Într-un eseu care îmbină actualitatea politică și istoria culturală, Costică Brădățan scrie despre scindarea României între Est și Vest și despre rezultatul celor mai recente alegeri electorale, la intersecția celor două zone de influență.
Acest articol a apărut inițial îl New York Review of Books. Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo.
În 2001, o revistă literară din București a invitat peste o sută de critici români să aleagă cel mai bun roman românesc din secolul XX. Preferința lor a uimit aproape pe toată lumea: Craii de Curtea-Veche (1929) de Mateiu Caragiale. Cartea – sinuoasă, lipsită de intrigă, mai degrabă nuvelă decât roman – e la prima vedere atât de modestă, pe cât de neobișnuit a fost autorul ei. Caragiale a fost copilul din flori al celui mai important dramaturg al țării, Ion Luca Caragiale. Personalitate profund idiosincratică, Mateiu se considera de viță nobilă și era mistuit de un interes obsesiv pentru heraldică, ceea ce nu-i lăsa prea mult timp pentru scris: i-a luat aproape două decenii ca să termine cărțulia și nici nu prea a mai scris altceva.
Craii e povestea întâlnirilor, conversațiilor și hoinărelilor naratorului cu alte trei personaje, unul mai colorat ca altul, în lumea subterană a Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. E perioada când capătă formă România modernă, europenizată, după mai bine de trei secole de stăpânire otomană. (Țara și-a câștigat oficial independența în 1877, deși occidentalizarea începuse cu câteva decenii în urmă). Numai că atmosfera generală care se degajă din carte nu e una de reînnoire sau speranță, ci de disoluție și decădere. Clădirile dărăpănate și cartierele în ruină ale orașului (cum e Curtea Veche din titlu) par a fi oglindirea exterioară a corupției lăuntrice a locuitorilor. Pe măsură ce explorează cârciumile rău famate și bordelurile sordide ale Bucureștiului, craii se îndepărtează încetul cu încetul de standardele obișnuite de decență și moralitate publică, pătrunzând în labirinturile transgresiunii. După cum observă un personaj din carte, „Aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic.” „Răsăritul” se referă în mare măsură la Imperiul Otoman, mai ales la administrația sa greoaie, coruptă și adesea crudă, socotită vinovată pentru multe dintre lucrurile care mergeau prost în România, din punct de vedere politic și nu numai.
E fascinant că, deși privește totul prin ochii unui european și judecă ceea ce vede după standarde occidentale internalizate („Bucureștii rămăsese credincios vechii sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porțile Răsăritului”), naratorul pare atras și dezgustat în egală măsură, intim legat de acest loc și în același timp tulburat de legătura lui cu el. Identitatea sa e fracturată – cum trebuie să fi fost și a lui Caragiale însuși –, ceea ce cartea ne dezvăluie indirect. Romanul nu doar descrie identitatea românească fracturată, ci o și pune în scenă, lingvistic și stilistic. Într-un paragraf sau uneori într-o singură frază, elemente lexicale cu origini sensibil diferite – turcești, arabe, grecești sau din slava veche – sunt evocate și contopite cu măiestrie într-o limbă esențialmente romanică.
Rezultatul e misterios și totodată încântător, cu un stil de o uluitoare frumusețe, care se pierde în mare parte chiar și în cele mai bune traduceri. Din punct de vedere estetic, fracturarea se intensifică prin combinația de dandism, inspirație occidentală și o atmosferă evident levantină, marcată de lentoare, fluiditate morală și un savoir vivre neeuropean. Totuși, calitățile literare ale cărții nu pot explica întru totul faptul că e considerat cel mai bun roman al secolului XX – ca să nu mai spunem că cu greu poate fi numit roman.
