Viață&co / Muzeu

O moarte la Castel

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Ioana Cîrlig

Publicat pe 15 martie 2019

Sinuciderea directoarei Muzeului Iulia Hasdeu din Câmpina a redeschis discuțiile despre încărcătura mistică a locului. Am fost la castel, ca să explorăm istoria familiei Hasdeu și să aflăm cine a fost directoarea Jenica Tabacu.


În decembrie 2018, Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina, supranumit și „Castelul Magului” sau „Templul Spiritist de la poalele Carpaților”, a fost scena unui mister contemporan. Muzeul, cunoscut popular drept cel mai bântuit loc din România, rămânea fără directoare. Jenica Tabacu, muzeograf de la redeschiderea „templului hasdeian” în 1995, a condus instituția timp de aproape 20 de ani. Familia a găsit-o spânzurată cu doar câteva zile înainte de Crăciun. Avea 50 de ani și tocmai devenise bunică.

Presa locală și tabloidele centrale n-au întârziat să publice speculații și zvonuri despre motivul pentru care aceasta și-ar fi luat viața. S-a insinuat că ar fi suferit de „o boală necruțătoare”, că se îndatorase în urma unor afaceri sau că ar fi fost afectată de „energiile” Castelului Iulia Hasdeu.

Castelul-muzeu a fost construit de cărturarul Bogdan Petriceicu Hasdeu pe final de secol XIX, după moartea fiicei sale precoce, Iulia, ucisă de tuberculoză la doar 19 ani. Legendele legate de construcția clădirii, concepută prin „mesajele” pe care Hasdeu tatăl le-ar fi primit de la fiica răposată în timpul ședințelor de spiritism, sunt vii și azi.

Am fost la Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina, în ianuarie și februarie anul acesta. Când am ajuns, muzeul gri sumbru ne-a întâmpinat ca o bucată de granit aruncată în zăpada proaspătă. În față, turiștii își făceau voioși selfie-uri și se scuturau brazii. Clădirea-templu atrage ca un magnet. Fațada cu inscripții în latină, dominată de ochiul masonic și păzită de femei-sfinx, te cheamă spre ea și te respinge deopotrivă.

Am făcut un tur al castelului - de la camera de spiritism a lui Hasdeu, până la micul altar închinat directoarei după dispariția acesteia. Moartea are state vechi la Castelul Iulia Hasdeu.

„Vino, fiica mea, papaliga te aşteaptă!”

Înainte să ajungi la castel, afli de pe net că acesta și cavoul familiei Hasdeu de la cimitirul bucureștean Bellu ar fi singurele temple spiritiste din lume. Unul dintre cele mai circulate mituri este că uneori, în noapte, Iulia cântă la pianul din cupola castelului, iar câteodată se aud și aplauzele tatălui. Alteori bătrânul Hasdeu iese, pare-se, la geam, și urlă la lună precum lupii - într-o „vorbire de vrăjitor... (Probabil: „Viens, ma fille, papaliga - așa îi spunea Iulia tatălui ei - t’attends!" - în traducere: „Vino, fiica mea, papaliga te așteaptă!”)”    

Citatul de mai sus aparține ziaristului transilvănean Teodor Olimpiu Albini, ale cărui consemnări de final de secol XIX au fost preluate în anii ‘40 de ziarul brașovean Cosânzeana. Pe ele par să se întemeieze toate legendele mistice despre familia Hasdeu. La vremea reportajelor lui Albini, care a avut nevoie de pașaport ca să treacă munții până la Câmpina, Hasdeu-tatăl încă își ținea ședințele de spiritism. Albini relatează că oamenii nu trec prin fața castelului, ci se închină, „speriați ca de dracul” de pe partea cealaltă a străzii. Cei care vor să înjure, nu pot, li se face limba „de clei”. „Cei aflați prin vecinătate au cerut Primăriei ca Hasdeu să fie forțat să se mute și casa stafiilor să fie dărâmată." Și tot în vecini cică se stingeau lămpile în case, „când veneau domnii ăia să facă spiritism”.

