Nici nu s-au terminat bine ultimele alegeri că trebuie să ne gândim la următoarele, care au loc peste mai puțin de trei ani și jumătate. În perioada 2028-2030 vom avea, pe rând, alegeri parlamentare și locale, europarlamentare și prezidențiale, la care principala temă de campanie din partea suveranistă va fi cea a migrației în România și a consecințelor („nefaste” și „apocaliptice”, după cum au început deja să încerce să ne convingă) ale acestui fenomen.
Discuțiile despre imigrație au evitat până recent România, atenția fiind îndreptată, pe bună dreptate, la exodul românilor în diaspora vest-europeană. După doar 20 de ani însă, România s-a transformat într-o destinație atractivă pentru muncitori din afara spațiului european. Astfel, odată cu imigranții, ajung la noi și „războaiele culturale” din Europa de Vest și SUA, care au infiltrat discursul public în majoritatea țărilor europene. Acolo, discuțiile despre migrație au dărâmat guverne și au ridicat partide extremiste, au transformat social-democrați în conservatori și au blocat dezbaterile raționale pe politici publice printr-o polarizare extremă și violentă.
Totuși, prezența unui număr din ce în ce mai mare de migranți economici în România și internaționalizarea mișcărilor și temelor suveraniste (ironic, știm), ne-au adus în punctul în care cu greu vom putea evita o politizare a unui fenomen complex și controversat, la inițiativa unor politicieni cinici, dar întreprinzători. Deja social media de la noi au început, încet-încet, să se umple de aberații, de multe ori traduse și importate direct din războaiele culturale din spațiul anglo-saxon: „Europa se sinucide prin imigrație necontrolată”, „Europa de Vest e în declin”, „Europa de Est - ultimul bastion al creștinismului” etc.
Cum stau, de fapt lucrurile? Din 2022 încoace, guvernul României a oferit câte 100.000 de permise de muncă pe an pentru cetățeni din afara spațiului comunitar, predominant din Asia de Sud-Est. Aceste cifre nu înseamnă că în prezent avem peste 400.000 de muncitori din afara UE în România, pentru că mulți aleg fie să plece din țară spre alte destinații din restul UE, alții se întorc în țările de origine, alții nu mai vin deloc. Astfel, potrivit datelor Inspectoratului General pentru Imigrări obținute de HotNews, 101.599 de cetățeni străini din state non-UE (preponderent din Asia de Sud-Est) aveau drept de ședere valid în România la finalul lui 2024.
În orice caz, faptul că România atrage muncitori străini aduce noi provocări când vine vorba de politici publice și de discursul politic, dar reflectă mai ales gradul de dezvoltare la care a ajuns țara noastră. Cu toate problemele pe care le avem, cum ar fi inegalitățile economice și ratele sărăciei și excluziunii sociale foarte mari, economia românească este suficient de atractivă și de dinamică pentru a atrage muncitori din afara UE: dintr-o țară de emigranți, din care lumea doar pleca, ne-am transformat, deja, într-o destinație pentru imigranți.
Tocmai de aceea, trebuie ca încă de pe acum acum să pornim o dezbatere așezată și rezonabilă în societate despre migrație, despre factorii care propulsează această temă în atenția publică și să vorbim despre cum putem să abordăm calm și rațional o temă atât de emoțională.
De ce vor ajunge să domine discuțiile despre migrație?
Un aspect mai puțin sesizat referitor la alegerile prezidențiale din 2024 și 2025 este că au definitivat prăbușirea clivajului comunist - anticomunist, care a determinat politica românească din 1990 încoace, când erau relevante teme clasice referitoare la managementul economiei, justiția de tranziție, dezbaterile despre trecerea la economia de piață și altele. Această confruntare între continuatorii Partidului Comunist (FSN, PDSR, PSD și sateliții săi) și anticomunismul întruchipat, pe rând, de Convenția Democrată, PDL sau PNL, dar și de USR, a structurat multă vreme competiția politică din România, câte un reprezentant al fiecărei tabere (deci, „stânga” și „dreapta”) reușind, la fiecare rând de alegeri prezidențiale din 1992 până în 2019 (cu excepția parțială a alegerilor din 2000), să se califice în turul II. Persistența acestui clivaj a structurat și dezbaterea din societatea românească, ținând, până recent, teme precum migrația sau ce ne dorim de la integrarea europeană la periferia discuției societale.
2024 și 2025 au arătat că politica românească s-a internaționalizat aproape complet, depășind dilemele perioadei de tranziție post-comuniste și aliniindu-se perfect unui nou clivaj global: cel al axei GAL - TAN. „GAL” se referă la persoanele cu vederi mai liberale, care susțin drepturile minorităților de orice natură, inclusiv sexuale, resping valorile tradiționale (privind relațiile de gen, de exemplu) și se simt ca acasă în UE sau orice oraș mare din lume. Sub umbrela „TAN” sunt cei care au valori tradiționaliste, sunt mai susceptibili la idei naționaliste, preferă lideri autoritari și et mai probabil să respingă globalizarea și să fie mai sceptici privind apartenența României la organizații supranaționale primul Uniunea Europeană și NATO).