„Pe termen lung, principalul lucru care i-ar putea defini pe români”, scrie Keith Hitchins (unul dintre cei mai buni istorici americani ai regiunii) pe prima pagină din a sa Concise History of Romania (2014), „e locul lor între Est și Vest”. Dar a fi la mijloc, nici-nici, în imposibilitatea de a hotărî vreodată ce anume ești, nu e tocmai o definiție; e imposibilitatea oricărei definiții. Motivul pentru care respectivii critici au apreciat atât de mult Craii de Curtea Veche este, probabil, drama mai profundă de sub aparența sclipitoare a textului: drama unei țări care nu se poate autodefini. S-au recunoscut, așa cum s-au recunoscut generații întregi de cititori români de când a fost scrisă cartea, în identitatea fracturată pe care o re-pune în scenă.
Aflându-se „la porțile Răsăritului”, românii sunt precum Ianus cel cu două fețe, o față privind spre Europa, spre Occident în general, iar cealaltă, în altă direcție: spre regiunea extinsă a Balcanilor, spre lumea ortodoxă răsăriteană din jurul Rusiei sau – mai frecvent și mai straniu – spre un tărâm mitic, unic și mai bun decât toate, unde au norocul să locuiască. Acest pământ (vag așezat în jurul Daciei, străvechiul regat pe care romanii l-au cucerit, colonizat și abandonat în scurt timp) a alimentat în ultimul secol o mulțime de țăcăneli naționaliste în România, iar politica locală actuală e imposibil de înțeles fără a ne raporta la asta.
Identitatea fracturată e prezentă în întreaga societate românească. Unele grupuri sau clase sociale pot fi perfect sincronizate cu ceea ce se întâmplă în alte părți ale Europei din punct de vedere cultural, intelectual sau politic. Sunt oameni care vorbesc fluent cel puțin încă o limbă europeană și urmăresc știrile europene ca pe cele naționale.
Dacă ar hotărî să se relocheze, n-ar avea nicio problemă să fie francezi la Paris, sicilieni la Palermo sau catalani la Barcelona. Pentru că vin dintr-un spațiu „de mijloc”, unde granițele sunt permeabile, iar identitățile nesigure, pot să fie orice își doresc. Și își percep identitatea fluidă ca pe un atu. (Există motive întemeiate de a considera că astfel de oameni de la marginea Europei ar putea fi cei mai buni europeni.)
Există însă și grupuri sau clase sociale care ar prefera să rămână pe loc. Pentru acești oameni, Europa e un loc prea mare și prea derutant, granițele ei deschise îi nedumeresc, iar multiculturalismul ei îi scandalizează. Sunt de obicei monolingvi, iar multilingvismul Europei e deconcertant, chiar oprimant pentru ei. Nevoia lor presantă nu e să experimenteze noi culturi sau să exploreze locuri noi, ci să aibă un loc al lor – o patrie. Au nevoie de rădăcini mai mult decât de orice altceva; smulși din pământul natal, se usucă. Văd în identitatea lor fluidă o problemă și cea mai mare spaimă a lor este că, într-o lume globalizată, printre cosmopoliți, ei nu sunt mai nimic.
Fracturarea se poate regăsi și la nivel individual: o persoană poate fi fracturat în raport cu sine însuși, în momente diferite sau chiar în același moment. E.M. Cioran, unul dintre cei mai originali gânditori pe care i-a dat România în secolul XX, n-a încetat niciodată să se plângă de „neșansa de a fi român”, care a fost cea mai mare dramă a vieții sale. Proaspăt absolvent, aflându-se cu o bursă de studii la Berlin, va fi trăit pentru prima oară această „dramă a insignifianței”. „Este teribil să fii român”, îi scria el unui prieten. „Nu câştigi încrederea afectivă a niciunei femei, iar oamenii serioşi zâmbesc, când te văd deştept, te cred escroc.”
Nu știm exact ce i s-a întâmplat lui Cioran la Berlin, dar măsurile pe care le concepea pentru a remedia situația sunt neobișnuite:
„În România numai teroarea, brutalitatea şi o nelinişte infinită ar putea schimba ceva. Ar trebui arestaţi toţi românii şi bătuţi la sânge; numai aşa un popor superficial ar putea face istorie.”
