(Prin soarele lui Bolojan, în astă toamnă, iară.)
Nu știu de ce, dar am avut un sentiment bizar de sfârșeală vara asta. Poate a fost căldura continuă de vină, poate erau prețurile galopante, situația politică locală și internațională, austeritatea guvernului sau dramele – neglijabile, eterne și interminabile – din nanobulele culturale. Seriozitatea unora, nepăsarea altora, letargia majorității. Poate de vină a fost și letargia mea, pe măsură ce vara curgea transpirată, concediul se apropia și eu mă gândeam doar la apropierea toamnei răcoroase, dar aglomerate, și apoi al unui nou an. Și o luăm de la capăt. Îmi cer scuze. De obicei nu am accese de existențialism agravat. Vina e cel mai probabil a uneia din următoarele trei persoane: Thomas Bernhardt, Ilie Bolojan sau Radu Jude.
În orice caz, am văzut foarte mult horror vara asta și voi scrie despre el.
Nu e vorba doar de obsesia mea cu filmele de groază – 2025 chiar a fost un an extrem de bun pentru cinema horror de toate tipurile. Și asta după ce 2024 fusese la rândul său unul din cei mai buni ani pentru genul acesta de filme. Nu mai zic că în 2024 a reapărut, după un hiatus de cinci, ani Luna Plină, festivalul de film horror de la Biertan, care a reînviat din groapa în care-l băgase pandemia ca un zombie infectat cu șmecherie. Anul acesta, festivalul își sărbătorește cea de-a zecea ediție așa că era obligatoriu să ajung și eu acolo pentru prima dată.
Pomelnicul verii
Dar să începem cu hiturile verii, filme pe care mulți consumatori înrăiți de horror (perverși horror cum le zic eu) le-au văzut deja. Am evitat filme mai vechi, apărute la sfârșit de 2024 sau început de 2025 și (cu o excepție) serialele.
Sinners 3,5/5
Hiturile ca hiturile, dar Sinners e hitul verii, în special în America, unde publicul a cerut să fie readus în sălile IMAX. Afroamericanii s-au înghesuit la această poveste simplă marca Ryan Coogler, despre rivalitatea milenară dintre vampiri și jazzmeni. Sinners e un pic cam lung pentru gustul meu și pune în cadru mai mult dorința lui Coogler de a fi și el auteur și de a grăi direct către sufletul Americii de culoare decât de a spune o poveste bine echilibrată. Dar e fun, de ce să mint. Vampiri, muzică, mitraliere și mafioți de culoare coborâți, în plină prohibiție, din Chicago în Mississippi ca să-și deschidă birt. Ce altceva mai vrei?
Together 3/5
Together e cam prea Neon/A24, dar e simpatic – un body horror romantic, în care commitmentul este adevărata oroare. Dave Franco continuă tradiția mai-cancelatului său frate, James, de a juca la perfecție bărbați performativi depășiți de situație, iar Alison Brie n-a mai jucat un personaj așa dubios de la Horse Girl încoace. Bizar, romantic, grotesc în sensul bun. Echipa de producție a fost dată în judecată pentru plagiat și, culmea, nu de Coralie Fargeat și echipa The Substance.
Weapons/Arme 4,5/5
Weapons e un film absolut fantastic de la omul cu o viață anterioară în comedie, care ne-a dat deja superbul Barbarian. Zach Cregger are clar o obsesie cu beciurile și cu formatele narative disjuncte, dar se și pricepe să le potrivească și să scoată din ele farse de groază. Asta a fost Barbarian, asta e și Weapons – doar că la pătrat. Pornim cu un subiect sinistru: dispariția unei clase de copii, topiți în noapte, trecem prin horror social de început de slasher, bullshit mistico-oniric a la Insidious/toate filmele mediocre cu demoni și fantome, apoi pedalăm spre un pic de body horror și terminăm cu o farsă de acțiune. E adevărat că o parte din horrorul de la început e obținut prin tertipuri ponosite tip jumpscare, dar merită sacrificiul, pentru că filmul își dă drumul spre sfârșit. Weapons nu doar că e foarte distractiv, dar și face ceva destul de deștept – tratează un subiect dramatic și polarizant în America: atacurile armate din școli. O face, însă, atât de alegoric și pe după perdea, încât nu observi drama subiectului. Dar creierul tău observă. Rezultatul e bizar, hilar, dar indiscutabil bun.
