Timp de trei zile, Parcul Etnografic din Cluj s-a transformat într-un sat amestecat și electric, pentru festivalul Jazz in the Park. Dintre case vechi și tăcute de lemn, boxe răsunătoare și artiști care să ne scoată din rutine & ecrane, am căutat răspunsuri la o întrebare cu două capete care mă tot încolțește. Ce rol are muzica într-o lume tot mai tensionată și cum o mai ascultăm, când suferința celorlalți tinde să devină zgomot de fundal?
„Care-i diferența? / Ajuți pe unul / Pe altul îl lași să moară / Ții un secret / Minți / O credință / Înc-o credință / Ură”. Așa își începe incantația Alabaster Deplume, un trickster britanic cu saxofon, poezie & o atenție rară la oamenii cărora le cântă sau le vorbește. Soarele apune undeva în spatele scenei, dincolo de oraș, Alabaster privește lumea în față și continuă să-i cânte din toate celulele. „Care-i diferența? Oameni din magazin / Oameni de la locul de joacă / Oameni de la petrecere [...] / Oameni de la margine / Oameni la ananghie / Oameni în mare / Oameni în mare”. Alabaster și partenerii de scenă duc vârtejul de sunete și cuvinte mai departe, până când învăluie tot platoul, cu tot cu oamenii care le primesc muzica, unii bătând din picior, alții dând din cap, alții întinși pe spate, cu ochii închiși. Alabaster se bucură să fie acolo unde este și ține să repete asta răspicat, la fel cum ține să ne amintească unde ne aflăm: într-un moment al istoriei când privim împreună de la distanță frumusețea și oroarea lumii. „Aceasta-i vremea ta / Omenire dragă / Un ac de pin / Prin genocidul din Palestina”, recită blând și șoptit la microfon, ca într-un cântec de leagăn. Cuvântul „genocid” sună atât de străin într-o piesă muzicală, și mă întreb dacă e din cauză că mulți muzicieni se feresc de el sau dacă pur și simplu despre astfel de lucruri nu se poate cânta, dacă nu cumva chiar cuvântul se sustrage, ca o bucată de mercur ce nu se lasă atinsă. Dar Alabaster nu se teme de cuvinte; dimpotrivă. Scormonește în și cu ele, în căutarea unor punți între oameni.
Înainte să urce pe scenă, l-am întrebat pe muzicianul-poet-activist dacă muzica mai are forța să-i conecteze pe oameni, când propagandele și tehnologiile își dau mâna să-i divizeze. Ce facem cu conștiința suferințelor pe care le privim la știri – o luăm cu noi la festivaluri sau o lăsăm la intrare? Și, la urma urmei, ce loc are muzica lui în viețile noastre? Dar până să ajungem în colțul de pădure unde am stat de vorbă și unde Alabaster mi-a împrumutat din speranța lui, vă propun să privim mai întâi în jur. Fiindcă ăsta e un alt lucru pe care mi l-a reamintit dialogul ăsta: că tot ce avem sunt prezența și prezentul.
Satul cu jazz
Dacă ai ateriza aici fără niciun indiciu, ai crede că timpul a luat-o razna. Pe un deal înverzit sunt răsfirate case vechi, din lemn și lut și paie, cu acoperișuri din crengi și nuiele, construite parcă de niște păsări uriașe. Unele dintre construcțiile astea meticuloase au fost la vremea lor tehnologie a supraviețuirii – au fost mori, prese, fântâni, cuptoare, altele au fost gospodării în care zumzăia viața. Odată ce-au îmbătrânit, au fost aduse în Parcul Etnografic din Cluj, deschis în urmă cu aproape o sută de ani. Acum, la poalele dealului se întinde orașul nou, ridicat din beton, sticlă și toate materialele progresului, care promit nemurire.
Printre casele devenite obiecte de muzeu, luminate odată doar de foc, descoperi fetișurile timpului nostru: cabluri prin care curg electronii, ecrane, logouri, invitații la experiențe. În fața prispelor se perindă oameni în haine frumoase de vară, cu pahare slim de vin rece, care se opresc din când în când să-și conserve o secundă din viață într-o poză pe telefon. Mă gândesc că suntem toți într-o carte poștală din ceea ce Marshall McLuhan numea acum vreo 50 de ani „satul global”. În câteva secunde îmi descarc cărțulia lui și-a lui Quentin Fiore, War and Peace in the Global Village. „Tot progresul omenirii stă pe umerii înaintașilor noștri,” citesc la întâmplare dintre casele de lemn, azi atât de tăcute.
