Carte / Comunism

Speed-dating cu România de azi

de Scena 9

Publicat pe 8 noiembrie 2019

După romanele Sebastian, ceilalți și-un câine și Extraconjugal, scriitorul și jurnalistul Mihai Radu (n. 1977) revine cu Contaminare (Editura Polirom), un thriller sub formă de puzzle, după cum îl descrie criticul Mihai Iovănel. Romanul e structurat pe trei planuri narative în care se suprapun povești și anchete care se întind din comunism până azi, iar Mihai Radu reușește să controleze firele astea ca un povestaș excelent. Iovănel spune despre Contaminare că este „ca un speed dating cu România de azi, la sfârșitul căruia cititorii se vor simți satsifcuți, avizați și melancolici. Romanul devine o scriere de vârf a literaturii contemporane prin două atuuri pe care Mihai Radu le joacă impecabil. Primul este stilul, precis și elegant ca desenul unui instrument japonez. Al doilea este capacitatea de a explora medii – înainte de toate mediul ocult al serviciilor de informații – și de a da viață unor personaje memorabile și reprezentative”. 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră dintr-un roman care deja a trezit un val de entuziasm. 

*

Cobora cu aparatul de ras dinspre pomete spre osul mandibulei, o dată, de două ori, de trei ori, altă zi, alt aparat de ras, unul argintiu, metalic, pe care îl știa de atâta vreme, iar în timpul ăsta se gândea ce decizie să ia în privința perciunilor. Cu perciunii mari părea neîngrijit, însă așa îi plăcea să-i poarte. De fiecare dată și-i tundea când îi creșteau deja prea mari, prea stufoși, și fața lua o formă rotundă dându-i un aer comic. A lăsat perciunii mari, cum îi plăceau lui, asta e. A coborât spre bărbia mare, cu gropiță în mijloc, a clătit mașina de ras în ligheanul de alături, și-a amintit că atunci când ea era copil și el se bărbierea, își lăsa o mustață mică sub nas ca a lui Charlie Chaplin ca s-o distreze. I s-au scurs două lacrimi mari din ochi, una a căzut pe fața bărbatului.
După ce s-a pensionat, umbla mult cu bicicleta, mașina stătea în garajul rece, cu pânză de păianjen pe ea. O scotea atunci când venea Anastasia și mergeau împreună la pescuit pe Dunăre. Însă își făcuse un obicei să meargă la Călărași cu bicicleta. O lua peste câmp, pe drumuri agricole, multe cu șleauri adânci, purtând pe cap una dintre multele lui șepci. De când se tundea foarte scurt făcuse o pasiune pentru șepci, de toate felurile, de toate culorile. Pur și simplu, dacă vedea la cineva o șapcă și-i plăcea îi spunea că i-o cumpără sau că dă nu știu câte beri pe ea. Cu o șapcă pe cap, cu adidași în picioare, pedala prin bărăgan, ai fi zis că fără vreo țintă anume. Seara se întorcea de obicei băut, uneori julit pe mâini, pe picioare sau chiar pe față, și iremediabil vesel. Într-o zi frumoasă de septembrie, în jurul orei 11 seara, stătea ținând bicicleta de coarne, sprijinit de un stâlp de iluminat public în centrul orașului Călărași. Era cald, oamenii cu copii se plimbau în micul parc din fața primăriei, fântâna arteziană funcționa, ceea ce era de mirare. El privea înainte spre capătul străzii lungi care străbate orașul, ca o statuie dată jos de pe soclu și căreia i-a dispărut cu totul perspectiva. Mai întâi l-a abordat o doamnă în vârstă, care însă nu a reușit să scoată nimic de la el. Continua să privească înainte, iar jumătatea stângă a feței era lăsată, de parcă pielea se dezlipise de pe oase. Femeia l-a chemat pe unul dintre bărbații din parc și împreună și-au dat seama că se întâmplă ceva ciudat cu omul acela care stă sprijinit de stâlp. A ajuns la spital cu ambulanța, după ce un polițist a vrut să-l desprindă cu atenție de stâlp și bărbatul s-a prăbușit, impasibil la cei din jur, păstrând acea privire care s-a dovedit a fi spre nicăieri. A suferit un atac cerebral minor, apoi unul major, iar după două luni, când a ajuns acasă, slăbise 15 kilograme și avea figura unui copil. Anastasia era plecată la Amsterdam cu o bursă de televiziune a Uniunii Europene, s-a întors pentru sărbătorile de iarnă, și maică-sa i-a spus, când să intre în casă, printr-un plâns înfundat, că taică-su a suferit un mic atac cerebral, dar o să se recupereze, doctorii sunt optimiști. Cornel stătea într-un fotoliu și se uita la televizor, cu mâna stângă nemișcată în poală și pe cap cu o șapcă pe care era scris mare NASA. El, care nu mai putea să facă un pas mic nici pentru sine, darmite unul mare pentru omenire. Când a văzut-o pe Anastasia a început să plângă, a întins spre ea doar mâna dreaptă, cea stângă a rămas în continuare inertă în poală, cu pumnul strâns. Îi curgeau lacrimile pe față, însă gura era zâmbitoare și oblică.