Bring Her Back 2,5/5
Apropo de copii exploatați. Bring Her Back e body horror dus la nivel de artă și beneficiază de talentul actriței Sally Hawkins, care se topește într-un rol dement. Numai că cel de-al doilea film al fraților Philippou, deși înfricoșător, nu are neapărat ceva de spus dincolo de „durerea ne face monștri”. Credeam că toată treaba la horrorurile astea A24/Neon sunt ideile profunde pentru intelectuali hipsteri matcha labubu. Bring Her Back e printre cele mai bune horroruri pentru perverși horror din lista asta, dar ca film în sine e doar ok.
Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru această serie de horror-uri banale. Nu doar pentru că tematica lor e eminamente defetistă – vine moartea și te ia –, cum se cade la un horror bun, ci și pentru că-s simple, stupide și spectaculoase. Ei, Bloodlines, poate cel mai puțin necesar sequel/prequel/preboot din această eră pline de filme nenecesare, e foarte fun, stupid, spectaculos și aproape catartic. Odihnește-te în pace, Tony Todd, ai dat totul din tine pe altarul hororului mediocru și l-ai făcut mai bun pe parcurs.
Dacă tot vorbim de serii banale, cred că nici una nu a fost mai banală ca această înșiruire de slashere anoste. Motiv pentru care am și evitat multă vreme noul reboot în care se întâmplă exact același lucru ca în precedentele – niște adolescenți omoară din greșeală un om nevinovat, apoi, un an mai târziu, sunt omorâți la rândul lor, unul câte unul, de cineva care ȘTIE CE AU FĂCUT VARA TRECUTĂ. Oribil, știu, dar un prieten l-a descris la un moment dat ca fiind „primul film post-woke”, ceea ce mi s-a părut măcar interesant. Bine, prietenul e poet și se exprimă adesea artistic. Filmul nu e post-woke, în cel mai bun caz e post-art. Rebootul I Know What You Did Last Summer e… competent și se folosește din plin de epoca asta a podcasturilor și paranoiei, dar și de distribuția legacy (Freddie Prinze Jr. și Jennifer Love Hewitt revin) însă nu-i nici pe departe îndeajuns. Filmul pare făcut profesionist tehnic, dar e atât de formulaic și plictisitor că adormi. Da, nu e doar plictisitor, ci soporific la propriu, adică am adormit de două ori la discuțiile sale interminabile între „adolescenți” interschimbabili. Nu mai zic de distribuția (legacy) care e oribilă – există un motiv bun pentru care Freddie Prinze Jr. a dispărut de pe ecrane. Uneori problema unui film fără pretenții e că ai atât de puține așteptări de la el, încât ajungi să vezi prin el ca prin sticlă.
28 Years Later 3/5
Trebuie să recunosc că aveam așteptări mari de la 28 Years Later. Poate prea mari. Așteptările au rămas parțial nesatisfăcute, nu doar pentru că filmul are tupeul de a se vrea a fi un fel de mini-univers cinematic, dar și pentru că, pe cât îmi plac horrorurile „ciudățele”, pe atât au ajuns să mă irite auteurismele ridicate la fileu. 28 Years Later e încercarea lui Danny Boyle (a doua după Trainspotting 2) de a-și recâștiga locul în cinematografia britanică. Doar că, la fel ca Coogler mai sus, încearcă să se impună și ca forță box-office și ca artist revenit din pustiu. Da, Boyle încă are destul brand cât să forțeze cu un horror cu aură vag arthouse, cu montaj și idei bizare – dar ce iese e un pic prea bizar și adesea prea ambițios. Și cel mai bizar e că Boyle nimerește temele (reziliență în fața colapsului, „RETVRN” la traiul tradițional, infectați „alpha” și culte ciudate post-apocaliptice), dar o arde prea cool cu execuția.