Jurnalistul ardelean mai notează și că ar fi așteptat cocoțat într-un copac o noapte întreagă să vadă stafia Iuliei. A prins-o abia „la cântatul cocoșilor”, când „domnișoara Iulia a ieșit pe terasa din stânga. Era îmbrăcată în rochie albă, avea flori de margarete în brațe și părul prins în coc cu o stea. A doua zi dimineață, câteva fire de margarete au fost găsite de măturătorul de stradă lângă gardul castelului. Era în septembrie, margaretele dispăruseră demult.”

Fațada Castelului „Iulia Hasdeu”

Misterele macabre persistă și după moartea lui Hasdeu. Un mit urban datat 1936 spune că un tânăr care a vizitat castelul ar fi pus o bască pe capul statuii lui Isus Hristos din cupola castelului. Fiu de mare industriaș, acesta ar fi murit la câteva zile după, dizolvat în acid sulfuric la fabrica tatălui. Iar statuia lui Isus din cupola castelului n-ar fi putut fi clintită de soldați în 1957, când clădirea a fost transformată în cazarmă militară.

Două Iulii

Cum te apropii de castel, te frapează simetriile și geometria lui, dominate de aceleași câteva numere: 3, 7, 9, 12. Are trei turnuri din piatră cu creneluri, trei pivnițe și scări cu câte șapte trepte. Ușa din piatră e flancată de două tronuri de pe care doi sfincși feminini păzesc intrarea. În jilțuri stau săpate șapte reîncarnări ale Iuliei Hasdeu, cele 12 legi ale lui Pitagora și simbolurile pitagoreice: o pentagramă și șapte cercuri. Ochiul Lumii încadrat într-un triunghi echilateral, cel mai cunoscut simbol masonic, spionează de deasupra ușii.

Hasdeu, între cele două Iulii.

Aici, ca să acceadă la infinit, și-a scris B.P. Hasdeu lucrarea despre spiritism Sic cogito (în latină: „Așa gândesc”). Copleșit de durere după moartea Iuliei în 1888, Hasdeu ajunge să petreacă niște zile însorite de vară la Câmpina, la locuința unui prieten. Impresionat de frumusețea parcului aflat în apropiere, autorul dramei romantice Răzvan și Vidra decide să-l cumpere. Castelul închinat memoriei fiicei sale, conceput inițial pe planul clasic al unei catedrale, în formă de cruce, e construit între 1894 și 1896.

Ferestrele au cruci în grilaje și vitralii, iar pe dinăuntru sunt încadrate de oglinzi, pentru ca tot ce pătrunde prin ele să fie multiplicat la infinit. Pe crenelurile castelului stă scris „2 iulie”, data la care B.P. Hasdeu le aniversa simbolic pe cele două Iulii, mama și fiica; Iulia-soția murise chiar la data inscripționată pe turnuri. Pe ușa principală se află stema familiei, deviza acesteia - Pro fide et patria (latinescul pentru „În numele credinței și al patriei”) și cuvintele lui Galileo Galilei - Eppur si muove (în italiană, „Totuși se mișcă”). Ușa din piatră se rotește în jurul propriului ax. După o vizită la început de vară făcută lui Hasdeu în 1897, I.L. Caragiale scrie:

„Mi-ar fi cu neputință să fac o descriere completă a acestui locaș de înălțare sufletească, de mângâiere, de credință, de rugăciune și inspirațiune. Mă voi mărgini a da puține note fugitive asupra unor amănunte și mai ales asupra emoțiunii profunde ce am simțit acolo. (...) O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea ușii principale: o bucată de granit masiv, grea de câteva mii de kg, care se deschide cu mare ușurință, învârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc.”

„Mi-ar fi mult mai bine dacă aș sta în bibliotecă”

Ușa principală nu se mai deschide acum, așa că intrăm pe cea laterală, în ceea ce era odată salonul de primire al doamnei Iulia Hasdeu, născută la Roșia Montană, soția cărturarului timp de 40 de ani. Astăzi, mica încăpere adăpostește un bust de marmură al fostei stăpâne a castelului, o pendulă stil a lui B.P. Hasdeu, precum și cele din zilele noastre: oglinjoare, magneți și alte suveniruri tricolore.