Moșteniri de familie
Peste toate coboară sunetul de pe scene, din curțile devenite atelier, din boxele DJ-ilor și din capetele oamenilor. Jazz in the Park se întâmplă din 2013 la Cluj, oraș care pare să fi devenit un magnet de festivaluri de muzică. Ediția de vara asta a adunat în decorul care remixează timpul artiști de pe o hartă generoasă. Kokoroko a umplut după-amiaza cu întâlnirea sonoră dintre diaspora africană și metropola londoneză. „Voi de ce fugiți?”, i-a întrebat Sorvina pe spectatorii adăpostiți la umbra copacilor, într-un mix de poezie confesivă, hip-hop newyorkez și freestyle berlinez. Odată ce s-a lăsat întunericul, scena principală s-a însuflețit brusc când a intrat Egypt 80, trupa fondată de nigerianul Fela Kuti, un muzician-activist care a revoluționat Afrobeat și a făcut din muzică o unealtă de consolidat conștiința politică, socială și culturală. După moartea lui Fela, la conducerea Egypt 80 a venit Seun Kuti, cel mai tânăr fiu al artistului, care duce mai departe nu doar moștenirea muzicală, ci și implicarea politică pe care familia lui o cultivă de generații. Fela a fost fiul lui Funmilayo Ransome-Kuti, activistă și sufragetă care a scris istorie pentru drepturile femeilor din Nigeria, a cărei familie a cunoscut direct sclavia. Seun Kuti continuă să protesteze: prin muzica în care sunt codați atâția ani de lupte, istorie și rezistență, prin resuscitarea partidului progresist fondat de tatăl lui, prin semnarea unei scrisori deschise împotriva apartheidului din Palestina. Sub muzica lor, dealul începe să zbârnâie și, odată cu el, toți oamenii din fața scenei vibrează corp la corp, fără cuvinte, unii lângă alții. „Muzica chiar e o punte între oameni”, spunea Seun Kuti înainte cu câteva zile de concert, într-un scurt mesaj audio în care răspundea la întrebarea mea despre cum îți găsește locul, ca artist, în lumea noastră fracturată. „Să fac muzică azi mi se pare din ce în ce mai important, pentru că putem face o diferență. Lumea ne arată cât de fracturați suntem, ai dreptate să spui asta, dar nu cred că această fractură e imposibil de reparat, de vindecat. Cred că muzica e unul dintre acele lucruri care face ca fractura să nu devină o prăpastie încă și mai adâncă.”
„Războiul e un monstru c-o înfățișare așa-nfricoșătoare, / Că-i de ajuns să-l vezi, ca să-l detești; / Dar și de-l vezi prea des, devine-apropiat, / Întâi îl îndurăm, îl plângem, apoi e-mbrățișat.” Citesc versurile* din în cărțulia lui McLuhan & Fiore și mă întreb dacă mecanismul ăsta de adaptare, obișnuindu-ne cu întunericul și brutalitățile de care suntem capabili ca specie, e o strategie dobândită, care ne ajută să ne păstrăm mințile întregi, sau e pur și simplu e un instinct orb, primar, de organism care se închide-n sine și întoarce spatele pericolului. Mă întreb dacă muzica și ceremoniile pe care ni le-am construit în jurul ei nu fac și ele parte tot dintr-o strategie ancestrală de supraviețuire, sau poate parantezele pe care le deschid festivalurile în rutinele fiecăruia sunt doar o formă de escapism. Bâjbâi cu întrebările astea după mine pe dealul înverzit, deși știu că n-o să găsesc un răspuns. Jazzul însă e o pistă bună de plecare.