28 Days Later a fost o capodoperă și pentru că a identificat, tematic și stilistic, niște marote ale vremii. Da, ok, „zombi”, da, ok, oamenii vii sunt adevărații monștri horror – dar, dincolo de tropi din ăștia de Romero, filmul încerca să vorbească despre niște anxietăți ale începutului de mileniu – viteza societății moderne (hehe zombies rapizi, îmbolnăvire instant), despre posibilitatea prăbușirii în epoca ordinii, a infrastructurii care supraviețuiește societății („mmm, irradiated”) șamd. 28 Years Later abandonează temele astea douămiiste și ne spune povești contemporane. Cum ziceam, tematic filmul e pe val. Problemele apar când Boyle începe cu imagini de arhivă intercalate, montaj inexplicabil de videoclip, harfe de Ieșirea trenurilor din gară și alte artificii, pe care le abandonează după câteva minute.
Filmul arată bine; e un pic căznită estetica asta de iPhone (la fel ca Dracula al lui Jude, 28 Years Later e filmat cu telefonul), dar ai fi putut spune același lucru și despre filmul original, care era tras handheld pe bucăți mari. În orice caz, îți dă doze mici din ce vrei de la un horror – momente angoasante, antagoniști memorabili, comentariu social modernizat – și umple golurile cu bizarerii de montaj, păduri de cranii și Ralph Fiennes cultist al morții. Câștigă puncte la distribuție și locații, dar mai ales când e Ralph Fiennes cultist al morții pe ecran. Pierde puncte cu finalul, nu pentru bizarerie, cât pentru tupeul de a se termina în coadă de pește și a ne anunța „stai men că apare la anu’ partea a doua”, ca un veritabil horror de duzină. Mă mir că n-a avut și scenă post-generic ca un film Marvel aspirant.
Tradus ca Animale de pradă, acest hibrid de film cu rechini și ucigași în serie e formulaic până-n punctul în care pare că-i scris de ChatGPT. Oferă, totuși, un dram de distracție prin turbarea cu care Jai Courtney se aruncă în rolul criminalului. Altfel mi se pare cel mai supraevaluat film al verii.
Abraham’s Boys 1,5/5
Abraham’s Boys e o idee bună executată prost. Premisa e că Abraham van Helsing din Dracula, profesorul care le știe cu vampirii, s-a căsătorit cu Mina Harker și a făcut doi copii pe care-i crește în California începutului de secol. A, și e foarte posibil să fie doar un criminal psihopat. Distribuția e bună, premisa e bună, dar scenariul stupid, ritmul blestemat și muzica de Tom & Jerry dezumflă orice tensiune ar încerca filmul să construiască.
Alien: Earth (serial) 3/5 (până acum)
Nu se mai astâmpără ăștia cu Alien. Bine, nu se astâmpără ei nici cu Predator, după cum poate atesta oricine a văzut Predator: Killer of Killers sau trailerul la Predator: Badlands. Vestea bună e că toate filmele astea scoase recent, mai cu cap, au câte ceva de oferit. Prey a fost competent, Romulus a fost extrem de derivativ, dar destul de captivant și foarte bine construit ca lume. Serialul Alien: Earth tocmai a început și ne oferă o lume coerentă și plină cu monștri interesanți. Nici nu puteai să te aștepți la altceva cu Noah Hawley la platane, omul care a scos cinci sezoane foarte bune din vibes – tematica și atmosfera excelentului film Fargo.
Problema la Alien: Earth până acum e că încearcă prea mult să ne dea ceea ce vrem, iar ceea ce vrem sunt referințe. Serialul începe aproape ca o pastișă la Alien, și vedem asta dezvoltat bine dar bizar în episodul 5. Apoi vedem și partea de Earth – retrotehnologie cu aceeași pălărie, mitraliere cu display lateral. Totul virează rapid spre atmosferă de Aliens sau Romulus. Noi teme – sintetici vs cyborgi vs suflete uploadate în roboți, credeam că e serial Alien, nu Blade Runner sau Ghost in the Shell. Weyland Yutani, corporația lipsită de suflet condusă de costume goale, are acum drept concurență corporația Prodigy, la fel de lipsită de suflet, dar condusă de un frat bro prea plin de sine. Muzică nelalocul ei, arme nelalocul lor, monumentalismul lui Scott, O’Bannon și (mai ales) Giger se pierde într-un fel de James Cameronianism la mâna a doua. E bunicel, e Alien(s), dar nu sunt sigur că e ce-i trebuie francizei ăsteia.