Din salon se vede în sufragerie, unde, pe o servantă, în dreptul unei oglinzi, două lumânări aprinse încadrează portretul Jenicăi Tabacu.

Fosta directoare a muzeului a început să lucreze aici la 19 ani. Apoi a intrat la Facultatea de Jurnalism a Universității din București și a scris pentru presa locală. În 1990 s-a născut fiica ei, Rafaela Moraru, astăzi designer vestimentar. Înainte de a câștiga concursul pentru un post de muzeograf la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, în 1995, a lucrat la negru la Torino, în Italia.

Inițial, angajații muzeului nu au vrut deloc să stăm de vorbă. Am revenit ulterior la castel, iar Nicoleta Marin, documentarist, mi-a spus că ar prefera să nu vorbim despre Jenica Tabacu. „Tot ce pot să vă spun este că 20 de ani a fost directorul acestui muzeu, un om care și-a dedicat întreaga viață traducerii manuscriselor spiritiste, a tradus epistolele Iuliei din perioada studiilor la Paris. Dânsa a făcut pionierat aici.” Când întreb ce fel de om era, cealaltă angajată a muzeului care asistă la discuție iese plângând din cameră.

Nicoleta Marin mi-a povestit, însă, pe scurt, istoria muzeului. Structura clădirii a fost grav afectată de cutremurul din 1977, în urma căruia muzeul a rămas închis până în anii 90. Redeschis în 1995, s-a confruntat cu apariția unui pretins moștenitor în 2002. (Timp de mai bine de 80 de ani, diverși pretendenți au reclamat proprietatea castelului. Acesta, însă, rămâne fidel dorinței testamentare a lui B.P. Hasdeu, care a cerut ca moștenitorii „să-l transforme într-un templu sau muzeu, cum vor socoti mai bine”). În 2007, o hotărâre definitivă plasează muzeul în posesia Primăriei Câmpina și a Consiliului Local - iar presa câmpineană susținea la momentul respectiv că Jenica Tabacu a contribuit din plin la această victorie legală.

În anii 2000, directoarea muzeului s-a implicat în politică. A fost pe rând la democrați, umaniști, liberali, iar după ce a fost aleasă consilier PSD în 2008, a trecut la Partidul Inițiativa Națională. Mandatul ei a încetat în 2009, din cauza incompatibilității cu funcția de director al Muzeului Iulia Hasdeu. În 2012, a devenit vicepreședinta filialei locale a partidului PP-DD, înființat de Dan Diaconescu. Pe când era consilier județean a fost acuzată că ar fi folosit muzeul drept decor pentru o ședință foto cu creațiile vestimentare ale fiicei ei.

„Dacă stau să analizez când am primit cele mai multe fonduri pentru restaurarea muzeului, acestea nu le-am primit atunci când am stat pe margine, ci atunci când am fost angrenată în bătăliile politice. Și atunci aveți și motivul pentru care eu fac politică. Nu pentru mine, fiindcă mie mi-ar fi mult mai bine dacă aș sta în bibliotecă, dacă aș sta la masa de scris și aș scrie. De multe ori mă gândesc cât timp prețios pierd făcând politică. Am considerat, însă, că soarta muzeului merită sacrificiul de a face politică.” (Jenica Tabacu, 2013)

2006 e anul în care directoarea a obținut titlul de doctor în filologie cu o lucrare publicată sub titlul Amurgul demiurgului: ultimii ani din viață ai lui B.P. Hasdeu. Dar este și anul în care iese la lumină unul dintre cele mai bizare aspecte ale vieții ei. Conform unei anchete semnate „Biroul de Investigații”, publicată de Academia Cațavencu, Tabacu ar fi fost urmărită de SRI prin intermediul unuia dintre subalternii săi, Bogdan Botea. Delațiunile lui Botea ar susține că directoarea muzeului sustrăgea obiecte de patrimoniu din castel, organiza ședințe de spiritism împreună cu membri ai diplomației franceze în România și ar fi beneficiat de sprijinul politicianului Petre Roman. Conform acelorași declarații date SRI de către Botea, Tabacu ar fi urmărit obținerea unui titlu universitar la Sorbona, cu o teză care să conteste originile basarabene ale lui B.P. Hasdeu.

