La Băile Govora, printre vile părăsite, izvoare sulfuroase și legende cu copii dispăruți, realitatea se topește în ficțiune. M-am plimbat cu scriitorul Cătălin Ceaușoglu prin unul dintre decorurile romanului său „Dezrădăcinații” – un noir est-european, în care misterele, secretele și atmosfera de „Twin Peaks comunist” se trezesc la viață.
Costaș?
Tu îl știi pe Ceaușoglu?
și 2. De ce îți place cartea?
Asta-mi scria, circumspect, un prieten într-o după-amiază caldă de iulie. Postasem o poză cu mine citind performativ romanul Dezrădăcinații de Cătălin Ceaușoglu în piscină. Erau la modă glumele cu cititul performativ pe-atunci, you had to be there. Chestia cu Dezrădăcinații e că nu-i doar material de glumă, chit că e o cărămidă de 650+ pagini care, în ediție hardback, ar fi turtit un pechinez. Nu, cartea lui Ceaușoglu – pe care nu îl cunoșteam – chiar e bună și, din fericire pentru pechinezii de pretutindeni, e softcover, cum se cade pentru literatura polițistă.
Am numit Dezrădăcinații un „milițier”, dar e mai mult de atât. E un roman bolañoesc despre ceaușismul târziu, despre migrație și tranziție, despre Franța și România. E un fel de noir roșu, galben și albastru (și oleacă de alb, à la française), cu o dispariție, planuri narative care se întrepătrund, minciuni și secrete. A, și e despre Băile Govora.
Am încercat să sintetizez toate astea pentru prietenul din după-amiaza caldă de iulie, dar nu știu dacă mi-a ieșit. Mai degrabă l-am convins să o citească, deși era circumspect față de lungime. I-am zis să stea liniștit, e pe calapodul editurii Trei – o treime din pagină sunt marginile. Practic, sunt maxim 500 de pagini! Am aflat după, de la alți cunoscuți cultural-artistici, că dimensiunile cărții chiar prezentau un impediment. O carte groasă te rupe și la buzunar și la traistă, te și forțează să-ți iei un angajament. Eu sunt consumator de literatură de gen și m-am obișnuit cu cărămizile. Știu că dacă mă apuc de Iataganul întunecat și sărutul împărătesei moroilor nu scap fără 1.500 de pagini și trei volume. Însă în librării, mai ales dacă vorbim de literatură română, zboară de pe rafturi cărțile scurte, cu tâlc. O să se îmbogățească Dan Sociu.
Am terminat Dezrădăcinații pe un zbor lung, cu escală. Eram vesel și fresh după concediu. Apoi, în săptămâna imediat următoare m-am certat cu un instructor de înot pe culoarele de la bazin, o poetă m-a amenințat că mă dă în judecată pentru că nu a înțeles o glumă, mi s-au stricat căștile, ba cică a murit și Iliescu. Numai belele. Aveam nevoie de o nouă vilegiatură. Și Scena9 m-a trimis la băi cu Cătălin Ceaușoglu. La barza chioară îi face Dumnezeu cuib, cum îi place soacră-mii să zică.
am văzut că Costache e fan cartea aia lui Ceaușoglu, Dezrădăcinații. oare nu vrei să-l întrebi dacă nu are chef să bea o bere cu autorul și să facă un material mișto, ca între amatori de thrillere locale? poate la autor acasă, în cartier sau undeva într-un loc cu relevanță pt carte.
Sunt, într-adevăr, fan. Și doream, într-adevăr, să beau o bere cu autorul.
văd că o parte din acțiune se petreke la Govora în Dezrădăcinații. dacă vreți să mergeți la băi împreună, avem buget pentru asta!
Dar o parte din acțiune se petrece și la Paris!, plusez eu.
hahahaha
pentru Govora avem buget, pt Paris mai puțin.