Bonus: Index 3/5
Index, scurt/mediumetrajul lui Radu Muntean, montat și colorizat – sfinte cristoase, cât de colorizat – de Andu Radu e o idee bună, în teorie, și una binevenită. Zic de ani buni, cam de la Întregalde, că Muntean (probabil regizorul meu român favorit) are un fler excelent pentru creepy, pentru atmosferă, pentru disperare – pe scurt, pentru elementele constitutive ale horrorului. Problema e că zic de ani de zile și că Muntean refuză să se lase pe mâna horrorului, e sub demnitatea lui, preferă să facă arthouse cu aromă de horror în loc de arthouse-horror. Index e un nou exemplu bun. E drept, aroma e puternică, iar filmul e superb vizual, sonor și atmosferic. Dar pentru că e scurt îi lipsește doza aia de angoasă care se adună, care iese din domeniul naturalului și trece granița spre sinistru. Atmosfera aia nu ajunge, nu are timp să se dezvolte în ceva cu adevărat creepy. E frumos, dar nu e destul; aș vrea să-l văd extins la un lungmetraj.
Festival?
Ne lipsesc lungmetrajele horror în România, la fel cum ne cam lipsește literatura horror. Dincolo de goticul vag, anticomunist, din Fantoma din moară a Doinei Ruști sau unele bucăți ale Omulețului din perete de Marian Coman, mi-e greu să mă gândesc la horror românesc literar. Dacă apelezi la connaisseuri, în cazul meu la criticul Mihai Iovănel, mai reușești să găsești câte ceva, avânturi în gen de la Liviu Radu, Rodica Bretin sau Oliviu Crâznic. În film e și mai rău. Avem un singur film cult care a intrat, oarecum, în mainstreamul horrorului mondial – found footage-ul Be My Cat de Adrian Țofei. Pentru perverșii horror locali mai avem gothicul Domnișoara Christina, cu două adaptări, Capra cu trei iezi sau legendarul Legenda fatală. Masochiștii pot adăuga și Buzz House pe răboj. Mai avem câteva exemple, dar sunt tot marginale. Ne lipsește horrorul ca curent cinematografic și (sincer) literar și cultural. Mi se pare extrem de bizar. Fanii filmului de groază știu foarte bine că filmul horror e adesea printre primele portițe în industrie pentru cineaștii aspiranți. Îți trebuie talent, o cameră (sau un iPhone, ca Jude sau Sean Baker), oleacă de pădure și un scenariu bun. De ce nu avem horror? Discuția e lungă și pornește de la cum se face film la noi, ce fel de call-uri și fonduri poți accesa ca regizor aflat la început de drum, ce valorizează establishmentul critic și ce fac colegii tăi. Când toată lumea încearcă să fie noul Radu Jude, prost tu să vrei să fii Wes Craven.
Las’ că face Radu Jude horror-comedie-critică socială. Și lasă că merge băiatu’ să o vadă. La Biertan. Festivalul Luna Plină e deja o legendă printre amatorii de film horror, un festival boutique într-un sat săsesc mai vechi decât atestarea documentară a „sudiștilor”. La baza bisericii fortificate din sat, una dintre cele mai impunătoare din Transilvania, s-au desfășurat nouă ediții de Luna Plină. August 2025 ne-a adus-o pe cea de-a zecea, festivalul redresându-se cu greu, ca noi toți, după pandemie. În orice caz, ca om care n-a mai prins Luna Plină până acum am fost foarte impresionat, poate prea impresionat, comparat cu „ai casei” – oameni care se știau, cunoscători ai horrorului, mulți de origine din acel cel mai sinistru loc al României, Cluj, orașul ce se mărginește cu temuta pădure Hoia-Baciu.