Ibrahim Maalouf și trompetiștii lui fermecați lansează în aerul nopții „Love Anthem” – un imn turbat al iubirii în ciuda tuturor poticnelilor și turbulențelor. Dansul și iubirea sunt rezistență și tocmai de-asta Ibrahim insistă în fața mulțimii: Dansați, dar dansați pe bune. Cântați, dar cântați pe bune. Știe bine că oamenii o duc bine la inerție și că tocmai de aceea au nevoie de încurajare să iasă din convenția obișnuită a publicului îndemnat să bată din palme la unison. Nu, Ibrahim vrea ca cei adunați în câmpul muzicii să fie cu adevărat acolo, așa că îi prezintă pe îndelete pe toți partenerii lui de scenă – nu sunt doar artiști cu instrumente, sunt oameni cu vieți palpabile și, pe alocuri, încâlcite. Și Ibrahim duce cu el o moștenire de familie: are un tată trompetist, care-a adaptat instrumentul ăsta la muzica arabă, o mamă pianist și un bunic poet, jurnalist & muzicolog. Când vine momentul despărțirii, Ibrahim își zgâlțâie din nou publicul: Să ne luăm la revedere, dar pe bune. Poate nu ne mai vedem niciodată, așa cum părinții nu-și mai văd niciodată copiii uciși chiar acum, în Orientul Mijlociu. Maalouf mărturisește că, fiind martor la toată durerea concentrată în Gaza, s-a gândit să nu mai plece în turneu, mai ales că își amintește bine cum se simte. În copilărie, a fost nevoit să-și părăsească țara natală în timpul Războiului Civil din Liban, iar de atunci s-a stabilit și format în Franța. Muzica lui e camera de rezonanță a acestui amestec identitar. Ibrahim și trompetiștii lui fermecați mai fac un ultim tur de forță și din melancolia despărțirii explodează iar dansul, cel care ne împinge mai departe, împreună. Un dans cu ochii larg deschiși către lume.
„Mergeți înainte cu tot curajul iubirii voastre”
Alabaster Deplume urmează să intre pe scenă în mai puțin de-o oră. Ne întâlnim în spatele scenei, unde își fumează liniștit țigara. Are ochii de un albastru intens și pe spate poartă keffiyeh, o eșarfă tradițională devenită însemn al solidarității cu Palestina. Nimic nu seamănă cu senzația de a-ți cunoaște unii dintre muzicienii preferați: un amestec de stranietate, recunoștință și familiaritate, fiindcă i-ai ascultat de-atâtea ori, în atâtea momente cu semnificații personale.
Angus Fairbairn - numele adevărat al lui Alabater - s-a născut la Manchester, la începutul anilor '80, și a început să facă muzică alături de frații lui. Mai târziu a descoperit saxofonul, și-a schimbat numele, găsind poezia sonoră a unor înjurături primite aleatoriu pe stradă (cel mai probabil era un „bastard” la mijloc), s-a mutat la Londra și a început să amestece jazzul cu poezia și libertatea. A adunat în jurul lui mulți colaboratori, de la muzicieni la persoane cu dizabilități de învățare, pe care le-a cunoscut în timp ce lucra într-un ONG, și alături de care a tot căutat să dechidă drumuri interioare, cu ajutorul improvizației. De curând, și-a lansat cel de-al șaptelea album, A Blade Because A Blade Is Whole, ale cărui piese gravitează în jurul unor teme profund personale: durerea, acceptarea, vindecarea.
Andra Matzal: Cum ai nevoie să te simți înainte de a urca pe scenă?
Alabaster Deplume: Ceea ce vom împărtăși se construiește din cine suntem fiecare. Mai sunt întrebat uneori cum îmi fac concertele și trebuie să spun: nu știu. Pentru că dacă aș ști, atunci n-ar conta cine e acolo, pe scenă. Vreau să conteze cine e acolo. Iar pentru asta, trebuie să nu știu cum s-o fac.
Ți se întâmplă să fii pe scenă și să nu te conectezi cu oamenii din fața ta?
O să spun că există grade de conexiune. Putem fi oricând mai conectați. Și am putea fi oricând mai puțin conectați. Deci poate că nu răspund cu adevărat la întrebare, dar da, bineînțeles că există momente când nu sunt conectat. Există o prăpastie nesfârșită între noi și nu voi ști niciodată pe deplin ce înseamnă să fii tu, Andra. Dar pot ajunge la tine, știi?