– Am zis să nu-ți stric bursa, mamă. Cu tine sau fără tine, tot așa se întâmplau lucrurile, a spus maică-sa. 

Nu putea să vorbească, deschidea ușor gura, dar nu ieșea nici un sunet. 

A murit în somn, liniștit și împăcat, cum mergea apoi vorba prin familie. 

Anastasia a stat o oră singură cu el în camera cea mică și rece de la stradă, l-a bărbierit și și-a amintit cea mai puternică experiență cu taică-su. 

– Am muncit prea mult, avea obiceiul să spună după cincizeci de ani, când se apucase de băut și umbla în papuci prin sat, fără să-i mai pese de nimic.

– Te spun la fată, zicea mama Anastasiei, iar el dădea din cap a lehamite. 

La câteva zile după ce Anastasia, prăbușită cu totul după despărțirea de Tudor, s-a întors la București să-și caute un job, s-a trezit cu el la București. A sunat-o din Gara de Nord: 

– Vino să mă iei, vreau să vorbesc ceva cu tine. Să nu îi spui lu’ mă-ta că sunt aici. 

Mai mult nu a zis. Nu l-a mai luat niciunde, au stat în gară până la urmă, la McDonald’s. 

– Uite ce e, a început bărbatul, în viață, Anușca, se întâmplă multe. Să-ți zic ce mi s-a întâmplat mie, ceva ce nu ți-am povestit, nu i-am povestit nici lu’ mă-ta. Dar vreau să-ți povestesc. 1983, absolvent al Facultății de Electronică și Comunicații, grea facultate, foarte grea, nu am fost printre premianți, am învățat așa și așa. Orașele mari erau interzise la repartiție după ce terminai facultatea. Eu, crescut în Jegălia, îți dai tu seama, orice oraș era mare. De-asta nici nu mi s-a părut nu știu cum că am ajuns la Pașcani. Mi-am zis doar: bă, Moldova, chiar așa? Puteau, dracului, să mă dea în altă parte. Dar era bine, aveam salariu mare. În ’84 a fost una dintre cele mai grele ierni, înghețau saboții de la tren, veneau cu lămpi de benzină să-i dezghețe, nu-ți imaginezi cât de frig era. Din anii ăia, asta țin minte cel mai bine: frigul. În Iad dacă mă duci, mie nu-mi scoți frigul ăla din oase.

– Mi-ai povestit, tati, asta, a spus Anastasia apucând un cartof prăjit.