Selecția de filme a fost interesantă. Pe lângă main event-ul Dracula de Jude am avut parte de slashere nigeriene, SF horror ucrainean sau body horror new weird franțuzesc. Mi-a lăsat un pic senzația că programul a fost făcut din B-side-urile de la TIFF (ăla de la Cluj), ceea ce probabil e adevărat, având în vedere că festivalul e făcut mai mult pe prietenie, de voluntari amatori (n-o să vezi vreo activare cu firme de păcănele sau bere la Biertan). Dar toate astea nu prea contează. Ai tot ce-ți trebuie, în două săli pe timp de zi și două curți pe timp de noapte. Una dintre curți e de-a dreptul impresionantă – biserica fortificată se profilează în spatele ecranului, parcă ruptă dintr-un greatest hits al expresionismului german. N-am prins decât jumătate din festival dar a fost destul cât să mă asigur – da, eu, haterul festivalurilor – că revin la anul.
The Weekend 3,5/5
Nu, nu e vorba de catastrofa Hurry Up Tomorrow a lui The Weeknd, ci de un horror nigerian extrem de profi și simpatic. Filmele Nollywood au o reputație încă de la Who Killed Captain Alex? încoace – o reputație de atât-de-prost-că-devine-bun, filme de care râzi, nu la care râzi, ancorate în stereotipuri locale și glume inexplicabile. The Weekend nu e asta, ci un horror atmosferic, ușor (spre foarte) previzibil, la rândul lui ancorat în stereotipuri locale. A avut premiera la Tribeca. A rupt la Africa Movie Awards, dar și la box office. E pur și simplu un film popular, în felul în care noi nu prea mai suntem în stare să facem. Premisa e simplă. Înainte de nuntă, Nikiya, iubita lui Luke vrea să-i cunoască familia, pe care acesta a abandonat-o. În ciuda reticenței logodnicului, Luke și Nikiya merg la aniversarea a 50 de ani de căsătorie a părinților lui, intenționând să stea peste weekend. Ce urmează e sângeros, savuros, cu alură de „dark continent”, de coșmar european și patriarhat – și n-o să vă zic mai mult.
Else 3/5
Else, debutul în lungmetraj al lui Thibault Emin e o prăjeală asumată. Bazat pe un scurtmetraj de acum 18 ani și relucrat pentru era post-pandemică, Else e, însă, o prăjeală de dragoste, care a debutat la TIFF (ăla bun). Anx, un băiat ciudat, a cunoscut-o pe Cass, o fată tip manic pixie dream, într-o perioadă ciudată din viața sa. Nu doar că nu prea înțelege cum stă treaba cu ei, nu doar că trebuie să-și gestioneze anxietatea, dar, după câteva momente umoristice la început, devine evident pentru Anx, Cass și public deopotrivă că dragostea e ultima lor problemă. O pandemie bizară se răspândește pe tot mapamondul și îi face pe oameni să fuzioneze cu obiectele din jurul lor. Pe măsură ce pandemia și lockdownul se transformă în apocalipsă, îi urmărim pe cei doi în apartamentul lui Anx, care devine din ce în ce mai mic. Else e body horror de rit nou – fără grotesc organic, în care însăși natura moartă a mediului înconjurător ține loc de obiect al groazei. Filmul se pierde în metafore pe parcurs și tărăgănează, cum fac adesea horrorurile pornite dintr-o idee și un scurtmetraj, dar e fascinant oricum.
Párvulos e mai puțin fascinant. Se spune că toate horrorurile low budget au loc ori într-un apartament (vezi Else), ori în pădure (vezi Index), iar mexicanul Párvulos îmbină utilul cu plăcutul și are loc în ambele. Un horror de familie cu trei copii care îngrijesc de un „monstru” la subsol, în timp ce-și așteaptă părinții „plecați”, Párvulos pare foarte ofertant la început. Are un aer bizar antivax (copii sunt supraviețuitori ai unei pandemii tip zombie provocate de VACCINUL EXPERIMENTAL MRNA, cum ar zice Gică Simion), dar îi putem ierta asta, pentru că filmul pare că o ia într-o direcție bună, ușor amuzantă. Apoi o ia înapoi și devine brutal, apoi o ia iar în altă direcție. Párvulos nu știe ce vrea să zică și se cam vede – până la urmă nu iese nici Walking Dead, nici Shaun of the Dead, nici The Road, ci un fel de ghiveci low budget, ușor de uitat (și ușor antivax).
