Am fost la Foreign Humor Productions, studioul unde Matei, muzician, producător și fost chitarist COMA, transmite mai departe noilor generații tot ce a învățat în cariera sa muzicală. Am aflat, printre altele, de ce se apucă tinerii astăzi de muzică și cum mai e să fii artist la început de drum în zilele noastre.

---

 

„Cred că în momentul în care nu mai ai emoții înainte să cânți, ți s-a dus spark-ul ăla față de muzică”, spune Denisa, o tânără artistă de 26 de ani, uitându-se spre scenă. În scurt timp urmează să li se alăture prietenilor din trupa Static Reverie, pe care îi va acompania la voce pe ultimul lor single. „Nu întreba ce am pe față, sunt maltratat în trupa asta!”, glumește Robe, chitaristul de 20 de ani, arătându-mi că are contur negru la ochi și sclipici pe față, și se îndreaptă spre backstage.

E 1 aprilie, sunt în clubul Control și în câteva momente începe Foreign Humor Artist Showcase, un concert în care șapte trupe și artiști tineri, majoritatea liceeni și studenți, urmează să-și lanseze albumele, single-urile și videoclipurile. Au lucrat la ele în ultimul an, sub îndrumarea lui Matei Tibacu-Blendea, 36 de ani, muzician, fost chitarist în trupa COMA, printre altele, și producător.

„Mulțumesc mai ales părinților că ați avut încredere în ei și i-ați susținut”, spune Matei la începutul evenimentului. În spate, la standul de merch, părinții își cumpără tricouri cu trupele copiilor și le pun peste hainele în care au venit. Andreea, Darius, Rareș și Liviu, adică Streamflow, urcă pe scenă în aplauzele publicului. Urmează să cânte pentru prima dată pe o scenă „Gray”, noul lor single. Trupa de groove metal, cu influențe grunge și ceva prog, începe în forță. „Streamflow! Streamflow!”, aud de lângă mine. Fratele lui Rareș, chitaristul de 16 ani, dă din cap, ținându-se de după umăr cu un necunoscut care s-a alăturat inopinat la headbanging. Mama lui Rareș îi filmează ba pe ei, ba scena. Mă uit în spate și văd că sala s-a umplut. 

Am venit la concert pentru că voiam să aflu cum este să-ți faci o trupă când lumea din jur pare că e cu un pas deasupra prăpastiei; dar și într-un moment în care generația tânără își caută propria scenă, deși locurile în care pot ține concerte sunt puține și uneori prohibitive. Cu toate astea, noua gardă reușește să se gospodărească și să cânte. În zilele dinainte de eveniment, i-am urmărit pe o parte dintre tineri și pe Matei, în studio și în sala de repetiții. După 20 de ani în domeniu, Matei încearcă acum să le facă viața mai ușoară artiștilor la început de drum, astfel încât să nu se confrunte și ei cu toate provocările și, uneori, dezamăgirile cu care poate veni la pachet industria muzicală.

„Am crescut în jurul muzicii și mereu am avut tendința să mă apuc de vreun instrument”, spune Andreea, basista Streamflow. „În momentul în care i-am rugat pe părinții mei să mă dea la tobe, ei m-au dat la pian”, îmi spune tânăra de 15 ani râzând. „Au zis că nu e de mine. Iar acum vreo trei ani de zile m-am gândit eu într-o zi că vreau să mă apuc de bas și a doua zi mi-au cumpărat bas.” „Deci, orice, dar nu tobe”, intervine producătorul Matei, râzând. Andreea a făcut Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și, pe lângă muzică, desenează, sculptează sau pictează, pentru a-și exprima „supărările pe care le am cu lumea asta acum”.

Suntem în studioul lui Matei, Foreign Humor Productions, cu o săptămână înainte de concert. Trei dintre membrii Streamflow au venit astăzi aici ca să pună la punct câteva detalii finale legate de piesele pe care le vor cânta, dar și să mai discute despre EP-ul la care lucrează în paralel. „Am notat niște chestii de data trecută cu tine, că ai avut niște observații de producție foarte bune”, îi spune Matei lui Darius și se apucă de treabă.

– V-ați gândit și la un intro? îi întreabă, la un moment dat, Matei pe cei trei adolescenți.

– Am putea să facem, se gândește Andreea.

– Putem să facem un intro instrumental, intervine Rareș.

– Instrumental? întreabă Andreea.

– Păi intro-urile de obicei nu sunt instrumentale? zice Rareș.

– Nu, poate să fie orice, poate să vorbească, poate să aibă un spoken word, să recite „Yorick!”, explică Matei, referindu-se la Darius, solistul de 16 ani al trupei.

– Facem Mongolian throat singing, spune Andreea și toată lumea pufnește în râs.

Matei se întoarce pe scaunul rotativ la birou, dă play la o bucată de câteva secunde din melodie, pe care se aud versurile „I’ve been walking through the forest / Wandering by myself”. 

– Vrem un delay care să umple golurile alea sau vrem altceva?, îi întreabă Matei.

– Eu am mixed feelings, spune Rareș. 

– Ar trebui, delay-ul ăla dă sentimentul că ești de unul singur, by myself, că e ecoul, argumentează producătorul. 

– Pe mine nu mă deranjează, zice Andreea. 