Sava Henția, „Visul lui B.P. Hasdeu”

După moartea Jenicăi Tabacu, fiica ei l-a acuzat pe medicul psihiatru care i-a tratat mama de depresie că ar fi stat în spatele sinuciderii.

„Salvatorul, așa cum îl numea mama, a tratat-o în 2010 de depresie. Medicamentele puternice prescrise au scos-o într-un timp relativ mic dintr-o depresie severă, însă nu a fost suficient, pentru că nu trataseră în întregime problemă, ci doar superficial! (...) Problemele psihice nesoluționate corespunzător care trenau de ani de zile și care s-au accentuat, problemele existente ca în orice familie, dar mai ales inducerile acestui om cum că el are carieră perfectă, familia perfectă, nepoții perfecți, viața perfectă și tratamentele puternice sugerate de acest fost medic psihiatru aflat la pensie, procurate pe sub mână de mama, au condus la acest deznodământ tragic!”

Însă fostele colege ale Jenicăi Tabacu nu vor să comenteze nimic din toate acestea. Se mărginesc la a spune că directoarea își trata subalternii ca pe egali și că le bucurau mult ieșirile la teatru organizate de aceasta. Evaziv și aluziv, sugerează că au fost dezamăgite insinuările din presă, conform cărora directoarea ar fi fost implicată în niște afaceri necurate, în urma cărora se îndatorase. Și, la fel ca Tabacu însăși, sunt ferm convinse că muzeul are o foarte mare încărcătură spirituală. Nicoleta Marin confirmă că a auzit pianul cântând singur, ultima dată în 2012, când era un grup de elevi de față. Și a văzut și sferele luminoase surprinse de camerele de supraveghere despre care vorbea Tabacu în declarația de mai jos.

„În dimineața zilei de 4 iulie 2015, ne uitam pe camerele de supraveghere și am zărit trei globuri luminoase care se tot plimbau printre lucrările expuse într-un demisol al castelului. Inițial am crezut că sunt raze de lumină, dar era întunecat. Colegii mei au intrat pe rând să vadă ce se întâmplă. Globurile erau perfect rotunde și se plimbau în jurul acestor obiecte. Colegii mei nu au văzut nimic, doar camerele au surprins prezența lor acolo. Noi simțim că există ceva, există și semne care apar în anumite situații. Au fost paznici care ne spuneau că în timpul nopții s-a auzit pianul.”

„Un geniu de o înspăimântătoare vastitate”

Pentru că portretul Jenicăi Tabacu rămâne incomplet, iau de la muzeografe ghidul audio și încep periplul prin istoria și credințele familiei Hasdeu. În sufragerie, în afară de memorialul directoarei, un ceas monumental, porțelanuri și mobilier Rococo, tronează portrete ale familiei Hasdeu. În difuzorul aparatului de ghidaj răsună o voce feminină, care se prezintă drept Iulia Hasdeu și îți urează bun-venit în castelul ei.

Bustul Iuliei Hasdeu, văzut prin gaura în peretele de la biroul tatălui ei.

De pe pereți te privesc Hasdeii: străbunicul și bunicii Iuliei, mama și tatăl ei, precum și poeta însăși. Moștenirea familiei pare să fi fost aplecarea spre a studia tot ce se poate studia și a vorbi cât mai multe limbi. Străbunicul, Tadeu, vorbea din familie româna, rusa și poloneza, dar a învățat și germana, franceza, latina și greaca veche. Picta, cânta la flaut și scria poezii. Bunicul, Alexandru Petriceicu Hasdeu, vorbea greaca și latina la zece ani, iar mai târziu a studiat dreptul și botanica. Autor publicat la rândul său, a fost cel care a obținut după numeroase procese două sate din Bucovina, actuala Ucraină, care aparținuseră familiei.