Govora. Geneza
Adevărul e că multă vreme pentru Govora nu s-au găsit bani nicăieri, iar asta constituie o parte importantă din romanul lui Ceaușoglu. Autorul e de acolo, iar cartea, am aflat ulterior, e scrisă parțial acolo. Govora curge prin porii romanului ca un damf sulfuros, dar sănătos, de ape minerale.
Orașul Băile Govora s-a născut spre sfârșitul secolului XIX, din suferința unui prim-ministru, I.C. Brătianu, și ambiția unui medic militar, generalul Zorileanu. Brătianu suferea de reumatism, Zorileanu suferea și el de ale lui, dar, mai important, avea speranțe și ambiții mari pentru viitorul balneoclimateric al recent independentei Românii. În codrii din apropierea Mănăstirii Govora, pe valea Hinței, se foraseră puțuri de mică și mare adâncime, de unde în loc de petrol țâșniseră ape sărate, sulfuroase, iodate, cu de toate. Zorileanu a parcat acolo „ambulanța militară rurală”, adică o trupă de veterani bolnavi pe care îi trata cu apele nou descoperite.
În 1886, după ce Brătianu, aflat în vilegiatură la mănăstire, se tratează cu respectivele ape, statul român dă o lege care scutește stabilimentele balneare de taxe. Un an mai târziu, același guvern, condus tot de Brătianu, acordă credit un milion de lei pentru dezvoltarea stațiunilor de băi. Trece un al treilea an și se deschide pavilionul de tratament balnear din Govora. Apoi, bogații vremii își construiesc vile la băi. Pictorul Nicolae Grigorescu vizitează stațiunea. Se ridică hoteluri. În 1910 Băile Govora devine oficial stațiune, cea mai profitabilă de felul ei din portofoliul statului, la momentul respectiv. Până în 1914 se construiesc monumentalul Hotel Palace, uzina energetică și noul stabiliment al băilor, plasat în mijlocul unui parc gândit de arhitecți și peisagiști francezi. Stațiunea, devenită și comună, eclipsează satele din jur. În 1950 Băile Govora devine oraș. În timp ce alte stațiuni muncitorești iau amploare proletară, Govora rămâne „boutique” și totul stagnează socialist până în 1989. Apoi, timp de decenii, nu se mai găsesc bani.
O parte din cele de mai sus le aflu de la Cătălin Ceaușoglu pe drumul spre Govora. Ceaușoglu (53 de ani) e imperturbabil și mai degrabă taciturn. Vorbește punctual și documentat, aproape precaut, cu minuțiozitate de inginer. Ne întâlniserăm și cu câteva zile în urmă, într-o bodegă culturală din centru, unde am vorbit despre literatură, film și Govora. Stabiliserăm să mergem joi la băi. Joi s-a potrivit să meargă și Iliescu pe ultimul drum. Îl întreb pe Ceaușoglu dacă crede că lui Iliescu i-ar fi plăcut Dezrădăcinații. Nu crede că ar fi fost genul lui de roman. Nici eu. Cred că Iliescu ar fi fost mai atras de autoficțiune, de mizerabilism. Cred că Iliescu ar fi fost fan Soldații lui Schiop.
Ceaușoglu locuiește cu partenera lui în comuna Corbeanca, la nord de București. Trecem să-l luăm și să purcedem spre Băile Govora. În Corbeanca are trei câini și o cabană mică din bușteni în curte. Îl întreb dacă el a construit-o, ca un ecou al copilăriei petrecute la Govora, dar îmi spune că era acolo de la început și a rămas nefolosită. Casa lui trage spre un alt fel de nostalgie. Are o atmosferă de loft newyorkez – spații deschise, postere rock și cărămidă aparentă. S-a mutat în Corbeanca după un cutremur pe care l-a prins într-un bloc interbelic. Regretă? Regretă. Dacă n-ar avea cei trei câini, dintre care unul bătrân, diabetic, orb și absolut adorabil, s-ar muta înapoi. Mi se pare bizar. La Corbeanca are spațiu să scrie – în casă, în curte, insist eu. Îmi spune că scrie și acasă – la masă, pe canapea –, dar mai ales prin cafenele. Îi place sentimentul ăla de forfotă în jur. Suntem foarte diferiți.