Dracula suge pula
Și ajungem la punctul culminant al poveștii noastre și punctul maxim de atracție al Biertanului. Nu știu câtă lume a venit special ca să dea o geană la noul film al lui Jude, dar pot să atest că parcarea din centrul Biertanului dădea pe dinafară, sala Ion Hobana era plină, cel puțin până au apărut țâțele Oanei-Maria pe ecran și s-a strigat „Now suck Popeye the sailorman’s dick, Dracula!” – moment în care câțiva copii au fost evacuați allegretto de către părinții alarmați. Salata de boeuf în cinstea lui Jude s-a consumat și ea, iar legenda spune că a fost bună.
Dracula 3/5
Despre Dracula, ce să vă spun – și mai ales cine să mă mai ia în serios? Nu e horror, în ciuda titlului, ci o comedie cabotină din bucăți și segmente, una care merge. Dar nici nu contează. Nu poți să ai film cu Dracula românesc și să nu apară la festivalul horror românesc, nu? Mai vine lumea, mai face o caterincă…
Oricum, știam că o să fie de pomină după numărul de asteriscuri, explicații și divagații din cronicile pozitive. „Nu înțelegi bro, trebuie să încerci bro, e un Jude diferit”. Acum, trebuie să recunosc că mie mi s-a cam dus vorba de „hater Jude”, etichetă pe care o accept, deși mi se pare incorectă. Prefer „sceptic Jude”, pentru că de fiecare dată când merg la cinema la un film de Radu Jude sunt sceptic că o să plec satisfăcut. Nu a fost dintotdeauna așa. Aferim! e unul din filmele mele favorite, top trei filme românești, și, după umila mea părere, unul dintre cele mai bune traduceri ale etosului național în film făcute vreodată. Filmele de „familie” ale lui Jude (Toată lumea din familia noastră, respectiv Cea mai fericită fată din lume) iar mi se par superbe pentru ce zic despre noi ca societate. Până și Barbari… mi s-a părut un film foarte bun, eminamente necesar la vremea lui.
De acolo, Jude a decis că vrea să fie ghiduș în lungmetraje, și eu, cel puțin, am rămas cu ghidușia. Nu o să mă apuc acum, vorba scriitorului Adi Schiop, să bărbieresc cartoful activismului politic din filmele lui Jude, dincolo de ce-i necesar pentru Dracula. O să zic doar că aplecarea asta spre „trash”, „brechtian” și (mult abuzatul) „punk” nu a rezonat vreodată cu mine, poate și pentru că am văzut-o în original, pe vremea când se chema Troma, „piesă de teatru la Macaz”, respectiv „scenetă politică de la Cronica cârcotașilor”. Sferic în vid, e admirabil ce vrea să facă Jude politic cu filmele sale și aproape îi iese în Barbari… (și parțial în Kontinental ‘25), dar de cele mai multe ori înclinația sa politică se traduce în „fii atent fază tare ce-am citit”, pus în gura unui personaj.
Chestia asta e extrem de deranjantă și omniprezentă de la Aferim! încoace, deși acolo era scuzabilă, ba chiar plăcută. Una e când „fii atent fază” e un popă care citează din Creangă și alta e când citează din sociologul Sebastian Țoc, care probabil e în public la film. Punctul culminant cred că a fost în Kontinental ‘25, unde Adonis Tanța ne spunea cinci minute koan-uri zen și mie îmi venea să-mi tai venele. În orice caz, „bestia autoteoretică” Dracula, după cum o numește colegul Morozov, e și ea destul de autofelantă, autoreflexivă și autotrofă, dar e și autopersiflantă și, sincer, auteurism pur – cu bune și cu rele.