– Poate să fie ceva mai subtil, se gândește Matei și începe să experimenteze cu diferite tipuri de efecte sonore pe ultimul cuvânt din vers. 

– Dacă ar fi să stau pe un singur cuvânt, să îl tot reglez, aș înnebuni, râde Andreea. 

– Asta probabil o să creeze personalitatea strofei, ce faci în golurile alea, continuă Matei și încearcă alte efecte.

„Eu la început voiam să mă apuc de pian, dar m-a dat la chitară”, îmi spune Darius, vocalistul Streamflow. „Toți avem povești de-astea”, râde Andreea. Profesorul lui Darius de chitară a observat că are voce bună, iar mama lui l-a întrebat dacă n-ar vrea să-l înscrie și la ore de canto. La vremea respectivă cânta pop și nu se gândea că se va obișnui vreodată cu rock-ul. Ține minte că nu îi plăcea Nirvana, până când a început să-i asculte „la greu”. „Eram: «Cum de nu mi-a plăcut?»” Acum, când scrie versuri, îi place ca muzica să poată fi interpretată în mai multe feluri, în funcție de public. „Nu vreau să-i dau eu un meaning, așa ar fi doar pentru mine și nu pentru mai mulți.” Pentru piesa „Pessimistic” s-a inspirat din cum explorează trupa The Handsome Family tema relației omului cu natura pe „Far from Any Road”. „Dar încerc să adaug și de la mine, din propriile experiențe.”

Primul instrument pe care a pus mâna Rareș, astăzi chitarist la Streamflow, a fost vechea chitară acustică a fratelui său, care, la momentul respectiv, mai avea doar patru din șase corzi. „Dădeam de corzi, așa, și eram fascinat că pot să fac asta, chiar dacă nu făceam nimic muzical”, îmi povestește. De Crăciun a primit cadou un set de corzi și atunci a început să cânte mai serios. Câteva luni mai târziu, când au văzut că chiar îl pasionează, „că handbalul nu s-a lipit de mine”, părinții l-au dat la cursuri de chitară. Îi place să combine riffuri de grunge cu melodicitate și complexitate de prog. Liniile melodice pe care le propune pentru piese sunt influențate de stările pe care le trăiește în perioada respectivă. De exemplu, simte că piesa „Parted”, pe care a compus-o într-o perioadă mai grea a vieții, transmite altfel de sentimente față de celelalte melodii ale trupei.

Andreea spune că sunetul Streamflow e autentic, „deși cu siguranță am reușit să ni-l clădim prin foarte multe inspirații, dar și pur și simplu prin conexiunile pe care le-am făcut în trupă”. Andreea se ocupă și de partea de management a formației: ea l-a contactat pe Matei pentru a lucra la albumul lor, găsește concerte pentru trupă, a învățat procedeul de a urca muzica online și tot ea e responsabilă și de merch și artwork. 

„Inițial, cântecul acesta era făcut să fie o baladă de dragoste, dar a evoluat în final într-un cântec despre noi ca trupă și cât ne apreciem și susținem unul pe celălalt”, spune Vlad. Pe scena din Control e acum trupa Static Reverie, care își lansează noul single, „Arată-mi răsăritul”, piesă pe care li se alătură și artista NIXA. „Când îmi pierd speranța și n-o recapăt / Dă-mi tu puterea s-o iau de la capăt”, cântă Ina, vocalul și chitarista formației. După refrenul molipsitor pe care-l repetă alături de Vlad și NIXA, urmează solo-ul de chitară al lui Robe.

Eu deja știu piesa, am ascultat-o de câteva ori la repetițiile trupei, într-o sală din subsolul fostului complex industrial Electromagnetica. I-am prins într-un moment de criză: picase curentul în sala în care repetă de obicei, așa că își mutau tot echipamentul în camera unde au loc repetițiile Jukebox, trupa tatălui Irinei, basista formației. „O să ne ia un pic să cablăm”, îmi spune Robert (aka Robe), chitaristul formației, care se ocupă și de sunet. Se apleacă peste tableta de unde reglează sunetul și dă cap în cap cu celălalt Robert, toboșarul de 18 ani (căruia toată lumea îi spune Tobert).

– Îi dăm?, întreabă Ina.

– Stai așa, stai așa să-i dau BPM-ul mai tare! Nu știu ce naiba au tobele, că nu se aude la nicio cască! zice Robe.

În timp ce Robe încearcă să rezolve dificultățile tehnice, Vlad și Denisa (aka NIXA) repetă refrenul. Cei șase tineri cântă de două ori melodia, apoi pun la punct ordinea pieselor din seara concertului și scurtele discursuri dintre ele, pentru a se încadra în cele 30 de minute pe care le au alocate.

– Fii antenă, terminăm „Răsăritul”, lumea aplaudă, după care faci: „Mulțumim, NIXA! Mă, Ina, cred c-am uitat ceva!” Și intrăm direct în „SPF”. Deci tranziție scurtă, 30 de secunde, îi spune Robe lui Vlad.

– La final băgăm o de-aia cu „Mai vreți să mai dăm o piesă?” și lumea o să fie: „DAA!”, continuă Robe.

– Dacă zic „nu”? întreabă Vlad.

– O să zică „da”, că o să fiu eu acolo și o să urlu peste ei! spune NIXA.