Ceaușoglu mi s-a părut de la bun început croit pe alt calapod decât mine și nu doar pentru că, după cum poate atesta oricine, eu vorbesc mult și prost, iar el își măsoară cuvintele cu rigla de calcul. E înalt și are un aer eminamente de om serios; zici că a terminat filosofia, deși, de fapt, e ITist. „Stoic” cred că e cuvântul. L-ai vedea în costum Brioni de CEO, dacă n-ar fi tatuajele. Tatuaje discrete, de memento mori, nu sleeve-uri de sous chef în Amzei. Eu, în schimb, mi-am modelat toată personalitatea după Nedry din Jurassic Park.
Literatură de gen govoreană
Cu toate astea, am gravitat amândoi ca prim roman spre o poveste polițistă. La mine e clar de ce. Îmi place literatura de gen, am o obsesie cu literatura „populară”, cum ar zice literații, și cu mesajele pe care le poți transmite prin ea. Îl întreb și pe Ceaușoglu de ce roman polițist. Începe să-mi dea o explicație atât de bine pusă la punct încât notez mintal să îl mai întreb odată, trei zile mai târziu, ca să mă asigur că nu fabulează. Ceaușoglu nu vrea să scrie pentru glorie și premii, nici pentru faimă și succes de public. Le vrea pe amândouă, se completează reciproc. Ai nevoie de recunoaștere critică pentru a avea succes la public și îți trebuie succes la public ca să atragi cititori noi.
Asta vrea, de fapt – să atragă cititori care în mod normal nu pun mâna pe cărți. Vrea ca ce scrie el să devină un „gateway drug”, marihuana ilegală care să-i atragă pe oamenii din epoca TikTok în lumea literaturii. Ambițios, dar are exemple de oameni care au citit Dezrădăcinații, deși în general nu se ating de literatură. Îl ajută și cartea. În ceea ce-mi spune recunosc propria experiență cu cărămida aia de roman. M-am apucat de el mai mult la mișto și am ajuns să o citesc înaintea Orfanilor lui Florin Chirculescu. Și eu sunt fanul numărul unu al lui Chirculescu. Hai doi, după Mihai Iovănel.
În plus, Govora cam cere un roman polițist, după cum spune și Ceaușoglu. Ideea i-a venit când făcea un curs de scenaristică. Copaci, pădure deasă, oraș turistic, oameni ai locului reticenți, care se țin departe de turiști. Se pretează perfect pentru un „thriller polițist într-un Twin Peaks comunist”. Tot orașul are un aer fantastic, misterios, deși mai mult Silent Hill decât Twin Peaks, dacă mă întrebi pe mine. Chiar și ziua, pe căldură, e ceva foarte ciudat la Govora, lucru care se transcrie bine și în Dezrădăcinații. Îmi indică un copac din parcul balnear care arată ca un Ent din Stăpânul inelelor. Parcă te aștepți să se ridice și să te întrebe de sănătate. O fântână din spatele hotelului pare că are niște mâini prelungi, de Nosferatu, care se scurg ca stalactitele spre o pereche de țestoase erodate din beton. „Creepy”, zice Ceaușoglu, și înțeleg de ce. Și titlul inițial al cărții era mai creepy – Lacul ielelor. Dezrădăcinații a fost o alegere târzie. Înțeleg și asta. Mai bine să te înjure Sașa Zare decât Camil Petrescu.
