Pe 20 august, lumea muzicală a mai pierdut încă un important reprezentant al avangardei. Costin Miereanu (1943–2025) a fost un compozitor și muzicolog de origine română, a cărui operă a traversat granițele artei instrumentale, explorând sound-ul electroacustic la intersecția dintre muzică experimentală, concretă, spectrală, minimalistă, ambientală sau aleatorică. Născut la București, și-a început formarea la Conservator, studiind cu muzicieni de excepție precum compozitorii Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Myriam Marbé sau muzicologul Octavian Lazăr Cosma. Ulterior, a urmat cursurile de vară de la Darmstadt și studiile la Paris, unde întâlnirile cu personalități ale avangardei muzicale a secolului XX precum György Ligeti, Karlheinz Stockhausen, Pierre Schaeffer, Tristan Murail, Gérard Grisey sau Iannis Xenakis i-au consolidat vocația pentru experiment și deschiderea către noi limbaje sonore.
Preocupările sale interdisciplinare l-au determinat să exploreze filosofia, estetica, semiotica și știința artei (materii pe care le-a predat, din 1981, la Sorbona), integrând totodată aceste domenii în creația sa. Poly-Art a fost conceptul prin care Miereanu și-a exprimat viziunea polimorfă asupra artei, combinând organizarea sonoră cu gândirea semiotică. Sub acest nume, el a fondat și propria casă de discuri, Poly-Art Recordings, unde a lansat lucrări solo de sintetizator și albume precum Dérives, Pianos-Miroirs sau Carrousel, evidențiind modul în care narativitatea muzicală poate fi explorată prin structuri sonore neconvenționale. A fost co-director artistic al ansamblului 2e2m și a promovat constant muzica contemporană, sprijinind generații întregi de compozitori. Opera lui acoperă un spectru larg: lucrări orchestrale, camerale, electroacustice și scenice, toate reflectând preocuparea pentru explorare sonoră, interdisciplinaritate și inovație. Moștenirea sa nu se limitează la propria creație; ea include contribuții semnificative în domeniile teoriei muzicale și muzicologiei, precum și la înțelegerea relației dintre sunet și alte domenii culturale.
Una dintre marile provocări ale destinului său a fost confruntarea cu regimul comunist din România, o relație complexă și tensionată care i-a marcat decisiv începuturile carierei. Cercetările recente ale muzicologei Ana Diaconu, reunite în studiul Costin Miereanu, între recrutare forțată și emigrare. Măști și ipostaze reconstituite din arhive (publicat în Revista Muzica, nr. 6/2024), arată că Securitatea l-a vizat în anii ’60, redactând asupra lui un „raport de luare în studiu pentru recrutare” și selectându-l ca potențial candidat datorită relației sale cu o altă persoană aflată sub supraveghere. Interesul pentru muzician a crescut odată cu contactele culturale externe și participările la cursurile de la Darmstadt, laboratorul emblematic al noilor direcții componistice din secolul XX. Cu toate acestea, Miereanu a refuzat să se angajeze într-o colaborare efectivă cu aparatul represiv, păstrând distanța față de sistemul care încerca să-i controleze traiectoria artistică.
Emigrarea la Paris, în 1968, nu a fost (doar) o opțiune profesională, ci o eliberare din aceste constrângeri totalitare, un gest prin care și-a recâștigat autonomia creativă și libertatea intelectuală. Alegerea exilului a însemnat ruperea de un cadru ideologic restrictiv și intrarea într-un spațiu intelectual-artistic în care experimentul era nu doar posibil, ci încurajat. Acolo, în inima avangardei europene, Miereanu a putut să-și formuleze pe deplin gândirea muzicală, să compună liber, să cerceteze, să scrie, să predea – să fie, în cele din urmă, compozitorul pe care România comunistă nu l-ar fi putut lăsa să devină.
În încercarea de a recompune puzzle-ul personalității muzicianului, am simțit nevoia de a mă apropia de sursa cea mai directă și, poate, cea mai delicată a memoriei sale: vocea celei care i-a fost aproape. Astfel, am invitat-o la dialog pe partenera sa de viață, Sylvie Bouissou – muzicologă, director de cercetare la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique), una dintre cele mai prestigioase instituții științifice din Franța, și editor general al ediției critice complete a operelor lui Jean-Philippe Rameau (Opera Omnia Rameau). Pe fundalul piesei Jardins Oubliés, cu atmosfera ei SF, dreamy și eterică, m-am lăsat condusă spre „grădinile uitate” ale vieții lui Miereanu – locul unde se ascund amintiri, idei și amănunte care îi completează portretul.
Cum își amintea Costin Miereanu anii de formare la Conservatorul din București și apoi perioadele de studiu la Darmstadt și la Paris, în special întâlnirile cu personalități importante ale muzicii contemporane?
Sylvie Bouissou: Păstra o amintire excelentă a anilor săi de formare, mai ales a celor alături de Stockhausen și de profesorii săi români. Obținuse ceea ce se numea o „licență de concert” la Conservatorul din București și îi plăcea să cânte la pian, într-o „bulă” de improvizație.
Dezvoltase o mare prietenie cu Michel Decoust, Michaël Lévinas, Pierre Schaeffer și Iannis Xenakis. Ar trebui amintite și alte personalități cunoscute, care i-au fost în același timp și prieteni: Paul Méfano, Francis Schwartz și saxofonistul Daniel Kienzy, pentru care a compus mai multe lucrări.