Static Reverie a luat naștere în vara anului 2023, la festivalul Summer Well, când Florence Welch, solista trupei Florence and the Machine, a coborât în public, iar Vlad a ținut-o de mână pentru câteva secunde. „Asta a trezit în mine dorința de a vrea să fac muzică cât mai mult și a trăi pentru muzică.” Apoi s-a întâlnit cu Robe, care era managerul Rocksetti, radioul Liceului Teoretic „C.A. Rosetti”, loc în care se refugiau, își împrăștiau ideile și unde li s-a și legat prietenia. „La serbarea școlară din anul acela am întâlnit-o pe Ina”, spune Vlad. „Formal, pentru că noi ne văzusem într-un fel și la Summer Well, pentru că și eu am fost în public și te-am văzut, deci cumva a fost meant to be”, intervine Ina. Pe Tobert l-au găsit cel mai greu, desigur, pentru că toboșarii în general sunt o raritate în scena locală, motiv pentru care mulți dintre ei bat în paralel pentru câte două-trei trupe. „Noi am avut un vibe așa de puternic cu el și cred că a fost cel mai frumos lucru care s-a întâmplat”, spune Vlad. Și într-un final a apărut și Irina, basista de 21 de ani, care „a fost liantul nostru, ne-a legat cel mai tare în această trupă și a reușit să creeze între noi foarte mult spark”. „Ea este tratatul nostru de pace”, confirmă Ina. „Elveția, da”, spune Irina și ceilalți râd.

Irina studiază la Facultatea de Psihologie și lucrează ca asistent profesor la o școală privată. Tot acolo coordonează echipa de voluntariat a liceenilor, organizează evenimente și se ocupă de o echipă de mentorare. „Mi-a plăcut mult școala și am rămas în două”, râde. Și, pentru că îi place să învețe, acum învață și mai mult bas în cadrul trupei. A descoperit muzica de la o vârstă foarte mică, tatăl ei fiind la rândul lui muzician. Își amintește din poveștile mamei, care, însărcinată fiind, mergea și de câte două ori pe săptămână la concertele soțului. „Mi se pare o paralelă foarte drăguță, pentru că acum concertele sunt my safe space.” A învățat și ceva pian și canto, iar în pandemie făcea chitară cu tatăl ei.

Robe își amintește că avea cam 7 ani când bunicul care îl creștea a murit și a trebuit să se mute la ceilalți bunici. Acolo, pe un dulap, a văzut o chitară, fusese a celuilalt bunic, care cântase, la vremea lui, într-o trupă de nunți. „M-am îndrăgostit de acel instrument și am început să învăț chitara treptat-treptat.” În timp, a devenit pasionat și de producție și de aparatura din jurul muzicii. Acum nu își imaginează făcând altceva în viitor în afară de muzică. „Mi-aș dori să fac o carieră din asta. Dacă se poate cu oamenii ăștia, ar fi genial.”

În ce privește sursele de inspirație pentru Static Reverie, fiecare membru al trupei are propriile gusturi, de la blues la pop-punk, rock alternativ sau metal, dar reușesc să ajungă la un numitor comun. Robe, care joacă un rol important în compoziție, spune că instinctul contează mai mult decât teoria muzicală. „Cumva, am ajuns într-un punct comun cu toții prin muzică, și asta cred că e cea mai frumoasă chestie la trupa asta, pentru că noi suntem practic o familie care lucrează împreună”, spune chitaristul.

– Practic, tot ce am scris noi împreună este, într-un fel, albumul maturizării noastre, pentru că am început când eram destul de mici și sentimentele erau puțin amestecate și umbrite de tot felul de lucruri care ni se întâmplau. Ulterior, crescând, am început să gândim și piesele și să le facem mai bine. Am început să le scriem la 17 și acum unii dintre noi ne îndreptăm spre 20, spune Vlad. 

– S-a lucrat foarte mult la albumul ăsta, pe care sperăm să-l lansăm cât de curând, și îi mulțumim lui Matei, că fără el probabil n-am fi reușit să lansăm nici măcar piesele pe care le-am lansat deja, intervine Robe.

– Matei a fost, într-un fel, consilierul familial, ne-a luat pe fiecare în parte, ne-a analizat și a încercat să vadă în ce direcție mergem, ca la final să reușească să ne cârmească spre drumul ok. Fiind atâtea creiere aici și atâtea idei și atâtea gânduri…

– E greu, îl întrerupe Ina pe Vlad, să ajungem la o concluzie și e bine să fie cineva din afară să ne îndrume.

– Faptul că noi suntem cu toții diferiți, iar muzica ne aduce pe toți împreună, pentru mine e cea mai tare chestie ever, cred că de-aia m-am apucat să fac muzică in the first place, fix pentru a ne uni și a simți cum e să faci muzică și în ochii altora, spune Robe.

Și Ina, care are 18 ani, a crescut de mică cu muzica, fiica a doi părinți mari fani folk. Crede că așa i s-a și dezvoltat urechea muzicală, ascultând mereu muzică acasă. Când a auzit-o educatoarea ei cântând, i-a sugerat să se înscrie și la canto. Acum este la liceu, face în continuare canto și, în paralel, a încercat toate instrumentele pe care a putut pune mâna: chitară, ukulele, pian, flaut și kalimba (instrument originar din Africa Subsahariană, format dintr-o cutie de rezonanță și lamele metalice care se ciupesc cu degetele). „A fost o explozie de instrumente”, spune Ina.