Categoric. Ascult muzica ta în căști în timp ce mă plimb sau merg la muncă, o ascult acasă.
Serios?
Da, și funcționează perfect. Simt că mă ajută. Nu știu cum să exprim exact asta și nu știu dacă oamenii pot exprima cu adevărat ce le face muzica. Asta e o întrebare pe care o tot pun: Ce crezi că le face muzica oamenilor?
Păi, mai întâi voi spune că și muzica mea te iubește pe tine. Ce le face muzica oamenilor le aparține lor. Oamenii care vor citi ceea ce scrii tu. Ei sunt vii acolo, undeva. Acum, îmi place să mă gândesc la ei. Ei nu sunt implicați în ceea ce facem noi acum. Ei trăiesc. Și să trăiești e greu. Oricine ești tu, care vei citi asta: te admir pentru că trăiești. Și văd că, pentru o clipă în viața ta, ai ales acest schimb între noi. Văd că eu am ales pentru o clipă în viața mea, acest schimb între noi. Iubesc să trăiesc și iubesc să trăiesc în această lume, în acest moment, alături de tine. Suntem oamenii perfecți pentru acest moment din lume, pentru că suntem oamenii care se află în acest moment al lumii, și am ajuns să înfruntăm împreună lucrurile pe care le înfruntăm. Înfruntăm genocidul din Palestina. Face parte din viața în care am ales să fim. Suntem împreună în acest timp. Și îmi place să fiu împreună cu tine în acest timp.
Ieri, în drum spre festival, mă tot întrebam: E în regulă să venim la un festival în timp ce oamenii sunt uciși în războaie? Habar n-am să răspund. Ar trebui să facem mai mult? Asta clar. Care crezi că este rolul și locul muzicii într-un astfel de context, când privim lucruri îngrozitoare în jurul nostru?
Ce este muzica este decis de oamenii care o creează și de oamenii care o ascultă. Unii vor veni la acest festival diseară și se vor confrunta cu ei înșiși. Se vor confrunta cu durerea. Asta implică să realizăm ce se întâmplă în această lume, să ne înfruntăm durerea noastră, a tuturor, și să ne înfruntăm pe noi înșine. Doar așa ne găsim mai puternici, mai capabili să acționăm împotriva genocidului, împotriva fascismului pe care îl vedem în această lume.
Da, dar, așa cum spui într-un cântec de-al tău, „I Was Going to Fight Fascism:” „Aveam de gând să lupt cu fascismul, / Chiar aveam / Doar că eram cam obosit. / Aveam de gând să să lupt cu fascismul / Chiar aveam / Doar că n-am vrut să fiu nepoliticos.” Suntem foarte buni să ne găsim mereu câte un „dar” și scuze pentru a nu acționa. Se poate întâmpla să avem parte de un moment de conștientizare, dar apoi mergem să bem o bere și ne luăm cu viața. Suntem în siguranță. Cum gestionăm acest conflict interior? Tu cum te descurci tu cu el?
Sunt două întrebări diferite. Cum facem asta? Ceea ce faci tu, cititorule sau ascultătorule, îți aparține. Asta e între tine și Dumnezeu, așa cum ar spune cineva, fiindcă eu nu sunt o persoană religioasă. Felul în care alegi să reacționezi la asta îți aparține. Dacă cineva chiar va face ceva, va fi pentru că își asumă acea alegere. Eu nu voi spune nimănui altcuiva ce trebuie să facă. Cum fac față eu? Hm. În primul rând, prin prezență. Există o creatură care cântă acolo, undeva în apropiere (arată spre un desiș, de unde se aude cântecul unei păsări). Există un zâmbet pe fața ta. Există o energie în degetele mele. Observ că, în acest moment, trag aer în piept. Aceasta este substanța vieții mele. Acest moment în care mă aflu. Orice aș face, va fi în acest moment. Și în al doilea rând, am tendința să fiu copilăros și încăpățânat, și acestea sunt lucrurile pe care le folosesc pentru a acționa. Și acțiunea mea în privința genocidului este, în primul rând, să vorbesc despre el. Să-l aduc în discuție. Să-l menționez. Vorbesc despre Nakba și vorbesc despre genocid. Vorbesc despre lucrurile pe care le întrupez, pe care le moștenesc ca cetățean englez, ca european. Aceasta este problema mea. Am moștenit-o. Nu o împrumut de la nimeni. Mi-a fost dată de viața mea. Observ o neliniște între noi toți, în legătură cu această problemă. O duc cu mine, o las să treacă prin mine. De asemenea, sprijin activ oameni care acționează direct, oameni care creează probleme pentru mașina de război, oameni care îi ajută pe alți oameni. Furnizarea de fonduri și resurse și conectarea oamenilor înseamnă implicare.
Pentru tine, prezența poate fi de fapt o formă de rezistență.
Da. Este necesară pentru acțiunea noastră. Dar să fii în acest moment și să te bucuri de satisfacție fără a acționa, asta nu-mi sună a cineva foarte prezent.
E din ce în ce mai greu să fii prezent, nu crezi? Luăm cu noi peste tot ecranele astea, prin care totul încearcă acum să se hrănească din atenția noastră.
Poate, nu știu. Cred că ar putea fi și invers. Dacă n-ar fi nimic din toate astea, ci doar doar seninătatea minunată și pașnică din acest loc frumos și împădurit, și aș putea fi prezent doar aici, cât de prezent aș fi ca să nu înnebunesc? În timp ce folosesc rețelele sociale, trebuie să mă aduc în mod activ în momentul prezent. Pentru că, fără doar și poate, ecranul e o invitație s-o iei razna. Aduce tot felul de gânduri și griji: Ce cred ceilalți despre mine? Câte like-uri am? Știi bine, e o nebunie. Și tocmai de aceea, trebuie să mă aduc în mod activ în momentul în care mă aflu.
Pe ultimul tău album, în multe dintre piese, vorbești direct sau indirect despre conexiune și vindecare. Crezi că muzica poate ajuta cu adevărat la conectarea oamenilor cu viziuni opuse asupra lumii, care se îndepărtează tot mai mult? Poate muzica să facă asta sau e o iluzie?
Dacă aș spune că muzica poate face asta, ar implica faptul că oamenii înșiși nu trebuie s-o facă.
Că nu există niciun fel de agency. Înțeleg ce spui.
Or, eu iubesc independența, capacitatea de a avea agency. Acest album e un rezultat al muncii mele pentru propria vindecare. În realitate, oricine ascultă acest album se poate vindeca deja pe cont propriu. Nu are nevoie de jazz spiritual. Nu aare nevoie de melodii pentatonice de la mine ca să facă asta. Muzica nu va face munca în locul tău. Asta îți aparține. Propria demnitate îți aparține deja. Dar te-ai putea folosi de muzica mea pentru a face asta. Ai putea, dar tot tu vei fi cel care o face. Poate că muzica mea o să ți se pară de folos. Poate.
Poate că muzica îi face pe oameni să se simtă mai puțin singuri. Ne ține de mână, așa cum o fac și alte arte.
Sau este vorba de perspectivă. De singurătatea pe care o aduci în discuție. De demnitate. De suveranitate și munca de vindecare. De a deveni mai întreg. A deveni mai singur. Într-adevăr. Aș putea fi singur și să sufăr de singurătate. Sau aș putea fi împăcat, bucurându-mă de singurătatea mea. Aceea este, de fapt, divină. Tu și eu, suntem doar universul care joacă mai multe roluri, se joacă de-a personalitățile, de-a indivizii. Ca un păpușar cu marionetele lui. Salut, eu sunt Alabaster. Oh-o-ho, mă simt așa și pe dincolo. Dar e un singur păpușar cu două marionete. Noi suntem pur și simplu universul, dar am ajuns să întruchipăm singurătatea.
Pentru un jurnalist ca mine, care devine din ce în ce mai cinic, asta ar putea suna mai degrabă a iluzionare. Am senzația că aceste marionete au ajuns la convingerea că sunt complet diferite unele de altele, că sunt de-a dreptul opuse. România abia dacă-și revine după niște alegeri extrem de polarizante și oamenii au devenit ireal de suspicioși unii față de alții. Cred că aceste marionete de care spui au uitat că sunt la fel și se percep reciproc ca pe dușmani.
Da, dar se poate că tocmai acceptând distanța și singurătatea, îndurându-le și creându-ne capacitatea interioară de a ne susține propria singurătate, să putem ajunge unii la alții. Noi, care suntem atât de distanți. Prin natura lucrurilor, eu nu voi ști niciodată ce înseamnă să fii tu, sau ce înseamnă să fii cineva care are o poziție politică opusă mie. Dar știu că a trăi implică suferință. Nu voi cunoaște niciodată suferința prin care trec acei oameni. Dar știu că înseamnă ceva și îi pot admira pentru că trăiesc.
Deci, ce sugerezi tu e să ne concentrăm pe esența suferinței, nu pe particularitățile suferinței. Poate așa descoperim un principiu comun, în ciuda diferențelor.
Da, da.
E foarte util să aud această perspectivă de la tine, prinde bine împotriva anxietății. Nu te mai rețin mult pentru că știu că ai nevoie de timp înainte să urci pe scenă, dar mai este un singur lucru pe care vreau să te întreb. Cum te simți ca artist, ca lucrător cultural în aceste vremuri tulburi, de politică complicată, în care AI face muzică, algoritmi ne dictează playlist-urile și multe forțe modelează muzica și artele în moduri cum nu s-a mai întâmplat?
Ce fac eu cu adevărat? Nu știu dacă asta ți-e de vreun folos, dar mie-mi place să-mi amintesc ce fac cu adevărat. Și nu mă refer la cântatul la saxofon. Adică sigur, îmi place să cânt la saxofon, dar ceea ce fac eu cu adevărat este mai greu de descris. Când conducem mașina, nu ne uităm la mașină, ne uităm unde mergem și operăm mașina. Dacă te uiți la mașină în timp ce conduci, o să faci accident. Uită-te unde mergi, și apoi operează mașina. Din când în când, sigur, verifică viteza sau combustibilul sau orice altceva, dar uită-te unde mergi. Deci, ce fac eu cu adevărat? Mai degrabă îmi folosesc încăpățânarea prostească, copilăroasă, pentru a ne aduce împreună, mai puternici și mai uniți. Și-mi place mult asta. În acest moment, munca mea este să mă conectez cu tine, cel / cea care citești, cu tine, cea cu care vorbesc. Și sunt mai eu însumi acum decât oricând altcândva. Nu știu nimic despre AI și nici nu știu ce se va întâmpla în acest domeniu de activitate – muzica. Nimic nu este promis și orice este posibil. Dar cred că în viață, în general, nimic nu este promis și orice este posibil. Acum îi iubesc pe cei cu care mă conectez și iubesc ceea ce facem împreună în fața genocidului, a opresiunii și cruzimii pe care le vedem întâmplându-se în această lume, în fața distanței dintre noi, în fața fricii și confuziei și terorii noastre. Sunt binecuvântat să împărtășesc acest moment cu voi. Nu știu cum să fac asta. Am venit să aflu. Și ca răspuns la voi, ce altceva aș putea face decât să sar de bucurie și de viață.
Îți mulțumesc.
Cu plăcere. Te rog să folosești această piesă pentru a spune ce vrei să spui în această lume. Am încredere în tine.
***
La scurtă vreme de la dialogul ăsta direct și benefic, Alabaster Deplume a urcat pe scenă și-a făcut ce știe el mai bine: să cânte și să se deschidă celor din fața lui, fără să știe unde va duce asta. „Mergeți înainte în curajul iubirii voastre”, ne-a spus tuturor înainte să ne luăm rămas bun. E foarte posibil să nu-l mai întâlnim niciodată în carne și oase nici pe el, nici pe ceilalți artiști care ne-au adus împreună la Jazz in the Park, dar muzica lor va continua să ne însoțească și să ne aducă aminte ce ne unește și ne face să mergem mai departe împreună.
*În original, „War is a monster of so frightful mien / As to be hated needs but to be seen; / Yet seen too oft, familiar with her face, / We first endure, then pity, then embrace”, o adaptare de Marshall McLuhan & Quentin Fiore după versuri din „Essay on Man, Epistle II”, un poem de Alexander Pope.
Fotografii: @komiti @jp.robert @David.halasz pentru Jazz in the Park