Iar tatăl Iuliei, fiul lui Alexandru și al Elisabetei, numit de Mircea Eliade „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”, avea să le calce pe urme din plin. Meritele sale sunt evidente: a fost membru al Academiei Române, pionier în filologie și istorie, jurist, lingvist, folclorist, publicist și om politic. Iar pe Iulia, fiica lui, a înzestrat-o cu moștenirea familiei: să fie cea mai bună la toate cele care-i bucură mintea.

„Ochiul lui Dumnezeu înconjurat de stelele infinitului”

Din sufragerie intri în poate cea mai impresionantă încăpere a castelului - templul, în care ferestrele sunt încadrate de oglinzi paralele, iar altarul, cu tot cu statuia de lemn a lui Isus, sculptată de unul dintre maeștrii parizieni ai epocii, se înalță în cupolă, mult deasupra capetelor vizitatorilor. În altar se afla pianina despre care se spune și azi că, animată de spiritul Iuliei, cântă de una singură.

Tot în altarul din dom, în spatele statuii lui Isus, se afla și o sculptură care o reprezenta pe Iulia - acolo se ruga Hasdeu-tatăl. La începutul unei ședințe de spiritism din iunie 1894, savantul scria că atunci când își invocă spiritele dragi, adică pe Iulia și pe fratele său Nicolae, „nu uit niciodată că voi toți sunteți pentru mine un singur tot, cu Lili a mea ca centru și Christos ca vârf accesibil, marele mediator.

Încăperea e dominată de o cruce imensă din zidărie și fier, numită în arhiva spiritistă a lui Hasdeu „Marele Crucifix”. În vârful său stă Isus, iar de jur împrejurul încăperii se aflau odinioară douăsprezece fotolii, fiecare cu câte un medalion pictat al câte unui cap al Revoluției de la 1848. Apostolii lui Isus de la Castelul Hasdeu erau, printre alții, Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Eliade Rădulescu, C.A. Rosetti.

În camerele de lângă, cu vitralii colorate, stătea odinioară biblioteca lui Hasdeu. Acum, pereții sunt acoperiți de picturi și fotografii de epocă, dintre care una mi se întipărește în memorie - Hasdeu pe patul de moarte, cu doar șase zile înainte să se ducă. Pe columna care se extinde spre cupolă stau laolaltă acuarele și desene ale elevilor din Câmpina, despre copilărie, familie, prietenie; cât și un crochiu al artistului Sava Henția, care o înfățișează pe adolescenta Iulia Hasdeu pe catafalc.

În încăperea bordată cu marmură trandafirie, două scări de metal vopsite în galben, culoarea eternității în simbolismul creștin, suie spre puntea cupolei, unde se află altarul. Caragiale scria în epocă: Divinul Fiu se înalță cu fața către isvorul luminii, către Răsărit. Din vârful domului azuriu, Ochiul lui Dumnezeu înconjurat de stelele infinitului, îl privește așteptându-l cu dragoste.” Hasdeu i-ar fi spus atunci lui Caragiale că axul încăperii și cupola alcătuiesc un pocal, asemenea Sfântului Graal.

Schița lui Sava Henția, cu Iulia Hasdeu pe catafalc, expusă pe marele crucifix din camera templului.

Încă din interbelic, ziariștii scriau că „templul metafizic” al lui Hasdeu ajunsese în timp „o paragină scumpă” și că dacă n-ar fi frumoasa statuie a lui Hristos acolo castelul s-ar nărui. Deși în anii ’50 istoricii literari Perpessicius și George Călinescu au susținut restaurarea monumentului, redeschiderea sa s-a petrecut abia în aprilie 1965. Închis din nou în 1977, castelul și-a pierdut pictura originală din cupolă. Bolta cerească, cu nori, stele și îngeri, a fost prefăcută în modele abstracte în roșu și auriu - poate din cauza aversiunii regimului comunist față de cele religioase.

„Oare așa face un bărbat care iubește alte femei?”

În spațiul de lucru al savantului nu poți să nu remarci o gaură perfect rotundă în perete. Biroul din lemn masiv e făcut din unul dintre nucii seculari care se aflau odinioară în curtea castelului. Încăperea e dominată de trei ample portrete: Hasdeu, Iulia-fiica și Iulia-mama.