– Stai să vezi. Mergeam cu trenul din Iași la Pașcani, la 5 dimineața, câteodată la 6, câteodată la 6 jumate în iarna aia nenorocită, depinde cum se putea. Iar la Pașcani, până în zona industrială, ar fi trebuit să mergem cu autobuzul. Numai că autobuzul nu putea să meargă. Era înghețat, era stricat, dracu' să-l ia. Țin minte că îl trăgea un tractor prin fața noastră, ca să ne arate că „Uite, dom’le, e stricat!”. Așa că o luam la picior, șapte kilometri printr-un viscol îngrozitor. Într-o zi, când am ajuns în fabrică, secretara șefului de secție nu m-a recunoscut, a zis: „Dumneavoastră unde mergeți?”. M-am uitat în oglindă, aveam fața plină de bucățele de gheață intrate în piele, sute de puncte vineții. Între timp, Direcția de Radio și Televiziune de la Iași a scos la concurs un post. Era vorba de un post pentru stația de pe Rarău. Am câștigat concursul, dar trebuia să iau într-o lună, nu mai mult, negație de la fabrică. Să spună directorul că ei nu mai au nevoie de mine. Mi-am dat seama atunci că degeaba am luat concursul – negația era ceva extraordinar de greu de obținut, pentru că eu treceam, de fapt, dintr-un minister în altul cu locul de muncă. Și cum directorul de fabrică nu a vrut, mai puteam rezolva asta doar la ministru. M-am rugat atunci de unul și de altul, parcă înnebunisem, nu concepeam să pierd postul de la Rarău, nu concepeam să mai trec o dată printr-o iarnă ca aia. Trebuia să ajung la Ministerul Industriei Grele, pe lângă Gară pe aici e, pe Griviței, și am ajuns. Aveam textul pregătit. Când intru în biroul ministrului, ministrul era îmbrăcat cu șubă și își sufla în palme, se plimba prin ditamai biroul, să nu stea locului să înghețe. Îți dai seama că mi-a picat tot textul cu frigul. I-am spus doar atât: sunt Cornel, m-a trimis fostul dumneavoastră coleg Marcel Petra. Și asta a fost tot, mi-a dat negația, că Petra vorbise deja cu el. Am lăsat acolo un cartuș de Kent și o sticlă de whiskey. Nu-ți pot spune cât de fericit eram. Stăteam aici în gară, în sala de așteptare, unde era căldură de la corpurile oamenilor și unde puțea a hoit, și eram fericit. Plecam pe Rarău. I-am dus directorului de la fabrică negația, a rămas ăla mască. Șefa de la Personal a tot examinat-o și i-a tot pipăit timbrul sec. Nu mai văzuse așa ceva. 

Atât a mai avut directorul puterea să-mi spună:

– Dar de ce nu mi-ați spus că îl cunoașteți pe ministru?

– Eh, am zis eu, nu am considerat necesar.

Cornel a făcut o pauză și a râs, deși îi tremura bărbia și părea că oricând o să înceapă să plângă.