Ne plimbăm prin oraș, pornind de la hotelul Palace, o clădire superbă din vârf de deal, renovată și cu pretenții de patru stele. Are 365 de camere și, zice legenda, fiecare primește cel puțin câte o oră de soare pe zi. Ceaușoglu ne arată detalii, ne duce prin zonele aproape acaparate de pădure care au roluri importante în roman. Mă miră cât de apropiate sunt unele de altele – centrul lumii romanului e practic cât o intersecție mai mare din București. În roman traversăm mai multe decenii și continente și totul pare la scară mai largă. Un milițian intransigent investighează dispariția unei fete în anii optzeci, apoi o jurnalistă blazată investighează investigația la sfârșit de mileniu. Avem parte de ecouri (asumate) din Detectivii sălbatici – o carte pe care nu o citisem la momentul desantului la Govora, dar de care m-am apucat între timp, la recomandarea lui Ceaușoglu –, de narațiuni polifonice, pe voci diferite, cu care autorul jonglează abil: securiști, disidente, jurnaliști. Nu vreau să dau mai multe detalii. Cred că e bine să intrați în Dezrădăcinații ca mine, fără să știți prea multe. Mai spun doar că o bună parte din acțiune se petrece în Franța. Îl întreb pe Ceaușoglu dacă e mare francofil. La fel ca mulți dintre noi, e doar un francofon în remisie. În orice caz, lumea romanului e mare. Doar Băile Govora e un oraș mic.
Vizităm pe rând terenul mic de joacă din carte, azi un teren de fotbal cu gazon sintetic, statuia lui Brătianu și cea a lui Zorileanu, apoi mai multe vile deasupra parcului. Sunt vile peste tot, majoritatea construite în jurul parcului balnear, majoritatea pustii și degradate. Cazinoul, fost cinema, actualmente un fel de centru cultural, e într-o stare mult mai bună, pentru că a fost renovat recent. Ceaușoglu ne povestește că pe vremuri acolo se proiectau filme în aer liber vara. Zice că nu e chiar expert în Govora, doar a locuit aici o vreme, dar vorbește deschis și cu mult pesimism despre oraș și împrejurimi. Localitatea se dărâmă. Oamenii din Govora sunt suspicioși din fire, preferă localnicii turiștilor, iar administrația nu a făcut mai nimic în treizeci de ani. Orașul se depopulează.
Mi se pare bizar, mai ales privind la impunătorul hotel renovat sau la posterele culturale de la cazino. Cu câteva zile în urmă, vorbeam cu un prieten librar despre Zilele Arhitecturii Balneare și Studio Govora, proiectul care încearcă să reabiliteze părți din oraș. Venea natural și comparația cu Herculane Project, proiectul de reabilitare a băilor Neptun și revigorare a Herculanelui. De la centru, de unde vin granturile, pare că lucrurile se mișcă în direcția bună la Govora, Herculane și în alte stațiuni. Ceaușoglu apreciază toate aceste încercări civice, dar e sceptic. Are scepticismul omului plecat de acasă, care vede, vizită de vizită, infrastructura decrepită și deciziile absurde. Localnicii trebuie să găsească ceva bun la oraș, altfel înnebunesc.
Ceaușoglu îmi explică, ușor ironic, că într-un oraș în plină depopulare s-a construit o grădiniță nouă. Între timp, fosta sa școală din deal e în paragină, urmează să mă ducă acolo. Dorința de schimbare există, dar nu e suficientă. Un grup de studenți la arhitectură fac studiile preliminare restaurării uneia dintre vilele istorice ale orașului, dar multe altele stau închise, cu dantelăria de lemn specifică zonei putrezind după fiecare ploaie. Pavilionul Balnear, mândria orașului, e o ruină cu lilieci, în care copiii se distrează desenând svastici și penisuri. Stă abandonată de 25 de ani, au crescut copaci pe acoperiș, iar înăuntru se scurge tavanul. Mă fascinează, n-aș mai pleca din ea, dar mi-e frică de azbest. La întoarcere îi arăt prietenului librar poze din ruină. E optimist, nu pare nimic ce nu poate fi reparat și refăcut acolo. Vorba aia, probleme să fie, că soluții avem.