Filosofia, estetica, semiotica și știința artei au fost domenii care l-au preocupat profund. Cum integra aceste preocupări în creația sa și în modul de a înțelege muzica și arta?
Fiecare dintre lucrările sale era impregnată de preocupările sale estetice, filosofice și semiotice. Atunci când compunea, lucra întotdeauna pe hârtie milimetrică și desena „blocuri” care răspundeau logicii secțiunii de aur [un raport numeric special, care creează impresia de armonie și ordine, folosit de artiști plastici sau compozitori pentru a structura vizual/sonor creațiile lor] și legii contrastelor.
În ce fel pasiunea lui pentru experiment și explorarea de noi teritorii sonore se reflecta și în viața de zi cu zi, nu doar în muzică?
A condus mult timp un centru de cercetare la Universitatea Paris I (Panthéon-Sorbonne) și a publicat numeroase lucrări ale colegilor săi, punând pe primul plan explorarea sunetului. A lansat și o colecție de discuri MFA (Musique Française d’Aujourd’hui). Cea mai prețioasă amintire este, fără îndoială, momentul în care se întorcea de la Paris după cursurile de la universitate. Când fetele îl auzeau intrând pe ușă, alergau spre el strigând „Tata”, iar el, în genunchi, le îmbrățișa pe toate trei.
Experiența emigrării la Paris a însemnat pentru el atât o ruptură, cât și o eliberare creativă. Cum vorbea despre acest moment de cotitură și despre adaptarea la noul context cultural și profesional?
A respins profund țara și regimul politic al lui Ceaușescu. Nu a vorbit aproape niciodată cu noi – soția și cele trei fiice – despre această „viață anterioară”. Nu i-a iertat regimului comunist faptul că îl închisese pe tatăl său pentru că se bucurase de moartea lui Stalin.
Costin s-a întors în țara natală foarte târziu, atunci când aceasta i-a acordat cea mai înaltă distincție onorifică [Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, categoria B – Muzică, 2007]. A fost foarte emoționat.
Relația cu regimul comunist din România și cu Securitatea a fost una complicată. Ce atitudine avea acesta când privea retrospectiv această perioadă?
Din câte știu, a trebuit să cedeze regimului comunist din România cele două bunuri imobiliare ale sale, fără nicio compensație: un sfert dintr-o casă la București, moștenită de la mătușa sa, și studioul tatălui. A rămas extrem de discret în această privință.
Costin Miereanu a susținut constant promovarea muzicii contemporane, inclusiv prin rolul său de co-director artistic al ansamblului 2e2m. Cum trăia această misiune și ce însemna pentru el să sprijine creația altor compozitori?
Această preocupare făcea parte din viața sa de zi cu zi. Îi plăcea să descopere noi compozitori, pe care i-a făcut apoi cunoscuți publicului datorită funcției sale de director artistic la Éditions Salabert [una dintre cele mai renumite edituri muzicale, fondată de Francis Salabert și preluată, după moartea acestuia, în 1946, de soția sa, Mica Salabert, de origine română]. În această calitate, a îmbogățit considerabil catalogul „Muzică contemporană” al editurii.
Dacă ar fi să evidențiați o lucrare muzicală care îl reprezintă cel mai bine, pe care ați alege-o și de ce?
Depinde la care perioadă ne referim. Pentru tot ceea ce ține de muzica electroacustică, aș alege Désordres dérisoires. În rest, din repertoriul pe care îl cunosc cel mai bine, Une source oubliée mă emoționează de fiecare dată când o ascult (eu i-am făcut cunoscută muzica lui Rameau, iar această lucrare este un omagiu adus compozitorului ale cărui opere integrale le editez). Din punctul meu de vedere, acest sextet rivalizează în ingeniozitate și emoție cu Verklärte Nacht de Schoenberg. Un temps sans mémoire și Orizon (comandă a Operei Garnier) au, de asemenea, toată dragostea și admirația mea. Dar sunt atât de multe altele...
Care credeți că este moștenirea pe care și-ar fi dorit ca publicul și generațiile viitoare să o păstreze din viața și creația lui?
Libertatea de exprimare și creativitatea; absența frontierelor disciplinare. Crease, de altfel, firma Poly-Art-Recordings pentru a comercializa înregistrările unei părți din creația sa.
Dincolo de cariera sa artistică și de rolul său public, cum era Costin Miereanu în intimitatea familiei – ca soț și ca părinte – și ce amintiri prețioase păstrați din felul în care se raporta la cei dragi?
Înainte ca boala să-l răpună, era un soț prezent și un tată foarte atent. Se ocupa de multe lucruri materiale, dorind să mă degreveze în viața de zi cu zi. Generos, mai ales generos înainte de toate.
[Fiica sa Héloïse completează cu câteva evocări prețioase acest tablou:]
Héloïse: Păstrez amintiri prețioase despre un tată cu o generozitate excepțională, blând, prezent, modern, fin bucătar, umanist, artist și filosof cu o sensibilitate asumată.
Era pasionat de călătorii, pasiune pe care ne-a transmis-o foarte devreme. Am foarte frumoase amintiri din călătoriile noastre în Venezuela, în Tunisia (unde l-am întâlnit pe unul dintre prietenii lui dragi, Mohammed Zine El Abidine) sau în Canada, unde am fost doar noi doi.
Era foarte mândru de cele trei fiice ale sale și ne spunea asta adesea.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
