Prozatoarea Cecilia Ștefănescu debutează în regia de lungmetraj cu Un loc sigur, o poveste despre nevrozele românilor middle class desfășurată pe malul mării, într-o melancolică – și, treptat, tot mai angoasantă – vară indiană.

Cum o mai duc personajele Noului Cinema Românesc (NCR)? Poartă tricouri polo, au încărunțit și au pus un început de burtică, iar vacanțele și le petrec prin locuri accesibile-dar-izolate, în buza extra-sezonului, gargarisindu-se cu propria superioritate față de turistu’ de rând. Regizoarea Cecilia Ștefănescu a tot menționat prin interviuri că i-au fost necesari vreo zece ani pentru a purta proiectul Un loc sigur de la idee preliminară la lansare efectivă în sălile noastre, și merită să întârziem puțin asupra acestei afirmații. Nu de alta, dar, la bine și la greu, acești zece ani se cam văd în felul în care arată filmul. Totul se petrece de parcă Ștefănescu, de asemenea scenaristă, s-ar fi amuzat să preia câteva avataruri familiare – s-a notat, de la o vreme tot mai critic, faptul că NCR-ul a pus în prim-plan, până la saturație, bărbatul român tipic al clasei mijlocii, tatăl de familie cocârjat de probleme de viață generice – și să le transpună într-o lume care s-a schimbat. Am avut pandemie, avem războaie, iar însăși fibra socială a țării noastre a evoluat – mulți ar zice că în rău. Aterizând în acest climat, Un loc sigur pare un film întârziat, P.S.-ul unei direcții artistice cu care socotelile păreau încheiate.

Însă nu totul, aici, e simplă preluare, actualizare. Ștefănescu pune și de la ea. De pildă, Un loc sigur este un film centrat pe o perspectivă feminină: un personaj de mamă și soție tentată să pășească în afara dictatelor familiei burgheze și privită cu empatie. Bărbații, în această schemă, există mai ales ca substanță de contrast; fără să fie caricaturali – cineasta încearcă să evite schematismul psihologic indiferent de gen –, ei rămân totuși mai mereu antipatici, prinși în această identitate de everymen pe care Rolando Matsangos și mai ales Virgil Aioanei o figurează cu vădită plăcere. Evident, privirea se dorește critică, dar nu frontal, nu revendicativ, ci printr-o lentă, procesuală descuamare a tarelor celulei familiale, a conformismului burghez, a privilegiului masculin. Teme mari, cu care filmul defilează foarte serios, cultivând de bună seamă un anumit prestigiu „scriitoricesc”, de artă robustă. Posibila influență rohmeriană – cupluri care cos și descos raportul amoros, minate la tot pasul de ispită – e vizibilă mai ales tematic; ca formă, Un loc sigur e mult mai rigid.

De fapt, Ștefănescu preia din NCR un anumit look clasic – planuri-secvență cu personaje discutând nimicuri, dintr-un atașament asumat față de timpii morți – și o anumită sensibilitate de ansamblu, care poate să pară pe drept cuvânt prăfuită. În orice caz, suntem pe partea cealaltă a graniței, în satele prăpădit-pitorești ale Bulgariei, și ne apropiem de sfârșitul de sezon; cu cât trece timpul, cu atât vacanța asta pare o idee tot mai proastă. Vibe-ul, până la un punct, este aproape retro: o adiere de trecut recent, pre-criză, suflă prin cadrele filmului. Pe de altă parte, ultimii zece ani au adus cu sine o politizare ambientală a artei, iar Un loc sigur nu face excepție. Ștefănescu e conștientă că trebuie să insufle niște zvâc realizării – altminteri, ea riscă să pară imposibil de separat de filmele post-post-NCR, cele care i-au redus cercetările estetice și existențiale la statutul de rețetă formalistă. Ca atare, filmul încearcă să se grefeze pe actualitate. Dat fiind cadrul greoi de producție – finanțări întârziate, selecții festivaliere în așteptare... –, această actualitate nu putea fi prea precisă, căci s-ar fi putut demoda, devenind „datată” până la finalizarea filmului. Drept care scenariul e nevoit să includă, cam artificial, o problemă contemporană difuză, largă – să zicem, criza migranților, oricum old news –, pe care să o ilustreze printr-o cale de mijloc inevitabil perdantă. Un loc sigur vrea să demonstreze cu orice preț că gândește actualitatea, fără a-i face loc mai mult decât e cazul într-o mizanscenă foarte controlată. Rezultat: personajele „o pun de” o dezbatere – oamenii noștri țin partea localnicilor ostili, în timp ce un flăcău apărut de niciunde, un hipiot enervant de zvelt (Emil Măndănac), o dă pe umanism cinstit, cuplat la ceva progresism new-age-ist. Se adaugă niște cadre „enigmatice” cu un șir de oameni cenușii târșâindu-și picioarele, cu spatele la obiectiv, de-a lungul plajei, și s-a bifat tema politică, ca și climatul general de tensiune socială.

Ar fi desigur nedrept să o identificăm pe Ștefănescu cu judecățile peremptorii la adresa acestor oameni rostite de personajele sale la grătar – pe undeva, probabil că avem de-a face cu intenția de a observa societatea fără a tranșa, asumându-și chiar un punct de vedere exterior și, deci, impotent. Astea fiind zise, luând-o pe scurtătură la nivel „iconografic”, filmul împrumută automat din această atitudine defetistă, se face complice cu ea. Migranții sunt cu atât mai oportuni cu cât putem să îi „discutăm” fără să îi vedem vreodată la față, fără să le cunoaștem măcar numele. Sunt, cu alte cuvinte, o rotiță strategică în ficțiune – iar stângăcia de abordare a filmului participă la aceeași mentalitate „burgheză” pe care, la modul declarativ, se strofoacă să o denunțe.   

La urma urmei, însă, migranții sunt un pretext, o perdea de fum. Adevăratul subiect al filmului e legătura clandestină a protagonistei (Marina Palii) cu hipiotul bine-intenționat, desfășurată în paralel cu viața ei de familie monotonă. Filmul e mai sigur pe el când vine vorba să redea această dramă psihologică – partea cea mai antrenantă a poveștii vine din sesiunile tortuoase de rumegat vina ale protagonistei, care o poartă în tot soiul de situații buclucașe. Palii întrupează aici, a doua oară într-un an, o mamă care își pierde copilul – de data asta pentru scurtă durată, dar redarea paroxistică a lui Ștefănescu mi se pare mai plauzibilă decât jocul reținut, dedramatizat din Dinți de lapte al lui Mihai Mincan. După ce a fiert la foc mic până spre final, filmul explodează într-o criză conjugală severă, și probabil că apasă pedala mai tare decât era necesar pentru a se face înțeles (din antipatic, soțul devine de-a dreptul detestabil). Dar există aici o dorință a realizării de a se zbate cu asemenea situații-limită, de a creiona o psihologie în zona acutelor, pe care o concretizează cu succes. Un loc sigur e mai bun în astfel de secvențe delicate decât în reliefarea unui spleen rutinier de mică burghezie locală. Abilitatea lui Ștefănescu de a pune carne pe personajele sale e incontestabilă, însă ea rămâne, în continuare, o marcă întâi de toate literară, nu cinematografică. 

Un loc sigur rulează în cinematografe din 13 martie.