– Pe Rarău, frig și pe Rarău, erau și -30 de grade, dar nu stăteam atâta afară, nu mergeam prin viscol. Stăteam în stație, iar dacă era nevoie de ceva, îi trimiteam pe angajați. Oricum, aveam cagule, era altceva, obiectiv militarizat, patru soldați mereu acolo, aveam haine ca lumea, bocanci. Altceva, era altceva. Când coboram în sat să iau salariile, atunci era căcarea lumii: 19 kilometri prin pădure, și diferență de nivel, dă-ți seama, vreo 700 de metri.  Cu Gicanu după mine. Gicanu era un soldat, 120 de kile avea și spunea că n-a mâncat în viața lui mai bine ca în armată. Iar când spunea asta își amintea cum îi zicea ăla de la popotă: „Ia, Gicane, să faci pula cu trei schinări!”. Râdea Gicanu al meu de nu mai putea. Cu el o luam prin pădure, plecam dimineața, ajungeam înapoi când se înseara, dar asta o dată pe lună. Sâmbătă dimineața plecam acasă, duminică seara eram înapoi. Acasă la Iași, zic. Aici voiam să ajung. Îmi dăduseră acolo, când m-am angajat, o garsonieră de-asta într-un bloc de nefamiliști. Eram pe lista de așteptare pentru un apartament cu două camere. Dar nu eram căsătorit, nu eram nimic. Eu atunci nu o cunoscusem pe maică-ta și nu prea mă înțelegeam nici cu ai mei. Când nu eram pe Rarău deci, eram în Iași. Aveam acolo un grup de amici, ieșeam la cârciumă, se organizau ceaiuri. Așa am dat peste Irina. Irina Georgescu, chimistă, lucra la Antibiotice, o frumusețe. Era din Vaslui, dar se mutase în Iași. Divorțată, cu un copil, un băiat foarte cuminte. Ne-am plăcut, iubire mare. Urcam prin pădure de la stația de cale ferată din Câmpulung până sus pe Rarău unde era stația și vorbeam cu ea. Singur, știi, vorbeam tare cu ea, eram, na, fericit. Eu trăgeam să ne căsătorim, m-am dus și le-am spus și părinților la Jegălia, zic: eu am cunoscut o fată, uite-așa și așa. Au luat foc: că ce-ți trebuie ție una mai bătrână, cu copil după ea, imaginează-ți, câte și mai câte, ce mi-au zis ei acolo. Nu mi-a păsat, mi-aduc aminte că am plecat noaptea pe la 12, am luat-o pe jos, am ieșit la ocazie, mi-am jurat că e ultima dată când mai trec pe-acasă. Ca să vezi, îmi părea rău de niște reviste Cinema pe care le adunasem de-a lungul anilor și pe care le țineam pe un raft la capul patului, la ele îmi era gândul. Dar mi-am jurat că nu mai trec. Fac o paranteză: cum era acolo la noi pe Rarău. Noi aveam grijă de semnalul radio și TV. Să nu cadă, să fie totul în regulă. Acolo era și un inginer, chipurile, care avea specializarea în transmisiuni speciale – ăsta urma să se activeze în cazul unui conflict armat, când stația avea să fie folosită în scopuri militare. Pe ăsta îl chema Ilie. De fapt, pe toți cei care fuseseră înaintea lui pe transmisiuni speciale îi chemase tot Ilie. Lipsa de imaginație a Securității, sau le zicea la toți așa intenționat, ca un nume de cod. Dracu’ să-i ia. Singura noastră grijă acolo era să nu cadă emițătorul. 
Într-o zi mă cheamă la televiziune la Iași, la sediu, și acolo un tip, Smarandache, îmi spune: „Măi, Cornele, acolo la voi la stație, ce atitudine e, mă, când vorbește tovarășul Nicolae Ceaușescu?”. „De admirație și bucurie, tovarășu’ director”, am spus eu. „Măi, Cornele, zice el, eu am auzit altceva. Eu am auzit că e veselie și voie bună, dar din cu totul alte cauze.”

Așa a rămas discuția cu Smarandache, totul de la jegosul ăla de Ilie, de la transmisiuni speciale. Căci ce se întâmpla? Pe-acolo pe la noi mai treceau turiști, turiste, din Germania, din Cehoslovacia, fete, bineînțeles, că eram 19 angajați acolo, toți tineri. Ne întindeam la băutură, câteodată rămâneau peste noapte în stație, ceea ce era ilegal. Smarandache de la Iași nu dădea nimic mai departe pentru că nu voia să se complice nici el, dar îmi atrăgea atenția, știi? Adică să știu că el știe și să nu sar calul. Și a mai făcut ceva: a pus pe cineva de la centrală de la Iași, de la sediu, să mă sune în fiecare dimineață. La 7 dimineața, în fiecare dimineață, mă suna și trebuia să răspund. O săptămână așa, două săptămâni așa, până când a venit Gicanu la mine și mi-a zis: „Domnu’ inginer, dumneavoastră ați citit Regulamentul stației?”. „Bineînțeles că l-am citit, Gicane”, zic eu. „Nu ați văzut, domnu’ inginer, ce scrie acolo, că sursa de apă e resursă strategică și trebuie verificată personal de șeful stației în fiecare zi?” M-am uitat, într-adevăr, așa era. Nu citisem Regulamentul stației, îți dai seama. Eh, și de-atunci, când sunau de la centrală dimineața, se știa: Domnu’ inginer verifică sursa de apă, e la râu.
Dar eu, altfel, îmi făceam treaba: în alea trei ore de emisie TV, eram brici. Nimeni nu bea, fiecare știa ce are de făcut dacă intervenea o defecțiune, orice amănunt al imaginii, orice amănunt al sunetului, trebuia să fii pe fază: unii erau cu lămpi, unii cu rezistențe, unii cu siguranțe, în caz că, mă înțelegi, era ceva. Emițătorul de rezervă era și el pornit, mergea pe sarcină artificială, dacă era musai treceam pe el. Trei secunde dura, atât nu se vedea emisia, dacă era să fie ceva grav. 