Figura impunătoare și sternă a Iuliei-mama te țintuiește și te face să te întrebi cine a fost femeia care i-a stat aproape lui Hasdeu timp de patruzeci de ani. Într-o biografie romanțată a Iuliei Hasdeu publicată în interbelic și semnată de generalul C. Manolache, autorul idealizează figura mamei, descriind-o drept o ardeleancă trupeșă, onestă, care i-a îngăduit soțului nenumărate escapade și flirturi (țiitoarele sunt numite drăgălaș „pecadile”, după cuvântul spaniol pentru păcat). Între timp, Iulia-soția se ocupa de gospodărie și de educația Lilicăi, adică a Iuliei-fiica.

Dar dacă e să ne luăm după o conferință susținută de Hasdeu însuși, după moartea soției sale, realitatea nu era nici pe departe atât de romantică. În 1881, după ce primește o anonimă despre o nouă infidelitate a soțului, Iulia-soția nu ezită să-și urmeze fiica la studii. „Am fost păcătos, rău și iute”, spunea savantul. Se certa cu soția „uneori nu o dată pe lună”, numai că „o secundă noi nu ne-am gândit la divorț, ci ne-am iubit și ne iubim din ce în ce mai mult, amândoi ajunși bătrâni.” Moartea fiicei i-a apropiat: „rămași noi doi fără dânsa pe pământ, amândoi mai trăiam numai unul pentru altul și unul prin altul, unul în altul iubind pe Lilica.”

Biroul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Dincolo de controversele (extra)conjugale, acest birou a fost spațiul de lucru unde B.P. Hasdeu a produs cele mai problematice scrieri - broșuri și scrisori care fac dovada antisemitismului său. După cum arată Leon Volovici în cartea Ideologia naționalistă și „problema evreiască” în România anilor ‘30, apărută la Oxford, în 1991, principalul exemplu e broșura Industria națională, industria streină și industria ovreiască față cu principiul concurenței. În ea, cărturarul scrie că emanciparea evreilor poate aduce grave consecințe asupra industriei naționale. Evreii, în opinia acestuia, se fac colectiv vinovați de parazitism, necinste, ostilitate față de celelalte popoare și absența patriotismului. Fac speculă, sunt corupți, murdari, zarafi, spioni și practică prostituția. În fața lor, administrațiile sunt neputincioase.

Conform lui Volovici, Hasdeu a contribuit, alături de Alecsandri, Negruzzi, Heliade-Rădulescu și Bolliac, la încetățenirea sensul peiorativ al cuvântului popular „jidan”. Savantul avea prieteni evrei, dar le aplica niște standarde imposibile. Într-o scrisoare adresată lingvistului de origine evreiască Lazăr Șăineanu, Hasdeu precizează că unii evrei sunt în regulă, cât timp renunță la cosmopolitism și „indiferentism” și se angajează pentru susținerea valorilor naționaliste românești.

„Un suflet foarte matur vine uneori să stea un timp într-o ființă foarte tânără”

Cea mai luminoasă încăpere a castelului, cu pereții pictați cu „florile morții”, calele albe din imaginea principală, e cea dedicată Iuliei. Se află acolo bustul Iuliei Hasdeu, lucrat în marmură de Carrara. Într-o vitrină locuiește păpușa Iuliei, lucrată anume pentru ea.

Pe o servantă din încăpere stă caietul de impresii al vizitatorilor muzeului. Mulți deplâng faptul că n-au putut asista la evenimente supranaturale - deja celebrele sfere luminoase sau muzica pianinei fermecate. E posibil ca impresiile să fie notate și sub imperiul unei declarații care stă lângă caiet, datată 2012 și semnată de profesorul de geografie Marian Ridiche. Conform acestuia, în timpului vizitei sale la castel cu un grup de elevi, toți cei de față au rămas înmărmuriți de cântecul spontan al pianului.

Tot aici se află jurnalul și caietul de matematică al Iuliei - cel din urmă are paginile pline de formule, probleme și exerciții, iar ca marginalia schițe de proze scurte, poeme de dragoste și explorări filosofice. Jurnalul datează din 1881-1882, primii ani ai Iuliei la Paris. Are cam 50 de pagini legate în coperți roșii și în ele se amestecă temele și orarul de școală, desenele tinerei, gândurile și visele ei. Cel mai arzător dintre visele Iuliei era că avea să devină un celebru dramaturg, cu piese de succes jucate la Odeonul parizian și Comedia Franceză.

Iulia a ajuns să aspire devreme atât de înalt pentru că de mică a fost cu trei pași înaintea celor de seama ei. Se spune că știa să citească și să recite poezii la doi ani și jumătate. Vorbea franceza, germana și engleza la opt ani. La unsprezece ani a terminat gimnaziul cu premiul întâi la „Sf. Sava” și apoi a absolvit Conservatorul, secția de canto și pian. În toamna lui 1881, a început studiile la Paris, la Collège Sévigné. A luat bacalaureatul la 16 ani și s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie de la Sorbona - a fost prima româncă admisă acolo. A luat lecții particulare toată viața, atent îndrumată de ambii părinți, iar la Paris a continuat să-și cultive vocea de mezzosoprană, talentul la pictură și cunoștințele de latină și greacă. În Portrete istorice, istoricul Gheorghe Ionescu-Gion scrie că cea mai mare petrecere pentru Iulia Hasdeu era cunoașterea. „Lampa ei, și vara, și iarna se stingea cu miezul nopții pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puține ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi și cugeta.

Pianul „fermecat”.

Marea dragoste a Iuliei Hasdeu a fost franceza. Își închipuise un alter-ego literar, pe numele de Camille Armand, care „scria în general fără nici un efort; penița alerga pe hârtie. Inspirația ei era vie și înflăcărată.

Iulia și Bogdan Petriceicu Hasdeu și-au scris numeroase scrisori între 1881, anul plecării ei de acasă, și 1888, când aceasta a murit de tuberculoză. Iulia i-a scris înflăcărată tatălui atunci când a aflat de moartea uneia dintre marile ei iubiri ideale, scriitorul Victor Hugo. Poate încă influențată de acestă pierdere, deși sănătoasă pe-atunci, Iulia nota în 1886 o certitudine pe un crâmpei de hârtie: „Cine te va dezvălui ochilor lor? Moartea.

În 1887, la câteva zile după aniversarea de 18 ani, Iulia îi scria tatălui ei că-și regretă vârsta:

Nu voi mai avea niciodată șaisprezece ani! Și i-am avut atât de puțin timp, doar pentru douăsprezece luni. Abia am gustat din ei, și - gata, au zburat și de aceea sunt contrariată, - și sunt foarte plictisită de faptul ca am optsprezece ani. (...) În ciuda insistențelor tale, în ciuda înțeleptelor păreri ale doctorului Percheron, în ciuda strigătelor mamei, mă culc aproape totdeauna la miezul nopții și mă scol la ora șase.”

Pe final de 1887, însă, Hasdeu-tatăl începe să dea semne de îngrijorare. Spune că „Lilica” trebuie „să poarte flanelă și să nu abuzeze de muncă, să nu se scoale prea dimineața” și să aibă „picioare încălțate cald”. Tatăl le imploră pe cele două Iulii să se întoarcă în țară: „Lilicuța știe destulă și prea multă carte. (...) Aerul de țară și chiar undeva la țară, fără muncă, fără grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puțin nu însemnează nemic. Eu n-am nici o diplomă.” În martie 1888, Iulia îl anunță că nici nu se gândește. „Nu am muncit toată copilăria și tinerețea mea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Nu vreau o asemenea viață; nu pentru că țin la diplome, nu sunt eu cea care țin la acestea, tu o știi. Dar odată angajată în luptă, nu eu mă voi retrage din mijlocul bătăliei.

Păpușa Iuliei Hasdeu.