După câțiva ani, întors acasă, Cioran a scris Schimbarea la față a României (1936), în care mărturisește că-și iubește țara „cu o ură grea” și că visează la o Românie cu „destinul Franței și populația Chinei”. Îl frămâna însă statutul ei cultural minor:
„Aş sacrifica o jumătate din viaţă, de aş putea trăi cu aceeaşi intensitate ceea ce a simţit ultimul grec, ultimul roman şi ultimul francez măcar o clipă pe piscurile istoriei lor.”
În cele din urmă, Cioran a hotărât să lase în urmă România pentru Franța, dar pământul său natal l-a bântuit până la sfârșitul vieții. Și-a trăit identitatea fracturată prin opera sa, scriind mai întâi în română, apoi, cu egală măiestrie, în franceză. În Franța a renunțat să mai vorbească româna, pe care o folosea doar ca să înjure, după ce s-a lămurit că franceza e nevolnică în această privință. Într-una dintre cărțile sale în franceză, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut, 1973), scrie: „Toată viaţa am vrut să fiu altceva: spaniol, rus, german, canibal – orice în afară de ceea ce sunt.”
Mateiu Caragiale era la fel de scindat. Avea o solidă educație occidentală, era bun cunoscător al literaturii europene, știa germană (a studiat o vreme la Berlin) și vorbea fluent franceză, limbă în care-și ținea și jurnalul. În viața practică, putea avea un simț al afacerilor ca un calvinist din Geneva. În același timp, așa cum arată Craii de Curtea Veche, era atras irezistibil de Orient, cu stilul său levantin relaxat. Și-a inventat o genealogie aristocrată, prezentându-se ca „prinț din Orient” și semnând scrisorile „Mathieu Jean Caragiale, comte de Karabey”, ca și cum ar fi fost francez. Nu era nici francez, nici conte din Orient. Familia Caragiale era de obârșie otomană (greci, poate albanezi) și mai degrabă modestă: bunicul său fusese bucătar cu simbrie și-și luase numele de la stăpânul său, Ioan Gheorghe Caragea, importantul funcționar otoman trimis la București de sultan ca să conducă în numele său. Tatăl lui Mateiu purta cu plăcere îmbrăcămintea turcă tradițională.
Fracturarea nu privește doar societatea și indivizii, ci mai tot ce e românesc – ca de pildă arhitectura. Oricine a petrecut măcar o zi la București a fost cu siguranță frapat de amalgamul de stiluri arhitecturale: neoclasic, Art Deco, Art Nouveau, Bauhaus, cubist, brutalist, sovietic, din Orientul Mijlociu, neobizantin și maur, la care se adaugă ceva care se numește stil „neoromânesc” (cu arcul său evident oriental), inventat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către un arhitect educat la Paris, Ion Mincu. Chiar lângă o construcție din oțel și sticlă de secol XXI, de pildă, putem zări oricând o splendidă mostră de arhitectură maură importată din Spania, urmată cu totul distonant de o curiozitate din epoca socialistă, de inspirație sovietică. Această arhitectură se distinge prin absența oricărui stil distinctiv. Singurul element unificator e eclectismul său, care imprimă orașului fizionomia sa deconcertantă. Dacă te plimbi pe o stradă din București, e imposibil să nu te gândești că ceea ce vezi e expresia exterioară a unei țări care nu se poate defini lăuntric. Identitatea românească e ca unul dintre acele vase kintsugi din mai multe fragmente de dimensiuni și forme diferite, lipite laolaltă în feluri improbabile, totul degajând un aer de improvizație, hazard și mai ales precaritate extremă.