Eu mă țineam după Irina: hai, fată, să ne căsătorim, hai să mai facem un copil. Îmi picase pe ea rău de tot, ți-am zis, o femeie rară. Ea spunea că să mai așteptăm, să mai vedem. Până într-o zi când mi-a spus că se întoarce la bărbatu-său. Pentru copil, încă o șansă. Ana, am crezut că înnebunesc. Nu-ți spun că-i luasem un inel frumos, stabiliserăm să plecăm în Cehoslovacia în concediu și deodată, așa, din senin, că se întoarce la ăla. Și-atunci mi-am pierdut mințile. M-am dus, l-am așteptat pe bărbatu-său după program, la fabrica de conserve, și l-am rupt cu bătaia. Scandal mare, m-au dus la Miliție, a venit acolo și Smarandache, să zicem că voia să mă scape cumva. Era ora 8 seara de-acuma, s-a discutat, că aia, că ailaltă, hai că a greșit și băiatul, trebuia să-i dau niște bani ăluia, mă rog. Eh, și cum stăteam noi așa la Miliție, a început să vorbească tovarășul Ceaușescu la televizor. Și spune el acolo ce spune, iar la un moment dat, hâc! – rămâne fix, cu gura așa, într-o parte, căscată, și cu ochii dați puțin pe spate! Știi că el avea gura mai într-o parte, așa. Așa a rămas, cine știe ce s-o fi defectat la stație, iar ăia n-au avut prezență de spirit pe moment. A rămas Nea Nicu mai bine de cinci minute cu gura căscată și cu ochii uitându-se după Lună. Țin minte că atunci am simțit așa, ca o eliberare. Că după ce l-am bătut pe ăla și m-au luat milițienii, m-am trezit brusc, voiam să fac orice ca să scap. Dar acum, când vedeam ce dezastru am produs, m-am simțit liber. „Mă, Cornele, tu nu ești în tură, sper, ai liber?”, a întrebat tovarășul Smarandache. „Sunt în tură, tovarășu’ Smarandache”, am zis eu. A înnebunit Smarandache când a auzit. A sunat la centrală la București, a zis că e bolnav și că nu știe nimic. La Iași deja sunau telefoanele ca la nebuni. Direct de la București. M-a luat Smărăndescu de la Miliție, m-a dus la Câmpulung și mi-a zis: „Du-te sus la stație, nu spui nimic la nimeni, nu ai părăsit stația”. „Și Ilie?”, am întrebat eu. „Dă-l dracului pe Ilie, că am eu grijă de Ilie”, a spus el. Lui Smarandache îi era teamă pentru el, nu pentru mine. Că el era cu mine, în loc să știe ce se întâmplă cu stația. 