Găselnița AI cu care filmul vrea disperat să intre în dialog, să spună lucruri mărețe despre spațiul artistic contemporan aflat sub asediul conținutului autogenerat, mă interesează mai puțin pentru că e, sincer, plictisitoare. Astea-s chestii de autori experimentaliști up and coming, care vor retweet (și bani) de la AI bros, sau de adaptări umoristice zero-budget făcute de adolescenți pe YouTube. Nu merge ulcica „am găsit ceva funny pe TikTok” de prea multe ori la izvorul Berlinalei. Mă interesează mai mult bucățile selectate de Jude pentru această salată de boeuf mioritică care e Dracula și reacția publicului la ele. Avem povestea cadru 1, cu Adonis Tanța fake Jude „regizor și scenarist”, care se consultă cu chatboți AI (Judex, respectiv Vlaicu_2000) ca să facă filme. Apoi avem povestea cadru 2, cu filmul lui Tanța/Jude, la care publicul cică n-a reacționat bine, motiv pentru care regizorul a fost împins în patima AI-ului. Acest film-cadru e practic Running Man în Sighișoara: Oana Maria Zaharia (care, sincer, ar trebui să se orienteze spre film, e foarte fun aici) și Gabriel Spahiu (care ar trebui la rândul lui să se reorienteze spre pornografie, cred că ar rupe pe OnlyFans) sunt fugăriți cu țepușe prin noapte granulată de lentila iPhoneului și discută Tacitus și capitalism. De aici încep belelele – există o panoplie de bucăți prin care Jude vrea să ne arate (mai ales străinilor, dar și nouă) România așa cum este. Uneori vrea să ne arate că e hip – ni se dau referințe la Bulai, la Elon Musk la Bran –, alteori că e antifascist – se discută despre cât de șmecher e grupul Wagner sau închisorile „detention site black” –, apoi că nu-i e frică de grobian și gunoi – „moaaa, ce țâțe are asta, vere” din off, Zavalaidânga în piață la Sighișoara etc. Am văzut deja toate astea la Jude în trecut.
Ce nu am mai văzut sunt bucățile cu adevărat interesante după gustul meu, anume o adaptare de nuvelă proletcultistă de Velea (Nicolae, nu Alex) cu doi CAP-iști amorezați sau adaptarea (lungă și trashy) a Vampirului de Amza și Bilciurescu (reeditat recent la Dezarticulat Books cu blurb de Jude). Vampirul (cartea) e un fel de giallo românesc din ‘38 și Jude îi face cinste cu o adaptare low/no budget care chiar pare de sorginte Ed Wood-iană. (În recenzia sa, Gorzo cam abuzează de paralela cu săracul Wood, dar aici chiar se potrivește). Asta aș vrea să văd eu mai mult de la Jude. Adaptări de clasici, paralele cu societatea de azi, în care nimeni nu spune „pfoai, cum e societatea de azi, nu mai e ca pe vremuri – conform Ungureanu & Alexe (2025, în curs de apariție)!” Jude are un capital de imagine, unul politic și unul poetic, a cam venit vremea să se folosească de ele și pentru altceva decât „duamne ce neboon sunt, țațo mooor”. Ceva și pentru noi, pentru public, e ok men, a înțeles juriul de la Locarno cât de ghidușă și dilibao e România. Sau totul – judisme, scandal – tunat la 110%.
Case in point: favoritul publicului, „Povestea poveștilor (Povestea pulii)”, unul din ultimele segmente ale filmului, o adaptare teatral-Macaz-Brechtiană după Creangă cu (multe) penisuri de plastic. Dacă e să zic ceva despre Jude în general (dacă n-am zis destule) e că omul e simpatic, carismatic și, pe cale de consecință, știe să se înconjoare de oameni talentați și hip din sfere total diferite. Iată, deci, că ne trezim cu Ilinca Manolache (poate cea mai puțin „jupâneasă” persoană din lume și singura din film care merită apelativul „punk”) jucând o jupâneasă înțepată ce ajunge să se satisfacă în mod repetat cu penisul animat din poveste. Îl avem, bineînțeles, și pe inegalabilul Nicodim Ungureanu, unul din actorii mei cult (să nu zic fetiș, că se interpretează), în rolul preotului care ajunge, pofticios, la aceeași soartă. De remarcat că Jude nu se scufundă în sleaze și reușește să scoată un fel de aseptism al imaginii și când o pune pe Manolache să facă dragoste frumoasă cu un dildo de plastic imens. Poate e de la iPhone.