Pentru că suntem deseori obsedați de ceea ce ne lipsește, nu există subiect pe care cercetătorii, teoreticienii, istoricii și filozofii români să-l dezbată mai obsesiv decât „identitatea națională”. În ultimii două sute de ani, de când țara a început să se modernizeze, aproape că n-a existat dezbatere intelectuală, culturală sau politică importantă aici care să nu aibă în centru și în prim-plan acest subiect. În România sunt biblioteci întregi pline de cărți care încearcă să răspundă la întrebarea: ce anume înseamnă a fi român? Însă a pune obsesiv această întrebare și a nu primi răspuns este cu siguranță o parte importantă a ceea ce înseamnă a fi român. Unele dintre cele mai fascinante lucrări din gândirea, literatura, arta și muzica românească au fost încercări disperate de a o aduce în discuție: mare parte dintre scrierile lui Cioran sunt de neînțeles în lipsa ei; la fel și ale lui Mateiu Caragiale și ale tatălui său, poezia și filozofia lui Lucian Blaga, părți însemnate din opera lui Mircea Eliade, sculptura lui Constantin Brâncuşi, o parte importantă din muzica românească, de la Anton Pann la George Enescu, și multe filme din Noul Val Românesc. Mă tem că ziua când românii vor găsi un răspuns clar la această întrebare va fi una tristă pentru România. Și ăsta le va fi sfârșitul.
Până atunci, ceva mai prozaic, identitatea fracturată ne-ar putea lămuri ce s-a întâmplat în România în mai, când un matematician cu aer de tocilar, educat la Sorbona, a fost ales președintele unei țări cu una dintre cele mai ridicate rate de analfabetism funcțional din Europa.
*
Victoria independentului Nicuşor Dan în fața contracandidatului său George Simion, un populist de extremă dreapta, a fost considerată, în România și nu numai, ca un nou „triumf al democrației”. Poate că ar fi mai corect să spunem, mai modest, că democrația – care e mereu un lucru fragil, mai ales în spații intermediare cum e Romania – a mai supraviețuit o dată. În aparență, victoria lui Dan are toate ingredientele unei povești optimiste, în care, în tradiția iluministă, știința și democrația înving în cele din urmă bigotismul și obscurantismul, iar finalul e unul fericit. Dincolo de suprafață însă, ca de obicei, lucrurile sunt mai complicate.
La un anumit nivel, scrutinul n-a fost atât alegerea între două programe politice rivale, cât între politică și anti-politică. În ultimii treizeci și cinci de ani, după prăbușirea regimului Ceauşescu, politica din România a fost total compromisă, fiind legată ineluctabil de scandaluri de corupție, nepotism și clientelism, demagogie și promisiuni nerespectate. Sigur că s-au întâmplat și lucruri importante – tranziția spre democrație, intrarea în UE și NATO, crearea unor instituții democratice funcționale, investiții străine semnificative, creștere economică exponențială –, care nu ar fi fost posibile fără un angajament politic serios și munca susținută a multor politicieni și funcționari publici devotați. Dar procesul a fost atât de lent și de accidentat, atât de măcinat de controverse, încât multor români obișnuiți le e greu să vadă beneficiile. Tot ce văd sunt inegalitățile economice interregionale, serviciile publice subfinanțate, exodul creierelor și printre cele mai ridicate procente de analfabetism, sărăcie și inegalitate socială din Europa.
Ca rezultat, milioane de români au plecat. Se estimează că peste 15% dintre ei trăiesc în prezent într-o altă țară din UE. Majoritatea acestor migranți sunt slab calificați, prost plătiți și lucrează în principal ca lucrători sezonieri în agricultură, șoferi de camion, muncitori în construcții, personal de curățenie și altele asemenea. Au fost trași pe sfoară de statul român, care nu le-a oferit nici educație adecvată, nici locuri de muncă, și au ajuns astăzi în societăți unde sunt adesea disprețuiți din cauza statutului lor economic, nepriceperii sociale și lipsei de educație. În loc să ia acest dispreț drept ceea ce este – clasism tipic –, îl interpretează de obicei greșit ca xenofobie anti-românească, acumulează furie și ranchiună și caută consolare în discursul naționalist care li se transmite de acasă prin rețelele sociale sau prin biserica română locală. (O parte importantă a clerului ortodox român e ultraconservator și eurosceptic, chiar și reprezentanții săi din țările UE.)