De ce un nou clivaj? În primul rând, pentru că au trecut deja 35 de ani de la Revoluție, iar dezbaterile din perioada de tranziție la economia de piață pur și simplu nu mai sunt atât de relevante pentru o mare parte a populației României, spre deosebire de alte țări din regiune, precum Polonia, Ungaria sau Serbia și Macedonia de Nord, unde controversele anilor ‘90 încă domină dezbaterile publice. În al doilea rând, social media ne-a conectat mult mai adânc la dezbaterile culturale din alte spații geografice, în special din cele vorbitoare de engleză, care în ultimii 10 ani au devenit aproape obsedate de fenomenul migrației ilegale. În 2024, peste 17,3 milioane de români aveau conturi de pe rețelele sociale, de la Facebook și X până la TikTok și Instagram.
De asemenea, România se confruntă cu probleme structurale mari, precum inegalitățile socio-economice și disparitățile regionale, provocări care au creat teren fertil pentru tensiuni interetnice și sentimente anti-imigrație sau anti-modernitate. Inegalitățile de venituri și de dezvoltare au creat frustrare, dar și spaimă. Atunci când vezi că o parte din România se bucură de niveluri de dezvoltare similare cu orașe din Europa de Vest sau chiar le depășește cu viteză, dar satul tău sau orașul tău este gol pentru că fiul sau fiica ta a plecat în Germania sau Italia să lucreze, începi să-ți pui întrebări și să se nască anxietăți. Acestea au fost amplificate de crizele multiple și suprapuse din ultima vreme: pandemie, război la graniță, inflație. Nu este cumva modernitatea care vine dinspre UE cea care îmi va schimba modul de viață și produce aceste crize? Nu eram mai în siguranță când România era izolată și nu aveam „diversitate”? Nu sunt cumva pro-europenii cei care m-au lăsat în urmă? De ce trebuie să vină străini pe locurile de muncă pe care le puteau ocupa copiii mei?
Dacă elitele politice naționale nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, antreprenorii politici care căutau o nișă pe care să-și lanseze la apă vehiculul politic au oferit răspuns. UE, democrația liberală, Vestul și imigranții sunt de vină. Astfel, au construit un inamic imaginar, exploatând și transformând în instrumente politice anxietățile și resentimentele provocate de schimbările sociale și economice aflate în desfășurare în România – cum ar fi avansul valorilor social-liberale, cosmopolite sau policriza – canalizându-le într-o reacție de respingere a modernității și a tot ceea ce este străin. În categoria „străin” intră și oamenii simpli care caută salarii mai mari și ajung să lucreze în România.
Serios? Se întâmplă deja?
Ei bine, da. Avem exemple destule, de la TikTok până la dezbaterile electorale din campaniile prezidențiale și parlamentare. De exemplu, numărul din ce în ce mai mare al migranților economici a devenit mult mai vizibil în ultimii ani: livratori de mâncare pe platformele de food ridesharing, pe șantiere de construcție etc. Reacția unor concetățeni a fost violența - fizică, verbală sau online. Știrea despre imigranții vietnamezi care săpau după popândăi la Timișoara pentru a-i mânca, sau cea despre imigranții din Nepal strânși în noaptea dintre ani la metrou și au sărbătorit împreună au provocat reacții violente în mediul online, comentariile de la postările de pe TikTok fiind o metrică destul de bună pentru reacția unora.
Am început să avem și cazuri de incidente violente în care imigranți au fost loviți fără motive clare. Pe 14 februarie 2025, câțiva livratori, imigranți și ei, au fost atacați cu parul și lopeți de către mai multe persoane într-un parc din sectorul 6.
Desigur, putem considera aceste evenimente o serie de incidente izolate. Dar violența nu se oprește aici. Violența politică și discursul anti-migrație a fost preluat mai întâi de liderii extremiști.
Nu a durat mult până această frică de străin și necunoscut, dar și rasismul sau confuzia oamenilor să fie instrumentalizate și redirecționate de către liderii politici anti-sistem. Nu mare ne-a fost mirarea când au început să apară primele atacuri la adresa migranților din partea unor politicieni afiliați mișcărilor suveraniste. Chiar liderul AUR a simțit nevoia să pună paie pe foc în dezbaterea prezidențială, arătând că „fondurile UE nu trebuie să meargă spre Ucraina, către altcineva decât cetățenii europeni, către români și copiii românilor. Vedem indieni, pakistanezi, oameni din Bangladesh pe străzi. Vin cetățenii din lumea a treia și cetățenii noștri pleacă”.