Reacția publicului a fost „pă la medie”, vorba poetului. Pe lângă câțiva fani care râdeau, mai ales la început, la fiecare glumă răsuflată, publicul a reacționat puternic unde au fost glume cu penis – Zavalaidânga, OnlyFans, „53, de pulă să mă iei”. „Povestea poveștilor” a dărâmat sala. E o discuție de avut și aici, despre principii umoristice și din ce mulge râsete Jude, dar poate e de avut altădată. S-a râs, însă, și la umorul mai intelectual – glume cu Tacitus, „forma piramidelor însăși demonstrează că pe măsură ce oamenii muncesc au chef să facă mai puțin”, Adonis Tanța cântând Kyrie Eleison pe tonalități de popă etc. Cea mai bună glumă o dă însă Pavlu în segmentul „Vampirul”, când, ca popă înțepat, demonstrează cum se aplaudă cu o singură mână.
Cea mai iritantă (dar posibil și cea mai Jude) parte e segmentul final, prezentat ca o poveste adevărată, unde, după ce ne e parodiat un cunoscut cărturar clujean, mai degrabă fan al lui Cicero decât al lui Onan, ni se prezintă o poveste „fffffffffffff tristă dar adevărată!”. Povestea ne înfățișează un gunoier care nu e lăsat să vadă piesa fetiței sale pentru că e murdar! E amuzant că abia aici, la final, Jude pare că interacționează pe bune cu AI-ul. Toată șarada aduce a genul ăla de postare tristă – „am făcut acest Iisus din morcovi cu mâinile mele și nimeni nu a apreciat” de pe paginile de Facebook prin care sunt prostiți bunicii noștri să voteze cu extremiștii.
Pe măsură ce treceau cele trei ore de Dracula se observa un fenomen interesant. O parte din public se relaxase, gusta inclusiv bucățile lungi și needitate, pe când o altă parte ieșea ușurel din sală. Cam o treime din sală se golise până la final, dar n-aș putea spune dacă era de la penisuri, lungime (da’ de grosime ce zici?) sau Jude. În orice caz, ca Jude-sceptic, care nu se prosternează la picioarele auteurului să ceară încă o porție, Dracula a fost chiar foarte ok. Am râs, a râs și sala. Însă, până la urmă, e ca în povestea aia cu „de ce sunt vampirii bogați în ficțiune?”. Dacă faci film de 3 ore, cu autonomie totală și 15 segmente separate în care să experimentezi ce vrea (inclusiv la propriu) pula ta și nu iese ceva și pentru public, mai bine te lași de cinema. Am râs, ne-am distrat, hai la treabă, Jude, că e austeritate și nu mai e loc în buget pentru dildouri itemizate și colți de vampir.
***
Ar mai fi filme de discutat: unele care au rulat, dar nu sunt chiar horror, ca Eden al lui Ron Howard, altele care nu au rulat sau nu am avut ocazia să le văd. Pe 29 august remake-ul Toxic Avenger cu Peter Dinklage a fost, doi ani mai târziu, lansat în lume. Pe 30, la Veneția, cu lumea serioasă, a pășit în lume și Frankenstein-ul lui Guillermo Del Toro, dar și Dinți de lapte al lui Mihai Mincan, nu neapărat un horror, dar ceva să placă la toată lumea. O să scriu separat despre el. În orice caz, afară o fi încă arșiță, dar vara s-a terminat, se discută pachetul trei de austeritate, vremea angoasei și a sfârșelii s-a sfârșit. La muncă, ortodocșilor, cu Jude în frunte, Bolojan vioara a doua și – cu voia dumneavoastră, ultimul în șir – cu mine ținând trena verii. Ne auzim în vremuri mai răcoroase.