S-a rezolvat cumva, ne-a oprit la toți din salarii, am fost mustrați, dar după încă o lună Smarandache m-a dat afară de acolo, m-a adus la Iași, la o stație de rezervă, o stație veche, din timpul războiului, o glumă. Ea nu funcționa, avea doar personal de întreținere. Dar n-aveai nici ce să întreții. Mizerie și rugină, ce să întreții? Nu era nimic de întreținut, aia trebuia dată toată la fier vechi. A trecut o lună, au trecut două, stăteam dincolo de Ciurel toată ziua, beam, mergeam la pește, de câteva ori am încercat să vorbesc cu Irina, dar nu s-a putut, nu a vrut. A fost cât pe-aci s-ajung iar la Miliție. Eh, ca să vezi: într-o seară, a doua zi eram liber, mi s-a făcut dor de Rarău. Mi s-a făcut dor de Gicanu, de muntele ăla frumos, de cehoaicele alea, de redegiste. Și m-am dus în Câmpulung. Am luat trenul noaptea și am plecat. Dar când am ajuns în gară mi-am zis: „Ce fac eu aici?”. M-am întrebat: „Băi, Cornele, ce e cu tine? Tu nu ești așa”, mi-am zis. A plecat trenul cu care am ajuns eu. Și am stat acolo pe peron. Și mă gândeam: ce-o să fac eu de-acum cu viața mea? Și am văzut că venea de departe un tren, din sens opus. Și am făcut un pas, și încă un pas, și am ajuns pe șine. Mă vedeam toată viața acolo, în dărăpănătura aia unde mă trimisese Smarandache, cu ăia doi bețivi, unul nu mai avea dinți deloc în gură, toată viața în garsoniera aia de nefamilist, și m-am gândit: nu mai bine să termin cu totul? Eh, nu plânge, iubita mea. Stai, că se termină bine, nu s-a întâmplat nimic, nu a dat trenul peste mine.

Anastasia a izbucnit în râs, deși lacrimile îi șiroiau pe obraz. S-a ridicat de la masă și l-a îmbrățișat pe bărbatul care acum plângea și el.

– Și trenul venea și mi s-a părut că totul ar fi mai simplu dacă aș rămâne acolo, pe șine, în fața lui. Dar mi-a fost frig, țin minte, odată m-am zgribulit, așa, deși era în septembrie. Și, cumva, mintea mi-a mers cu totul în direcția asta: mi-e frig. Poate că oasele mele pline de gheață, m-am gândit după aia, m-au salvat. Am intrat în clădirea gării și am adormit acolo pe o bancă, epuizat. Șeful gării m-a acoperit cu o pătură. Mi-a zis a doua zi:

– Dom’l e, am crezut că ești vreun vagabond, dar nu miroseai.

Bine că nu a sunat la Miliție.

Peste câteva zile mi-am luat o săptămână liber și m-am dus acasă, la ai mei. Nu-i mai văzusem de atunci, se făcea anul. Au plâns când m-au văzut, s-au bucurat. Și ce să vezi, a doua zi am cunoscut-o pe maică-ta. Am mers la meci la Călărași, juca cu Țăndăreiu, stătea lângă mașina de Salvare, o Dacia-papuc. Era asistentă, ai văzut, cum e la fotbal, să fie asistență medicală la teren. Și eu m-am apropiat de gard, am stat de vorbă cu ea acolo. Ea nu vrea să vorbească, că n-are voie, i-am zis că mi-a venit o idee.

– Știu, tati, asta!

– Da, așa a fost.

Taică-su a simulat un atac de cord și asistenta de dincolo de gard a trebuit să-i vină în ajutor. L-au dus la spital cu mașina Salvării, acolo constatându-se o stare de epuizare și un atac de panică. A plecat din spital în seara aceea, odată cu domnișoara asistentă care-i salvase viața.  

– Eu asta vreau să-ți spun, a continuat el, poate că acuma ești tristă, poate că zici că vei fi nefericită pentru totdeauna. Dar nu e așa. Viața se schimbă, viața se schimbă mereu. 

Anastasia l-a bărbierit și și-a amintit cuvintele lui de atunci, din Gara de Nord, cuvinte care și acum par că se aud, la fel cum firele de păr de pe fața lui aveau să mai crească și după ce va fi îngropat. 
A doua zi după înmormântare, stătea cu maică-sa la cafea în bucătărie, tăcute, privind fără expresie la munții de vase nespălate și lucruri aruncate în dezordine. Cu gândul parcă la alți munți, la alte dezordini, maică-sa a spus:

– Mi-e așa de ciudă că toată viața ne-am certat pentru niște curve.

Mihai Radu. Foto: Adi Tudose

Foto main: pixnio.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK