucru al doamnei Mariana Grigoruță. E extrem de organizată. Toacă mărunt totul și construiește, cum zice ea, „ca un puzzle” decorațiile salatei. Ne face una de toamnă, ca să meargă cu pâinea și colacul pe care le-a pregătit. Nu folosește mazăre, deci, iată, dezbaterea poate fi încheiată, iar carne folosește de pui sau pui cu vită. A noastră e pui cu vită. Așează cu migală o figură de fată în centru, apoi ornează de jur-împrejur tipsia. Mă impresionează câte ingrediente are, aranjate pe culori, ca pe o paletă de pictor. Măsline, morcov, ridichi, salam, rodii. Rodii? Doamna Mariana iubește rodiile. Îi plac și la gust, dar și pentru că sunt „fructul Mântuitorului”. Salata pe care o ornează pentru noi e presărată cu boabe de rodie, în contrast cu galbenul maionezei. De obicei lucrează ascultând muzică religioasă sau în liniște, dar acum ne povestește una dintre cele mai românești întâmplări pe care le-am auzit vreodată – peripețiile sale cu mașina prin București, ca să ajungă la Măruță, într-o Dacie căreia i se oprea motorul dacă staționa. Pare ceva scos dintr-un film de Radu Jude.

Doamna Mariana insistă să ne dea toată tava cu salată boeuf, pâinea și colacul, ba ne mai dă și vin la pachet, că „doar ați venit la Moldova”. Mă bucur sincer că am venit, deși eram foarte sceptic de toată deplasarea asta. Dincolo de văzut România din mersul mașinii, dincolo de posterul lui Jude, de motanii doamnei Mariana și de pacea socială, am apucat să vorbesc cu cineva care vede lumea ca pe vremuri, fără furia și cinismul ultimilor ani. Și am plecat cu trei kile de salată boeuf.

Am plecat, bineînțeles, la Flămânzi. Nu doar pentru că e amuzant să mergi cu multă mâncare la Flămânzi ca să faci poze, ci și pentru că e locul de unde a pornit una din puținele mișcări populare autentic românești, răscoala de la 1907. Există și un muzeu al răscoalei în Flămânzi, pe care din păcate l-am prins închis, deși eram în timpul orelor de program. Prezentul și momentul 1907 au un substrat comun. Răscoala s-a născut din furia populară a celor săraci împotriva unei clase exploatatoare. În 1907, din nefericire, multă furie a fost canalizată pe făgașe antisemite. O mare parte din arendașii moldoveni ai vremii, prima țintă a răscoalei,  erau evrei. 

Și astăzi vedem note acre antisemite în glasul furiei populare. Într-un reportaj Recorder dintre tururile de scrutin, o femeie în vârstă îi spune încrezătoare reporterului că Nicușor Dan e evreu. „L-am văzut eu mergând la ei acolo, la moschee”. În București, pe un perete de bloc pe lângă strada Avrig, un graffiti cu dictonul roncian Jos cu sataniștii care ne conduc! a fost completat de altă mână, mai direct: J*danii. Furia și disperarea împing spre extreme, iar în România, cel puțin, doar una dintre extreme pare în stare să speculeze momentul de furie. Autoritățile sunt ori complice, ori complet incapabile, iar președintele – care, cu scuzele de rigoare pentru doamna care l-a văzut la moschee, nu este evreu –, preferă să dezbată câți rezistenți din munți pot dansa pe capul unui ac, în loc să construiască pacea socială de care avem nevoie cu toții.

Botoșaniul atârnă și el sub spectrul unui mare antisemit al neamului – Eminescu. Dar, dincolo de centrul Eminescuit, e un oraș ca toate altele, un contrast bizar, tipic românesc, plin de indicatoare turistice cu coduri QR pe ele, sex shop-uri lângă magazine de termopane, omniprezentele bazaruri chinezești, cafenele craft, piețe cu tarabe pe timp de zi și grupuri de copii puși pe șmecherii după căderea serii. Am văzut tesle, kendame și stickere cu „mândru că sunt moldovean”. Dacă e să dea în clocot mămăliga de undeva, nu cred că va fi de la Flămânzi, nici de la Botoșani. Altele sunt liniile de falie astăzi. Furia socială e speculată de la centru, prin televiziuni sau prin rețele răsfirate în online, cu nano- și micro- influenceri ce critică, pe bună dreptate, un guvern pus pe tăieri de servicii și scumpiri pe care le suportă populația, în timp ce mediul de afaceri și ratingul de țară trebuie protejate cu orice preț.

Ziua 3: De la Botoșani la Brașov

Ninge în munți în a treia zi, când, după o ultimă masă din salata boeuf a doamnei Mariana, părăsim Botoșaniul. La lumina zilei, orașul e mai animat, oamenii mai prietenoși. Găsim o tonetă cu un domn care pare mult prea pasionat de cafea pentru un oraș atât de mic. La fel ca mulți, a trecut prin experiența migrației, a găsit ceva ce i-a plăcut și s-a întors să își transforme pasiunea în job. Ăștia sunt, teoretic, oamenii pe care se construiește o economie sănătoasă. Sunt mulți, au poftă de muncă și plătesc TVA, spre deosebire de multe firme mari. România arată mai bine și datorită oamenilor ca domnul cu cafeaua. Moldova arată mai bine. 

Chiar dacă noi încă avem acest model de dezvoltare extractivă, cu resursele concentrate în orașe mari, magnet, dorul de casă al românilor plecați și banii trimiși de ei au făcut țara să arate „civilizat”, cum zice românul. Casele părintești au fost zugrăvite și extinse, acoperișurile sunt noi, gardurile sunt vopsite, sunt flori plantate în fața porții și drumuri pavate pe PNDL-ul lui Dragnea. În România s-au cheltuit bani europeni și bani de la românii europeni, și gata, suntem țară dezvoltată. Dar dezvoltarea e inegală. 

În trecut, sărăcia acționa uneori ca liant social, iar speranțele la mai bine și dependența de rețelele de primari subjugau politic categorii mari de oameni. Banii, antreprenoriatul, chiar și ajutoarele anuale primite de la Uniunea Europeană, au eliberat o bună parte din oameni din ciclul sărăciei, le-au permis să aspire la mai mult. Dar inabilitatea mai multor generații de politicieni de a crea un proiect de țară, de a le oferi oamenilor un nou liant social ne-a dus în punctul ăsta de nemulțumire generalizată. Există o derivă spre dreapta, spre atomizare socială și învinovățirea Celuilalt în tot vestul, facilitată de platforme sociale, actori statali ostili și politicieni oportuniști. Ce naiba să mai zici, în țara unde „toți sunt la fel” e deja o platitudine?

Și aici intervine guvernul Bolojan. Pe lângă lipsa totală de legitimitate a actualei clase politice coalizate, pe lângă lipsa totală de carismă și absența unui proiect de țară, pe lângă furia mocnită a unei populații scăpată din dependența prin sărăcie, dar lăsată în urmă și ignorată, Bolojan vine cu tăieri. Tăieri vizibil nenecesare și o austeritate făcută pe genunchi, care nu adresează adevăratele probleme de risipă a banilor publici. Într-o țară săracă, aflată perpetuu „pe ultimul loc în UE la…”, dar care se simțea în sfârșit pe drumul cel bun, nu poți veni cu noua și inovativa idee de a tăia tot. Și dup-aia te miri că ești pe ultimul loc la democrație.

Drumul ne duce pe la Ruginoasa, lângă Pașcani, unde a fost palatul reședință al lui Alexandru Ioan Cuza, din vremuri în care românii aveau un proiect de țară, anume să aibă o țară. Traversăm râul Moldova care are un volum incredibil de scăzut, toată partea țării pare să sufere de secetă. Și apoi începe ploaia. Undeva înspre orașul dadaist Moinești, cam pe la locul tragediei din Ardeoani™, începe să plouă. O luăm în sus pe valea Trotușului, spre Ghimeș, atât pentru frumusețile zonei și moștenirea ceangăilor, cât mai ales pentru că alternativa era spre Valea Uzului și nu aveam dispoziția să mă mai gândesc și la George Simion, proiectul său de țară și colegii săi de partid. Undeva pe la Ghimeș începe să ningă. E abia începutul lui octombrie. Oprim de partea cealaltă a munților, la barajul de la Frumoasa, pentru un pic de aer curat. Suntem în cea de-a treia regiune istorică în trei zile. Vremea e câinoasă, dar oprim totuși la Băile Tușnad, unul din locurile mele preferate, unde tensiunile etnice și istorice au creat artă. Două biserici se privesc de peste drum – una catolică, superbă: înaltă, albă și modernistă, stil termopanpunk, într-un detente cu capodopera ortodoxă de peste drum – pictată pe exterior, sculptată, ba și cu un fel de poartă-bastion impunătoare. Câteodată și răul și coabitarea dificilă pot crea frumos, și poate nicăieri nu e asta mai vizibil ca în Transilvania.

Doamna Mariana nu are o regiune istorică favorită, știu asta pentru că am întrebat-o. Eram curios dacă există un fel de mândrie regională la Botoșani, dar ea mi-a spus că îi place toată țara. A făcut o excursie prin toată România, cu un microbuz condus de fiul ei, și i se pare o țară superbă, cu de toate. De genul ăsta de naționalism al formelor de relief cred că suferim cu toții. România e o țară frumoasă. Partea a doua, însă, ne omoară, cea cu „păcat că e locuită”. Pentru că nu știm să conviețuim, nu știm să „stăm cu toții la masă”, cum zice doamna Mariana, pe care mi-o imaginez la masă cu cei trei băieți și cei doi motani ai săi. 

Ajuns în Brașov seara, la o manifestație culturală de bătrâni, mă nimeresc la masă cu o doamnă care mi se pare aproape opusul doamnei Mariana. Dacă la Botoșani gazda noastră a fost destul de reticentă să vorbească despre politică și credințele sale, doamna de lângă mine vorbește tare și răspicat despre cum și ce crede. Nu o poți opri. De exemplu, crede în Dumnezeu și proiecție astrală, dar nu în evoluție sau Big Bang. Alea sunt prostii. Ai văzut tu o bacterie care să evolueze? O deranjează, însă, că vorbesc urât, pentru că suntem cu toți părți dintr-un corp divin universal, care-și imaginează tot ce ne imaginăm noi. E urât să înjuri, pentru că pui în lumea imaginată de conștiința universală prin noi urâtul. „Așa ajungem să ne ț*gănim”, concluzionează. Nu zic nimic de ironia de a crede în ființe universale și civilizații extraterestre, dar de a vorbi așa despre aproapele tău. Doar îi răspund că e foarte de căcat ce zice. Mi-ar fi plăcut să stau mai degrabă la masă cu doamna Mariana. Oamenii ca doamna Mariana sunt liantul din salata de boeuf care e România. Doamna cu conștiința universală ne diluează voit compoziția. Iar guvernul Bolojan? Guvernul Bolojan taie maioneza.