Între timp, în România, schimbarea se lasă așteptată. În fiecare nou sezon electoral se fac noi promisiuni, doar pentru a fi uitate imediat după aceea. Rotația la putere a partidelor din ultimele trei decenii și jumătate n-a făcut decât să exacerbeze problemele și să adâncească neîncrederea electoratului în clasa politică. În pragul anului 2020, nemulțumirea socială aproape că dăduse în clocot și o explozie anarhică era iminentă.
S-au întâmplat apoi două lucruri, în succesiune rapidă: pandemia de Covid-19 și invazia rusă în Ucraina. Deși fără legătură între ele, în România (ca și în alte țări est-europene), cele două lucruri s-au amestecat. După invazie, conturile din rețelele sociale care scuipau mesaje anti-lockdown și anti-vaccin au început imediat să distribuie propagandă anti-Ucraina și pro-Rusia. Cum România a arătat solidaritate Ucrainei, Kremlinul a lansat o campanie susținută de dezinformare și destabilizare politică internă, care a presupus, în afară de manipularea pe scară largă în rețelele sociale, susținerea publică din partea clerului pro-Kremlin și anti-UE al Bisericii Ortodoxe Române, ca și a politicienilor români cu simpatii ruse. În curând, agenda Kremlinului a ajuns sa facă parte din discursul public românesc. Cum la asta se adăugau nemulțumiri sociale tot mai accentuate, alegerile prezidențiale din 2024 se anunțau a fi captivante.
Situația a devenit critică atunci când Rusia a reușit să înscrie în cursă nu unul, ci posibil mai mulți candidați manciurieni. Unul dintre aceștia, Călin Georgescu, apărut de nicăieri, a câștigat primul tur al alegerilor, în noiembrie 2024. Oferind o salată de teorii conspiraționiste clasice (aselenizarea a fost falsă), anti-știință (acest doctor în pedologie are îndoieli că formula apei e într-adevăr H₂O) și naționalism delirant (limba română nu provine din latină, ci invers), debitate cu o nerușinare care-ți taie răsuflarea, Georgescu are o carismă stranie, care atrage mai ales votanții mai puțin educați, cei vizați de propaganda Kremlinului. A făcut chiar o imitație nu prea subtilă a modelului de „bărbat providențial” al lui Vladimir Putin, cu scurte filme care-l arată călare, practicând judo și înotând în ape reci.
La scurt timp după primul tur, filozoful de curte al lui Putin, Alexandr Dughin, a anunțat printr-un tweet că „România va face parte din Rusia”. Avea și motive să se bucure: fusese unul dintre cele mai reușite proiecte de manipulare prin rețelele sociale, așa cum aveau să realizeze în scurt timp serviciile de informații franceze și române. Îngrijorarea a cuprins până și NATO. Cu ajutorul unor societăți fictive care plăteau influenceri ca să posteze mesaje pro-Georgescu dinainte pregătite, rușii au activat în jur de 25 000 de conturi TikTok false, ca să păcălească algortimii platformei și să-l prezinte pe Georgescu ca pe un fenomen de masă, ceea ce în felul acesta a și devenit, chiar dacă e unul contrafăcut. Al doilea tur n-a mai avut loc, rezultatele primului tur fiind anulate de Curtea Constituțională a României, care a invocat (pe lângă manipularea din rețelele sociale) acuzații de încălcare a legii electorale, urmând ca alegerile să fie reluate în mai 2025.
În noiembrie 2024, Simion a ieșit al patrulea, dar a dat dovadă de potențial ca înlocuitor al lui Georgescu (care n-a mai avut dreptul să candideze și este în prezent anchetat). Simion avea și cartea de vizită pro-rusă care să-l recomande: primise interdicția de a intra atât în Ucraina, cât și în Moldova, fiind suspectat de colaborare cu serviciile de informații ruse. Chiar dacă acest lucru nu a fost dovedit, e evidentă alinierea sa cu Kremlinul, a cărui agendă o repetă.