Situația Băilor Govora nu e unică. Fostele stațiuni balneare trăiesc un fel de moarte vie, supraviețuind cu țârâita prin nostalgie, clientelism local și bilete de vacanță pentru pensionari. Altele s-au transformat în spa-uri cu prețuri mari și pretenții pe măsură. Toate au trecut însă prin mutații esențiale și în jurul lor au crescut ecosisteme noi de consum. Dar toate sunt, în continuare, în România – nu la Spa sau Baden Baden. Hotelul de la Băile Balvanyos, izolat în munții din Covasna, are patru stele, dușuri emoționale, restaurant gastronomic și urși în parcare. La Olănești ai apă pe cartelă, magneți cu Ceaușescu, chintale de ceaiuri medicinale și (uniforma stațiunii) treninguri Andu 100% made in Romania. Îl întreb pe Ceaușoglu dacă vrea să facem baie la ștrandul cu iod din Govora, ca „odihniții”, cum li se zice turiștilor veniți la băi în roman. Mă întreabă, la rândul lui, dacă vreau boli de piele.
Scriitorul, ca minerul
Cătălin Ceaușoglu vrea să scrie șapte cărți în total. Adică el ar vrea mai multe, dar, fiind un om calculat, a stabilit că probabil de atâtea mai are timp în viață. Încă cinci, practic. E bine să-ți setezi un target, zice el. Mai important e ca ținta ta să fie realistă. Ceaușoglu e născut în 1973, e fit, mi se pare foarte pesimist, dar e dreptul lui să fie. Îl întreb dacă vrea să scrie tot roman crime. Nu. Fiind doar cinci, ar vrea să scrie cărți cât mai variate, respectându-și propriile reguli și încercând să atragă publicuri diferite spre literatură. Momentan lucrează la un roman pe tema memoriei. Nu știe încă despre ce e, dar nici la Dezrădăcinații n-a știut până târziu. Mai are o idee pentru unul cu zombies, tot așa, sub comunism.
Îl întreb despre comunism. A prins mai mult din el ca mine și se vede asta în roman. Într-o țară în care comunismul încă e trauma principală care polarizează societatea, în care moartea lui Iliescu destabilizează guvernul mai rău decât eviscerarea educației, în care câștigă premii Gopo filme despre prăbușirea regimului, 35 de ani mai târziu, Ceaușoglu face notă discordantă. Comunismul din Dezrădăcinații e crud, e mizer și paranoic, dar e un element de fundal, o etapă constitutivă a atmosferei. Nu e benign sau „cu merite”, ca în Întoarcerea lui Dumitriu, dar nici satanic, ca-n discografia Humanitas cu Tismăneanu la platane.
Dezrădăcinații povestește cea mai neagră epocă a comunismului fără să o judece. Îl întreb pe Ceaușoglu cum a reușit. Zice că ar fi ipocrit să se dea mare anticomunist. Și el a trecut prin lipsuri, dar n-au fost așa grave. În epoca PCR (pile, cunoștințe, relații), părinții și bunicii lui se descurcau cum puteau ca să pună mâncare pe masă. Îi povestesc de prima mea amintire – stăteam la coadă și doamna Cozur, o vecină securistă, mă certa că nu stau bine. El povestește că în copilărie i se părea fun să stai la coadă. Erai afară, te distrai; bașca, dacă reușeai să aduci ceva acasă erai și provider pentru familie. Comunismul a trecut, și cred că și despre asta este cartea lui Ceaușoglu, ancorată cu un picior în anii ’80 și cu celălalt în tranziția turbulentă.
Poate că asta m-a impresionat cel mai mult la romanul lui Ceaușoglu, de fapt. Surprinde foarte bine o lume desprinsă din anii formativi ai autorului, fără să pice în păcatul autoficțiunii. Ceaușoglu extrage (evident) din trecut, dar o face cu cap. Mașina milițianului Sebastian e inspirată de mașina bunicilor lui, pozele copilăriei lui se regăsesc transcrise pe pagini. Biblioteca în care își petrecea după-amiezile are un rol important. În casa care îl fascina când era copil, astăzi un teren viran, Ceaușoglu își găzduiește personajele. Până și bibliotecara Angela e importantă în roman. Însă realitatea a fost mutată într-un registru noir. Angela capătă o serie de tulburări și un soț asasinat de miliție, iar biblioteca devine un loc izolat social – azilul Angelei. În casa fascinantă se spânzură un om. Până și mașina e vandalizată.