„De muzică n-am putut să mă îndepărtez”, spune Tobert. Crede că urechea muzicală i se trage de la tatăl lui, care a fost basist la 18 ani, vârsta fiului său astăzi. Muzica rock a descoperit-o pe la 8-10 ani, într-un moment în care nu avea gusturile încă definite și asculta mai mult soundtrack-uri de jocuri video și remixuri trap, iar pasiunea pentru tobe a venit într-un moment în care părinții încercau să-i găsească un hobby. L-au înscris la escaladă, la baschet, la înot, unde „am picat la un moment dat accidental în piscină și am înotat așa ca un câine și după am zis «gata, frate, am învățat să înot» și n-am mai vrut”, sau karate, unde „am încercat de vreo trei ori, până când am obținut în sfârșit centura galbenă, și după m-am cărat”, povestește râzând. Însă tobele l-au fascinat din prima, așa că inițial i-au cumpărat părinții de pe AliExpress o tobă mică, digitală, care funcționa cu touch, la care a cântat până când s-a stricat. „Nu mi se părea niciun alt instrument la fel de interesant.” Primele ore de tobe le-a făcut cu un lăutar pe care părinții l-au găsit pe OLX, de la care și-a cumpărat și primul set adevărat de tobe. Când a fost nevoit să întrerupă lecțiile din cauza pandemiei, a continuat să învețe singur, urmărind clipuri pe YouTube. Prima trupă în care a cântat s-a coagulat în urma unui Comic Con, unde s-a dus îmbrăcat ca Finn din Adventure Time. S-a împrietenit acolo cu două fete de la Vianu, liceul unde urma să intre și el, care i-au spus că au nevoie de un toboșar în clubul de muzică al școlii. „Am evoluat foarte mult datorită motivației ăsteia noi, că aveam clubul și concertam din ce în ce mai des.”

Vlad, aka Vladon, are 19 ani, lucrează ca barista la Ototo și momentan e într-un gap year, pentru că vrea să găsească o facultate care să simtă că-l reprezintă în totalitate. „Când eram foarte mic vedeam în filme artiști și actori care imitau tot felul de celebrități internaționale și legende ale acelor vremuri”, iar asta l-a apropiat de muzică, împreună cu colecția impresionantă de CD-uri a mamei sale. „Le asculta în fiecare zi și eu am început să învăț versurile de la fiecare melodie de pe ele.” Când mergeau undeva în familie cu mașina, el și sora lui cântau încontinuu piesele de la radio sau de pe CD-uri. Iar momentul definitoriu a fost când mama i-a făcut cunoștință cu muzica Laurei Stoica. „Atunci mi-am dat seama că asta vreau să devin și asta vreau să fac. A trezit o chestie foarte frumoasă în mine, pe care am întâlnit-o foarte rar.”

„Urmează classic rock din anii… acum!”, spune producătorul Matei, în introducerea trupei Destin pe scena de la Control. Cei patru tineri au magnetismul scenic al trupelor mari de rock clasic, reușind să atragă strigătele celor din fața scenei, însă, în același timp, sună mult mai proaspăt decât alde Iris sau Cargo. „Mamăăă, ce plămâni sunt aici în Control!”, spune Ștefan, chitară și voce, în timp ce cântă împreună cu publicul piesa „Carpe Diem”: „Daca tot vom fi uitați / Hai să fim pe lume frați / Hai să cântăm!”. La un moment dat, Radu, aka Dimi, toboșarul, coboară în public cu un cinel, la care bate printre fanii care îi fac loc.

Pe Ștefan și pe Matei (bas) de la Destin i-am prins în studioul Foreign Humor înainte de concert. Matei adolescentul tocmai termina ora de meditații la bas cu Matei adultul. „Trebuie să gândești cu patru timpi înainte, restul din trupă nu gândesc așa. Asta înseamnă când ești basist: ce aduci tu, ce nu face chitara. Ea se pregătește să ia următoarea chestie, tu îi dai aici scărița, deci urcă pe asta”, explică Matei, demonstrând în paralel pe propriul bas. Matei exersează ceea ce tocmai i-a arătat profesorul., care îi explică apoi cum își poate eficientiza linia melodică, renunțând la informația inutilă. „Tu mergi doar pe esență: pam-pam-pam-pa-bam”, exemplifică Matei, iar Matei juniorul îl urmează din bas. 

Apare și Ștefan, care a venit să discute despre câteva piese la care lucrează. „Când și preoții fură, când și sfinții înjură / N-ai cum să nu greșești / Când lumea-i prea bună, trăiești într-o minciună / Asta dacă trăiești”, repetă Ștefan, cântând în același timp la chitara clasică. „O singură chestie, fă-mi pre-refrenul încă o dată”, îi cere Matei. Tânărul cântă și, după fiecare intervenție a profesorului pe structura melodică sau pe acorduri, reia, tot cizelând la melodie. Apoi mai scoate din tolbă o piesă pe care n-a apucat încă să o arate nici colegilor de trupă, „Orașul de ciment”. În timp ce băiatul cântă, mă gândesc că de-abia aștept să ascult varianta finală; sună foarte bine. „Aș fi văzut-o mai aerisită, că tu când începi să spui acolo versuri, e multă informație, n-are timp să se depună”, spune Matei, și reia bucăți din ce a cântat tânărul, arătându-i cum mai poate spația versurile între ele cu câte un riff. „Și atunci, în spațiile alea, să intre ei (colegii de trupă, n.r.) care să-ți răspundă la gravitate. Tu cu cât enumeri de ce vrei să pleci din orașul de ciment, să se mai adauge câte un layer sau tumult, să fie din ce în ce mai grave.” Apoi, cei doi intră într-un brainstorming legat de cum mai pot contura melodia în producție: Ștefan propune un moment cu sunet de sirene pe fundal, iar Matei se gândește la un intro cu o emisiune de radio cu o știre despre lumea distopică a melodiei, întreruptă de solist. Pe altă piesă a trupei, „Absolvirea”, și-a pus amprenta și Nicola Tibacu, bunica de 92 de ani a lui Matei și prima femeie general din România, care interpretează rolul directoarei din intro-ul melodiei.

Ștefan are 19 ani, tocmai a terminat liceul și ar vrea mai departe să studieze publicitatea sau jurnalismul – printre altele, pentru că i se pare important, muzician fiind, să știe cum să-și „împacheteze” cât mai bine munca, dar și să cunoască oameni din media. „Eu sunt destul de delusional acum și sunt foarte sigur că eu pot să fac muzică. Am avut turneu național acum și sunt setat că, dacă tragi tare, chiar se poate”, îmi spune. Când era mic și mergea la bunici, care erau pasionați de muzica clasică, i-a prins și el gustul. Ca urmare, părinții l-au dat la cursuri de pian încă de la grădiniță. „După opt ani de pian, am început să ascult rock și nu mai voiam să cânt Chopin și Schubert, voiam să trec la Elton John, Billy Joel, Queen și până la urmă am decis că trebuie chitară.” Prin clasa a șaptea, s-a apucat de chitară și ulterior și de canto. Înainte de Destin a mai fost într-o trupă cu un grup de prieteni, loc în care și-a format mâna de compozitor. „Am avut norocul să am înainte o trupă unde mi-am putut vărsa toate piesele slabe pe care le compuneam. Draftul ăla de piese nașpa le-am lăsat acolo și când am venit la trupa asta am început să compun mai bine”, îmi spune, pe jumătate în glumă.

Ștefan consideră că un artist trebuie să ia la un moment dat o decizie: ori să devină un instrumentist foarte bun, ori să se concentreze pe partea de compoziție muzicală. El a ales cea de-a doua cale. „Puteam să repet câte cinci ore pe zi și să devin foarte bun la chitară sau să petrec orele alea studiind teorie de compoziție, note, baza muzicii. Am preferat să fac asta, pentru că am simțit foarte mult că vreau să mă exprim prin muzică și că doar așa pot să scot din mine această parte, pe care n-o pot scoate în niciun alt fel.” Astfel, compusul muzicii a devenit scopul vieții lui. A făcut și un an de cursuri de teorie muzicală și a început să lucreze tot mai mult la piese. Își dorește să fie tipul de compozitor care își pune sufletul pe tavă când scrie o piesă. „Chit că îți place, chit că nu-ți place, ăia sunt ei”, spune tânărul. O mare sursă de inspirație pentru el e propria experiență de viață, „ce se întâmplă cu mine”. Îi plac, în sensul ăsta, Bruce Springsteen, Sting sau Paul McCartney, iar, de la noi, Adi Despot.

Nu se vede făcând altceva decât muzică. Pe lângă Destin, a mai compus și muzică de film pentru câteva scurtmetraje. „Tot ce înseamnă industria muzicală, mi-ar plăcea asta să fie viața mea.” Chiar dacă mai are și alte hobby-uri, toate duc într-un fel sau altul înapoi la muzică. „Tot ceea ce citesc, fiecare film pe care îl văd cumva se leagă de muzică, pentru că mi se pare că muzica e o transmitere a sentimentelor, și toate căutările mele spirituale de fapt se transpun în muzica pe care o scriu.”

Matei, basistul Destin, a prins gustul muzicii la 13 ani, când a descoperit pe internet trupa britanică de indie rock Lovejoy. A văzut clipurile cu ei înregistrând în studio și s-a gândit: „Ce tare, vreau să fac și eu asta!”. A început să cânte la chitară acustică, apoi electrică, bas și ulterior la tobe – la care a ajuns să ia lecții chiar de la Matei, care le e astăzi producător. „Și de atunci am ținut-o numai în lecții, să evoluez cât mai mult.”

În toamnă va începe ultimul an de liceu și i-ar plăcea și lui, în viitor, să trăiască din muzică. „Eu cam asta fac toată ziua, dacă nu învăț la liceu sau nu ies cu prietenii, doar cu chitara în brațe stau, în dormitorul meu.” Pe lângă cântat, se vede lucrând și în zona de booking de evenimente muzicale, pentru că îi place să relaționeze cu oamenii. Din același motiv, se gândește ca, peste un an, să dea și el la publicitate. „Dar aștept și feedback-ul lui Ștefan, după ce termină el primul an.”

Momentan îl inspiră artiști precum Thin Lizzy, The Who, Mötley Crüe, dar i-ar plăcea ca, pe viitor, să exploreze și zona de alternative, indie rock sau hardcore, dar și jazz și bossa nova. Îmi spune că a învățat multe de la Matei, atât din punct de vedere muzical, dar și pe plan personal. „Eu îl consider un bun prieten, mereu când merg la el pentru ore mă ajută cu chestii personale, îmi dă sfaturi, mă bucur mult că l-am cunoscut.”

După trupa Destin, în sala de concerte din Control urmează DJ set-ul Denisei (aka NIXA), care, cu ocazia concertului, își lansează single-ul și videoclipul „Cana”. Clipul are atmosferă de basm, cu accente fantasy și horror, legate prin gingășia versurilor: „M-am trezit cu inima de piatră / Te-ai trezit cu inima la ea / Să te dau afară eu fac artă, / Iar tu încă bei din cana mea.”

La repetiții, Denisa mi-a povestit că a scris piesa „într-un moment de disperare”, în care partenerul de atunci nu-și mai dorea să fie cu ea. „La un moment dat, fix când am simțit că trec peste și că ies din acel moment, mi-a scris: «Să știi că eu încă beau din cana ta».” Acela a fost declicul care a determinat-o să se trezească din vis și să scrie versurile melodiei în cinci minute. Mai târziu, după un an-doi, au apărut și refrenul și bridge-ul. „Am așteptat foarte mult timp să o lansăm, am lucrat foarte mult la ea, Matei a stat foarte mult pe ea.” Spune că este o piesă foarte orchestrală față de ce a lansat până acum, lucru care o încântă mult, dar și „foarte Disney”.

„Pentru mine, muzica a fost mereu un refugiu atunci când mă simțeam singură. Și, fiind acest loc în care puteai să te duci și mereu aveai spațiu, mereu erai înțeles, mereu era o mângâiere pe cap de care aveai nevoie, am simțit nevoia să dau mai departe sentimentul ăsta și să fac oamenii să se simtă înțeleși”, spune Denisa. Are 26 de ani și cântă încă de la 5 ani. „Am făcut lecții de orice altceva în afară de muzică, de la actorie la desen, și cumva muzica m-a tot tras înapoi, ca o a doua natură, chiar dacă n-a fost ceva ce am putut să cultiv de mică”, spune Denisa. Ar fi vrut să facă cursuri de canto de mică, însă erau prea scumpe, așa că s-a orientat către actorie, pe care o vedea ca cea mai apropiată variantă. Acum, pentru că lucrează ca social media manager, face și cursuri de canto de un an de zile. „Acum că am bani adulți, pot să fac ce vreau cu ei”, râde Denisa. Numele de scenă e un joc de cuvinte între Nyx, zeița nopții în mitologia greacă, și Nisa, felul în care o striga mama ei când era mică. „Mi se părea deosebit, pentru că oamenii în general îmi spuneau «Deni», «Dede» sau alte derivate, deci e un nume apropiat de sufletul meu. Iar noaptea am cea mai multă inspirație să scriu versuri.”

Colaborarea cu Matei a început când acesta a descoperit piesa „Mașina din ’95”, pentru care Denisa urcase un demo pe YouTube încă de prin 2017-2018. Producătorului i s-a părut interesant felul în care artista amesteca genurile muzicale, a văzut în asta o provocare. „Așa că am continuat să lucrăm împreună și urmează să lansăm un EP spre final de an”, spune Denisa. 

Artista își vede muzica ca o amestecătură a tuturor genurilor care îi plac sau care au făcut-o să se simtă „acasă”. Are o piesă 8-bit, pentru că îi plăcea mult să se joace jocuri video pe casetă, cumpărate din piață, când era mică, o piesă rock alternativ, pentru că e în continuare unul dintre genurile ei muzicale preferate, sau pop, pentru că îi place să experimenteze cu muzica, astfel încât să îi iasă ceva „care să mă facă să mă simt cum m-am simțit când am descoperit prima oară piesele preferate”. Denisa crede că artiștii își expun trăirile și sentimentele în muzică pentru ca alți oameni să le proceseze în felul lor, lucru care dă naștere la un nou ciclu de artă și tot așa. „Am vrut foarte mult să fac parte din chestia asta. Fără muzică nu aș mai fi aici.”

I-ar plăcea să exploreze în continuare muzica orchestrală, care sună „ca de film” și are mai multe materiale scrise care abia așteaptă să vadă cum vor lua naștere prin producție. „E un drum care sper eu să dureze foarte mult!”