Așadar, contestatarii status quo-ului pare că au înțeles că există o categorie vulnerabilă, fără multe drepturi politice și deci putere să se opună, pe care o pot folosi pentru a atinge atât coarda naționalistă, cât și menține vie frica și furia oamenilor. Acestea sunt de când lumea combustibilul pe care extremiștii îl folosesc pentru a-și propulsa oamenii în funcții de demnitate publică.
Însă chiar și în interiorul AUR, principalul partid de dreapta radicală din România, tema migrației este contestată, având în vedere că partidul a primit mult sprijin financiar în timpul campaniilor electorale din 2024 și 2025, din partea patronilor din HORECA, care beneficiază direct de pe urma lucrătorilor non-comunitari, plătiți cu salarii mizere și cazați în condiții foarte grele. Astfel, am fost recent martorii unui schimb de replici în Parlament, între deputații AUR Dan Tanasă și Muhammad Murad, cel din urmă imigrant la 17 ani în România și patron HORECA:
DT: „Eu, spre exemplu, nu vreau să văd picior de azilant și de refugiat în România. Niciunul, fraților! (…) România are deja multiculturalism. Nu avem nevoie de refugiați, nu avem nevoie de azilanți.”
MM: „Dacă atunci când am venit în România, la studii, era cineva să spună că nu vrem străini, astăzi eu nu eram medic și nu erau peste 5.000 de medici arabi în spitalele românești. Vreți să dați afară 5.000 de arabi care muncesc cot la cot pentru a salva oameni? Trebuie să avem brațele deschise în primul rând unul pentru altul și al doilea rând noi pentru toți. Nu mai putem să punem granițe.”
Așadar discuția a început, iar primii care au punctat sunt populiștii extremiști. Răspunsul l-a dat tot colegul de partid. Noi ce facem în acest punct și ce răspuns ar trebui să ofere restul actorilor din societate, mai ales partidele moderate?
Ce e de făcut? Politică și politici publice raționale când vine vorba de imigrație
Din fericire, avem la îndemână experiența, sau mai bine zis greșelile, statelor vestice când vine vorba de cum să NU încerci să rezolvi problema politizării imigrației. De-a lungul Europei vestice, partidele de centru-dreapta și de centru-stânga au preluat cu totul retorica dreptei radicale când vine vorba de imigranți, exacerbând niște temeri nefondate în realitate.
Astfel, cu toții au promis reducerea imigrației pentru a câștiga alegeri, apoi s-au confruntat cu realitatea lobby-ului marilor companii din diverse industrii care angajau imigranți pe joburi pe care puțini englezi, francezi sau germani erau dispuși să le mai facă, dar și cu impactul economic brutal dacă imigrația ar fi fost cu adevărat redusă.
Astfel de eșecuri, repetate de la un ciclu electoral la altul doar a trimis aer rece în pânzele extremismului de dreapta, care a alimentat din nou retorica anti-migrație, forțând apoi partidele de centru să facă noi promisiuni nerealiste sau pe care nu erau gata să și le asume până la capăt și tot așa. Situația a devenit atât de gravă încât chiar și acorduri destul de dure împotriva imigrației ilegale, cum este Pactul European pentru Migrație și Azil, sunt portretizate malițios de extrema dreaptă, ca niște capitulări în fața unor „invazii” complet imaginare.
România are nevoie de un mediator între stat și societate care să aducă în dezbaterea publică, cu calm și echilibru, tematica imigrației în România, și care să cântărească opțiunile pe care le avem: vrem să limităm masiv imigrația extra-europeană și să primim doar ”the best and the brightest”, stabilind un sistem de imigrație cu scoruri, cu puncte în plus pentru cei cu pregătire înaltă? Ne asumăm, deci, că firmele din țară vor trebui să plătească salarii mai mari pentru muncitorii români, eventual cu sprijinul statului, pentru a convinge mai mulți români plecați peste hotare să se întoarcă acasă? Suntem dispuși și noi, consumatorii, să renunțăm sau să plătim exponențial mai mult pentru niște servicii cu care ne-am obișnuit în ultimii ani, cum ar fi serviciile de livrare, Bolt și Uber? Sau ne vom asuma o diversitate mai mare în marile orașe și nu numai, pregătind în același timp strategii serioase de integrare în societatea românească a nou-veniților, precum și garantarea acestora unor condiții decente de muncă și de locuire? Altfel, dacă nu vom purta aceste conversații dificile, ne vom trezi în 2028 că dreapta radicală a confiscat de-a-ntregul tema migrației, fără să ofere, ca de obicei, soluții reale.
Sursă foto deschidere: Eddy Stoicescu, Pexels