Ne plimbăm pe străzile Govorei, mai mult pustii, și vorbim despre funcția asta a scriitorului, de arheolog al propriului trecut. Vorbim despre rolul realului în ficțiune și despre imaginație. Ceaușoglu crede că avem un deficit de imaginație. Nu știu dacă sunt de acord. Sigur, noi, ăștia mai bătrâni, ne-am trăit o bună parte din viață în cap – citeam, vedeam alea două desene animate și în rest ne imaginam. Dar în epoca scrierii creative și a prozei scurte, care trebuie mai presus de tot să spună o poveste, tindem să ne narăm performativ fazele tari din propria existență, ca în stories pe Instagram. În căutarea verosimilitudinii și realismului, ne banalizăm. Avem o problemă a realismului și snobismului literar? Avem. Dar în țara care se laudă cu Cărtărescu, în care femeile citesc romantasy și bărbații citesc Kiyosaki, cred că e loc pentru imaginație și fantezie.
Hința și conștiința
La Govora ajută și mediul înconjurător. Între vâlcele și păduri, între atâtea vile superbe în descompunere și poteci năpădite de buruieni, ți-o ia mintea razna un pic. În sensul bun. Mergem la școala lui Ceaușoglu, acum în paragină, plină de pianine, monitoare și televizoare abandonate, înghesuite într-un colț al unei clase, vizavi de un poster cu ordinea efectuării operațiilor. Mă gândesc la comunism și tranziție, la ce – cui? – ne-a lăsat Iliescu și la unde o să ne ducă AI-ul imaginația și educația. Vorbim despre asta. O să rezolve Inteligența Artificială criza asta de imaginație pe care o vede Ceaușoglu sau o să ne adâncească mai mult în ea? Nici el n-are un răspuns, nici eu. Amândurora ne e, însă, frică de algoritmi. Poate așa arată viitorul – plat, fără soluții, fără răspunsuri, doar cu frici, fonduri și ruine instagramabile. Govora e un fel de ruină vie, cu bucăți fundamentale de infrastructură civică abandonată, cu grădinițe noi deschise pe bani UE și școli vechi abandonate pe dealuri. E ceva de tragedie greacă în toată experiența asta cu Ceaușoglu la Govora. Un oraș tânăr, construit din ambiții balneare și politice, mort în fașa schimbării practicilor de consum, a migrației spre mai frumos și mai bine. Locul perfect pentru secrete și mistere, dispariții și crime. Govora cere un roman polițist și Ceaușoglu i l-a oferit. Și acum îmi face turul prin roman.
Mergem spre albia Hinței, betonată, apoi colmatată și transformată într-un fel de luncă. Trecem pe lângă o gogoșerie abandonată. Pe o parte cineva a desenat o svastică, pe altă parte cineva îl ironizează pe primar: „bravo mateescu, ține-o tot așa…”. Coborâm un șir de trepte și în fața noastră se deschide un fel de promenadă magnifică, plasată de o parte și de alta a albiei-luncă, la rândul ei plină de păpuriș și flori și ierburi ce cresc în jurul unui fir modest de apă. Zboară păsări și libelule în jur, am părăsit registrul noir pentru cel primar. În față, peste un pod recent vopsit și decorat cu mușcate, o troiță plătită de UE ocrotește faimoasele izvoare. Gust din apa sulfuroasă. E absolut oribilă. Ceaușoglu râde de mine.