Și Matei e entuziasmat de fiecare dată când tinerii vin la el cu noi idei – diamante pe care abia așteaptă să le șlefuiască. Când am ajuns prima dată la el acasă, într-o după-amiază de martie, muzicianul purta un tricou cu RusT, una dintre trupele cu care a lucrat în trecut. Inițial, Matei a creat studioul Foreign Humor Productions (4H) pentru a lucra la propriile proiecte muzicale, „dar s-a nimerit să încep să lucrez cu alte trupe”. Pentru că aici dă și meditații la chitară, bas și tobe, tinerii pe care îi învață să cânte au început să apeleze la serviciile lui de producție, iar de la ei s-a dus vorba și la alte trupe din scena locală. Are impresia că, mai ales după pandemie, au început să apară tot mai multe trupe de adolescenți. „E mult pământ muzical fertil încă nearat în România. În vremea pandemiei, mulți s-au văzut cu mult mai mult timp liber, mult mai puține ieșiri, deci mult mai multă dependență de internet. Începuseră să revină curentele astea de emo și indie ca muzică pe TikTok și clipuri de: «Hei, nu e bine, dar e ok să simți că nu e bine, pentru că într-adevăr în jur nu e bine». Cred că le-a stârnit curiozitatea de «Hai să fac ceva cu timpul ăsta pe care îl am liber». Și imboldul ăsta a creat interesul de a se apuca mai serios de muzică. Și după aia, când au început lucrurile să se întâmple, era și pofta aia de «Abia aștept să arăt lumii ce am făcut eu».” Crede că toate evenimentele din ultimii ani, tot mai frecvente, se reflectă în muzica tinerilor. „Ei s-au trezit pe tavă cu toate și n-au niciun control decât să reacționeze la ele. Eu m-am născut în ’89, nu țin minte să fi fost chestiile așa agitate între 89 și 2000.” Simte asta și în feedback-ul pe care îl primește de la tineri, care îi spun că ar vrea ca tobele să sune mai metalic sau chitara mai gâjâit. „Agresiv, gâjâit, metalic, sunt niște extreme care cumva deranjează urechea. Înseamnă că ei vor să comunice într-un mod mai abraziv.”

Matei a plecat la 11 ani cu familia în Statele Unite, unde a început să asculte punk rock, a descoperit trupa Black Flag, care avea să devină un pilon al formării sale, și a învățat să cânte la chitara electrică. Tot acolo a văzut că genurile muzicale diferite pot coexista în cadrul festivalurilor și că există chiar o camaraderie între trupe, chiar dacă vin din zone diferite, lucru care îl ghidează inclusiv în ziua de azi. În 2007 a revenit în România, unde a terminat liceul. Anul următor, la un concert Marky Ramone, fost toboșar Ramones, l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină cel mai bun prieten, DJ Hefe, membru fondator al trupei COMA. Acesta i-a propus să fie gazda unei emisiuni de metal la fostul post de radio City FM. În același an, s-a înscris la Facultatea de Drept de la Universitatea din București și, doi ani mai târziu, la Canterbury Christ Church University, să studieze muzica. A început astfel să facă naveta între România și Marea Britanie pentru studii și mergea des și în Londra, pentru că acolo se întâmplau toate concertele. Face asta și acum, de cinci-șase ori pe an – chiar după ce am vorbit prima dată urma să meargă din nou la Londra pentru un show de post-hardcore cu Hail the Sun și Kurt Travis (fost solist la Dance Gavin Dance).

În 2014, când a revenit definitiv în România, a și intrat ca chitarist în trupa COMA. Călin, chitaristul de până atunci, urma să plece din țară, iar Hefe l-a chemat pe Matei la o audiție. „Am învățat după ureche un setlist întreg, iar norocul a fost că ceilalți candidați nu au depus nici măcar atâta efort”, îmi povestește. Trebuia să cânte cu ei doar două anotimpuri, maxim un an, în funcție de când se întorcea Călin. Dar, când acesta a revenit, ceilalți membri ai trupei au votat cu care chitarist vor merge în continuare și a rămas Matei.

După zece ani de COMA, plus alte proiecte și colaborări, Matei a fondat studioul și casa de discuri 4H în 2023, în casa din Sectorul 1 în care locuiește acum (pe care a construit-o în același an). Sursa sa de inspirație a fost SST, labelul trupei Black Flag. „SST era ca un fel de stamp of approval în anii ’80. Inclusiv Soundgarden, când au semnat cu casa mare de discuri (A&M Records, n.r.), au zis: «Okay, semnăm contract pe încă trei albume, cu condiția ca unul din ele să fie la SST. Era cel mai cool label al anilor ’80, ei au deschis cumva calea asta a trupelor indie să fie indie”, îmi povestește Matei cu entuziasm, enumerându-mi ce alte trupe pe care le apreciază au scos albume la SST: Hüsker Dü, Dinosaur Jr., Saint Vitus, Meat Puppets. „Black Flag făceau și concerte, compuneau în turneu, înregistrau vreo trei albume pe an, făceau și cu celelalte trupe ale lor, erau mai mult decât un label. Când vedeai SST, nici nu te interesa ce e. Era același gen de artwork pentru toate lansările și îl luai că era SST.” Așa ar vrea să ajungă și Foreign Humor – oamenii să vadă logo-ul „4H” și să vrea să cumpere albumul fără să știe neapărat ceva în prealabil despre trupă. „Vreau să creez o chestie care să aibă un fir roșu mai presus decât individualitatea trupelor în sine. Să fie un hub colectiv divers, dar unit de un fel de lipici sau de fir roșu creativ venind din partea mea.”

Numele studioului e o aluzie la bariera culturală de care s-a lovit în State – de fiecare dată când făcea o glumă, se auzeau greieri în grupul său de prieteni și, undeva în depărtare, puteai vedea un boschet rostogolitor trecând strada. „There’s that foreign humor again”, zicea negreșit cineva din grup (en., „Iar umorul ăsta străin!”). Când a revenit în România cu un arsenal întreg de glume din State, povestea s-a repetat.