Partidul lui Simion, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), a fost înființat în 2019 și a făcut senzație un an mai târziu, la alegerile legislative din 2020, când a câștigat în jur de 10% dintre locurile din Parlament cu o platformă agresivă anti-lockdown, anti-vaccin, puternic conspiraționistă, difuzată mai ales în rețelele sociale. Această victorie i-a luat prin surprindere chiar și pe liderii AUR, care trebuie să fi realizat că votanții nu țin minte punctele complicate dintr-un program politic; au nevoie doar de adresare în cheia emoțională potrivită, la momentul potrivit. Traseul profesional al lui Simion înainte de a deveni politician nu e clar, dar are o carieră dovedită de microbist ultras, ceea ce înseamnă în principal lucrul cu mulțimi excitabile – le stimula, le influența emoțiile, se juca cu ele și le coordona mișcările. Această experiență e vizibilă în stilul de politică pe care-l practică, el și partidul său.
AUR e un partid pe cât de lunecos pe cât de sclipitor îi e numele. O fi fiind politica arta manipulării aparențelor, dar AUR a propus ceva încă și mai bun: politica sclipiciului gol. Doctrina partidului e greu de identificat; singurul -ism care i s-ar putea potrivi e oportunismul extrem, pe care-l urmărește cu o îndârjire fanatică. După ce și-a asigurat sprijin și apariții foto în rândurile liderilor europeni de extremă dreaptă, Simion a pornit să cucerească extrema dreaptă americană. După realegerea lui Donald Trump, AUR s-a identificat complet cu MAGA: Simion s-a autoproclamat un Trump al României și a pretins că are acces privilegiat la administrația Trump. AUR a semnat un contract de 1,5 milioane de dolari cu o firmă americană de lobby, care le-a promis interviuri în presa americană de aceeași orientare. E greu de spus dacă rezultatele au fost cele scontate. Deși Simion a participat la câteva talk-show-uri (cum este cel al lui Steve Bannon), în cele din urmă n-a primit permisiunea de a se fotografia cu reprezentanți ai Casei Albe, cu atât mai puțin susținerea lor directă. Mereu oportunist, Simion a curtat și a lingușit aproape pe oricine îi putea aduce o brumă de atenție. Comedia politică s-a dovedit uneori irezistibilă, ca atunci când, profitând de ocazia de a se gudura pe lângă un influencer popular printre adepții teoriei pământului plat, a promis că, dacă devine președinte, va iniția o dezbatere în care să se discute dacă pământul este sau nu plat.
Unii spun că AUR sunt fasciști, dar măcar fasciștii luptă pentru niște idei. Ceea ce nu pare să fie cazul lui Simion și al partidului său; aceștia spun orice pentru a-și atinge scopurile. E adevărat că au împrumutat din limbajul, reprezentările vizuale, chiar și din cultura organizațională a fasciștilor din România interbelică, Garda de Fier. Dar în același timp au lăudat public regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu, considerându-l drept precursor al propriei lor versiuni de naționalism. AUR poate fi pro-capitalist dimineața și anti-capitalist după-amiaza, în funcție de auditoriu. În timpul campaniei, a apărat dreptul la proprietate în unele locuri, doar ca în altele să promită exproprieri. De pildă, casele celor care au plecat din țară să lucreze în străinătate vor fi „date săracilor”. Dar dacă vă închipuiți că Simion are un dinte împotriva migranților economici români plecați în Europa de Vest la munca de jos, vă înșelați. I-a tratat cu o afecțiune deosebită. Iar dragostea a fost reciprocă. Interpretând greșit ostilitatea cu care sunt tratați ca fiind „anti-românească”, aceștia au îmbrățișat imediat propaganda AUR, cea sclipicioasă și lipsită de scrupule, chiar în timp ce partidul îi amenința că le ia casele.
Încă de la început, AUR s-a autopromovat intens ca fiind „anti-sistem”: promitea un nou tip de viață politică într-o țară care-și pierduse complet încrederea în politică. Ceea ce e cât se poate de ironic. Rareori a existat un partid românesc mai primitor pentru traseiștii politici decât AUR. O fi traseismul politic un sport național aici, dar chiar și la standarde românești, îndârjirea cu care AUR vânează și ia sub aripa sa politicieni compromiși din alte partide e remarcabilă. Un traseist politic de carieră, care a trecut deja pe la patru sau cinci partide, poate conta oricând pe o primire călduroasă din partea lui Simion, mai ales dacă aduce și niște bani. În cele din urmă, Simion și partidul său au creat impresia că, departe de a fi un suflu nou în politica românească, sunt expresia condensată a părților ei cele mai sordide.
În acest moment intră în scenă Nicuşor Dan. Rareori s-a pomenit un viitor președinte care să se fi ferit mai tare de politică. Matematician sclipitor în liceu, a câștigat de două ori medalia de aur la Olimpiada Internațională de Matematică. După studii de matematică la București și Paris, ar fi putut avea o carieră universitară strălucită la orice universitate importantă din lume. Și totuși, a hotărât să revină la București, mai întâi pentru a înființa o școală de studii post-universitare de matematică, apoi pentru a se dedica unor proiecte civice, cum ar fi conservarea clădirilor bucureștene de patrimoniu. În 2020 a candidat ca independent și a fost ales primar al Bucureștiului, fiind reales patru ani mai târziu. În 2024, când a izbucnit criza politică, a hotărât să candideze la prezidențiale.
Ca outsider în politica de partid, Dan a intrat în cursă cu șanse aproape nule. Îi lipseau infrastructura națională și resursele importante de care se bucură în România partidele din sistem (inclusiv partidul lui Simion). Campania sa a fost în cel mai bun caz inegală. Un alt dezavantaj a fost că Dan e lipsit de carismă și vădit stingher în situații oficiale. Ca activist civic declarat, ceea ce a presupus adesea ciocniri cu autoritățile (inclusiv reținerea de către jandarmi), avea puțini prieteni în clasa politică și încă și mai puțini susținători printre politicieni. Numai că în cele din urmă, a transformat toate aceste lucruri în avantaje: într-o țară în care politica fusese cu desăvârșire compromisă, el a fost ales tocmai datorită atitudinii sale anti-politice, în contrast flagrant cu cinismul sistemului și cu oportunismul strigător la cer al AUR. Până și lipsa de carismă a lui Dan a fost un atu: „Votez cu tocilarul!” a devenit un slogan popular.
În cele din urmă, decisivă pentru victoria lui Dan împotriva lui Simion în finala din 18 mai a fost percepția acută că în joc e nici mai mult, nici mai puțin decât „viitorul european” al României. Atitudinea anti-europeană a lui Simion a atins o coardă deosebit de sensibilă. Când a început să spună că participă la cursă ca reprezentant al lui Călin Georgescu, pe care-l va numi premier și-i va da frâu liber să conducă țara, anxietatea colectivă a ajuns la paroxism. Amintirea îmbrățișării sovietice, care a durat câteva lungi decenii, e încă vie în mintea multor votanți mai în vârstă, după cum perspectiva izolării de UE e deosebit de dureroasă pentru generațiile mai tinere, mai cosmopolite. Aceste segmente ale diasporei românești, printre care medici, cadre universitare și angajați în IT, mai bine integrate social și profesional în țările de adopție, care nu mai urmăreau prea atent politica românească, au înțeles brusc că, dacă nu votează, e posibil să nu mai aibă o patrie unde să se întoarcă. Printre cei obișnuiți să călătorească liber și să lucreze în UE și care se consideră „europeni”, ideea unui posibil Roexit a provocat o reacție viscerală. I-a mânat un civism al disperării, născut dintr-o anxietate identitară cu rădăcini adânci, împotriva căreia până și manipularea Kremlinului prin rețelele sociale s-a dovedit ineficientă. Cel puțin de această dată.