Ne plimbăm în susul „luncii” Hinței și vorbim despre rușine și frica de penibil. Eu, îmbrăcat în cămăși hawaiene și pantaloni scurți, n-am avut niciodată frica asta. Experiența mea cu rușinea se reduce la „mi-e rușine mie de rușinea ta”. Sunt nerușinat, lucru care mi s-a tot spus. Ceaușoglu, însă, a crescut cu frica asta românească de „a nu face de rușine” – familia, pe sine, cred că și societatea în general, deși mi-a fost rușine să-l întreb. Ar fi fost penibil. În orice caz, rușinea, moștenirea rușinii și frica de penibil e o temă care îl preocupă, nu doar personal ci și literar. Rușine, suicid, memorie, absurditatea vieții – încep să-l bănuiesc pe Ceaușoglu de existențialism. Îl întreb ce obține din scris, că bani clar nu. Cu banii vii de acasă. În România, ca autor, ori faci bani din altceva, ori faci foamea. Ne hrănim ego-ul, sigur, dar nu burțile, și câștigăm dreptul de a ne numi „scriitori”, un termen pe care eu îl detest. Ceaușoglu zice că n-are o problemă cu el. I se părea ușor penibil să fie numit scriitor după prima carte, dar acum, cu două la bord, a cedat. Se gândește la viitor, la cele încă cinci cărți pe care mai poate realist să le scrie într-o viață de om și speră să obțină nu nemurire și înscrieri în analele literaturii române, cât impact. Hai că poate nu-i chiar existențialist. Poate că totuși nu suntem atât de diferiți.
Lăsăm în urmă lunca Hinței, vilele decrepite și Hotelul Palace renovat pe fonduri europene. Urcăm cu mașina spre ultima locație din roman, un sat aflat la câțiva kilometri distanță, în sus pe un drum sinuos ce trece pe lângă Lacul ielelor. Lacul ielelor, cum e numit în roman, e o baltă năpădită de buruieni, dar Ceaușoglu îmi arată o poză foarte frumoasă pe care-a făcut-o acolo și îmi povestește legende urbane locale cu copii dispăruți în noapte, pe potecile turistice. Conducem prin pădure și satul explodează brusc dintre copaci. E un fel de cătun mai mare, cu case dărăpănate și viluțe cu panouri solare pe acoperiș, același contrast între „decrepit” și „modernizat pe fonduri” care definește Băile Govora, zona, toată țara. E cald și nu e nimeni pe stradă, așa că ne întoarcem.
Pe drum spre București vorbim despre industria editorială din România. Cât de încet se mișcă, cât de mult funcționează pe cumetrii și vizibilitate. Lui Ceaușoglu i se pare că se scrie și se publică prea mult, dar se promovează prea puțin. În sectorul editorial nu există business plan-uri (zice el), nu există conștiință politică (zic eu) și nici management făcut ca la carte (zicem amândoi). Lumea e foarte serioasă și foarte încrâncenată, dar se fac greșeli de începători. Eu m-am săturat de oameni serioși și pătrunși de importanța lor, a misiunii literaturii și a cunoașterii, în epoca cititului performativ și a brodernismului. De-aia cred că m-am înțeles atât de bine cu Ceaușoglu, care, deși mai stoic decât Zenon, e cu picioarele pe pământ. Omul are link la un playlist Spotify pe coperta a patra și o carte polițistă de 650 de pagini, care e de fapt despre România.
Apropo de oameni serioși – în Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan Alexandru Stănescu, după ce personajului central îi trec traumele formative rasializate, ajunge agent literar. (Spoiler alert.) Face avere. Banii vin din zeciuiala pe care o ia din reprezentarea unui scriitor român contemporan fictiv, care scrie o serie de bestsellere despre un milițian filosof și mizantrop ce rezolvă cazuri printr-o RSR östalgică. Seria de romane e tradusă în vest, ba chiar o cumpără și Netflix întru ecranizare. Toată lumea face bani. La momentul respectiv, ideea mi s-a părut mai mult decât stupidă. Un roman popular-literar despre un milițian pensiv, care te prinde și mai e și ecranizat? Prostii nerealiste. Acum nu mai sunt la fel de sceptic. Dezrădăcinații e un roman popular și un produs literar bine scris. Te prinde. Cătălin Ceaușoglu, taciturn și pensiv, are potențial de personaj de BAS. E Bolaño rumano. Iar Băile Govora ar fi fundalul perfect pentru un Eastern Noir mankellian, cu miliție și securiști. Hai, Netflix, e șansa ta.