Matei îmi spune, totuși, că e răsfățat, pentru că are o legătură personală de prietenie cu toate trupele cu care lucrează. „Cred că funcționează totul mult mai bine pe încredere și respect reciproce.” Își dă seama rapid dacă există chimie între el și un artist sau o trupă și preferă să lucreze doar cu cei cu care e pe aceeași lungime de undă.

În două dintre proiectele muzicale expuse în showcase-ul din Control cântă și el, la chitară în NIXA și la tobe în Vena Cava, însă momentan a luat o pauză de la a cânta la concerte pentru a se concentra mai mult pe munca de studio. Spune însă că dacă oricare dintre artiștii cu care lucrează va avea nevoie la un moment dat de un instrumentist pentru un live, i-ar face plăcere să ajute. Și, în același timp, se bucură de aceeași deschidere la ajutor și din partea lor, în caz că va avea nevoie la un moment dat de un instrumentist pentru unul dintre proiectele sale muzicale, cum ar fi The Details, proiectul lui de suflet de power pop. „Dacă o să am nevoie, sunt sigur că aș avea pe cine să mă bazez. Am vorbit cu mulți dintre ei și au zis da, oricând.”

Pe lângă The Details, mai are la sertar tot felul de one man projects de care plănuiește să se reapuce la un moment dat: CyborG (sci-fi thrash), cu care a scos primul album la 16 ani, Illuminati (progressive death) și Whisper (epic doom). Mai are în vedere și Sordina, un viitor proiect la intersecția dintre synthwave-ul anilor ’80, The Smiths, The Cure, Giorgio Moroder și italo disco. Și vrea să meargă iar în State, să lucreze la o operă midwest emo. „Vreau să fac un documentar despre mama mea și va fi practic pretextul de a lucra la soundtrack, care vreau să fie midwest emo”, îmi povestește Matei. De-a lungul timpului, a avut ocazia să colaboreze cu artiști care au cântat în sau cu Black Sabbath, R.E.M., David Bowie, Dio și alții. E nerăbdător să se reapuce de proiectele muzicale personale, dar spune că, în același timp, e „o nerăbdare plăcută, pentru că indiferent că lucrez la ale mele sau ale altor trupe, sentimentul de satisfacție că se întâmplă ceva în jur are o electricitate din scena asta nouă, underground”.

Profită de faptul că a făcut și Facultatea de Drept pentru a le vorbi tinerilor și despre proprietate intelectuală, drepturi de autor, de cesiune și de modul de exploatare a muzicii. Îi încurajează, de exemplu, când au câte un concert pe undeva, să ceară mereu un contract de la localul în care urmează să cânte, astfel încât să nu fie nimic la voia întâmplării sau la mica înțelegere. Și se oferă, fără să le ceară vreun ban în plus, să se uite mereu peste contracte, pentru a vedea dacă nu cumva cineva încearcă să profite de artiști. Spune că fără o astfel de rigurozitate, industria nu va scăpa de rechini și „după aia artistul devine cinic pentru că zice «Gata, nu mai am încredere în nimeni», pentru că ți-ai luat țeapă într-un moment în care nu trebuia și puteai să nu-ți iei.” Facultatea de Drept l-a ajutat să poată vedea acum muzica și dintr-un unghi profesional. „Așa cum te ocupi de drepturile de autor de la o piesă de rock sau punk, la fel te ocupi și de o piesă comercială. Același e circuitul, același e parcursul unei piese și la fel funcționează industria, că organizezi un concert la Underworld sau că îl organizezi la Laminor Arena. Bineînțeles cu mult mai mulți factori, dar traiectoria e tot aceeași.” Adaugă că nu îi place sintagma de artist „cu capul în nori”. „Îmi place să fiu foarte militar pe ce fac, chiar dacă e un domeniu în care mulți nu sunt. Eu prefer să știu ce se întâmplă în spate, ca să fiu împăcat și să am liniște interioară.”

Practic, vrea să îi învețe tot ce știe, ca să ajungă la o maturizare în care pot lua decizii cât mai echilibrate și informate, „ca atunci scena să se maturizeze și să ajungem mai repede acolo unde vrem toți să ajungem și ne plângem că încă nu suntem”. Îmi spune că el, când era tânăr, n-a avut parte de astfel de ajutor și a dat cu capul de tot ce se putea, „de ambiție și după aia de cineva care îmi ținea fruntea și eu alergam în loc. Și cumva am vrut să le înlesnesc drumul, ca să nu dureze cât a durat pentru mine să am claritatea asta”.

Acum, chiar dacă locurile în care se poate cânta sunt puține și de multe ori prohibitive – în cluburile mari se ajunge greu, iar cele mici, care ar trebui să îi susțină, „le dau la gioale cu tot felul de obligații fiduciare și administrative” –, tinerii reușesc să își facă loc și să-și creeze o scenă. „Sunt atât de inspirați și însetați de concerte, încât cântă unde se poate, chiar și să plătească, doar să cânte.” Pe lângă asta, lui Matei i se pare că the new kids on the block compun și piese tot mai calitative. „E ca o «pandemie», adică își recunosc toți nivelul de abilități și își studiază toți instrumentul, chiar țin la a fi buni.”