În aprilie, însă, Iulia presimte că sfârșitul se apropie. „Sunt încă vie, și nu voi renunța la această muncă atâta timp cât îmi va rămâne o picătură de sânge în vene și un suflu de viață în piept.” Ultimul suflu, luat de tuberculoză, avea să și-l dea pe 29 septembrie. În secolul al XIX-lea, un sfert dintre toate morțile erau provocate de tuberculoză, „boala romantică” a perioadei. Abia apăreau bacilul lui Koch, sanatoriile și razele X. Până în anii 1950, rata de decese provocate de TBC avea să scadă cu aproape 90%. Când a murit, Iulia Hasdeu lucra la o teză de doctorat pe tema filosofiei populare la români.  

Hasdeu tatăl avea să scrie după moartea fiicei:

„În ziua morții Juliei Hasdeu a murit și tatăl său. El nu putea să mai trăiască. Din moși, el moștenea trei iubiri: patria, știința, femeia. Tot ceea ce era mai pur în aceste trei iubiri, chintesența lor, o concentrase în fiie-sa, mare patrioată, mare geniu, mare femeie, ea devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Când ea muri, patria-știința-femeia, totul murise pentru el.”

Părinții s-au consolat prin înlesnirea publicării operelor postume ale fiicei. „Ca scriitoare, ea a trăit o jumătate de secol, cel puțin”, scria Hasdeu. Și tot el, în introducerea celui de-al treilea volum de opere semnate de Iulia, prefațează ocultismul care-l va coloniza ulterior. O compară pe fiica lui cu alți doi scriitori morți în adolescență, menținuți în memoria cititorilor prin eforturile familiei. Pentru el, asta „demonstrează nu numai că sufletul nu are vârstă, nici pe departe, ci că, din contră, un suflet foarte matur, cavaler străvechi și emerit, vine uneori să stea un timp într-o ființă foarte tânără. Iar aici eu nu vorbesc ca un tată; eu gândesc și știu.

Credința-știință

În dreapta biroului lui B.P. Hasdeu și comunicând cu acesta prin gaura rotundă din perete, se află „camera obscură”. Nu se vizitează decât de vreo zece ani - practicile oculte au rămas mult timp tabu în România, inițial din cauza ateismului impus de regimul comunist, iar apoi pentru că nu erau în acord nici cu dogma creștin-ortodoxă. De pe partea cealaltă a zidului, gaura rotundă poartă urmele fumului care însoțea ședințele de spiritism conduse de B.P. Hasdeu sub îndrumarea mediumilor. Spiritul Iuliei, credea savantul, intra prin perete din biroul lui.

Camera puțin luminată adăpostește un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă a lui Isus. Pe pereți sunt picturi ezoterice. În cameră: manuscrise aproape ilizibile, cu consemnări din timpul ședințelor de spiritism; o masă de Ouija, pe care mâna mediumului era, chipurile, ghidată paranormal de la o literă la alta, cât să formeze un mesaj din partea spiritelor contactate; fotografii cu dâre luminoase, făcute de Hasdeu, care era convins că anomaliile de expunere și/sau developare sunt manifestări ale spiritului.

B.P. Hasdeu cu spiritul Iuliei.

Fresca de pe pereții camerei obscure nu a supraviețuit decât într-o mică măsură. Din manuscrise, memorii și fotografii de epocă aflăm că simbolurile reprezentate acolo erau un cap de înger, un triunghi, un fluture și poate câte altele. Ne rămân, însă, din camera de spiritism, 101 manuscrise care rezumă ședințele paranormale ale lui Hasdeu, din perioada 23 decembrie 1890 - 18 aprilie 1903. În ele, Iulia își povățuia tatăl cum să-i construiască templul-castel și mausoleul de la Bellu, îi spunea că e fericită și îi mai povestea uneori și despre viețile ei anterioare. La data sinuciderii sale, directoarea Jenica Tabacu lucra la publicarea acestor manuscrise.

B.P. Hasdeu a fost atras de spiritism pentru că era în aerul epocii. Sir Oliver Lodge, înaintea lui, recursese la aceleași credințe după ce își pierduse fiul; la fel și Victor Hugo, iubirea Iuliei, după ce fiica lui, Léopoldine, și logodnicul acesteia se înecaseră în Sena. „Doctrina spiritistă” fusese fondată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de pedagogul francez Léon Hippolyte Rivail, alias Allan Kardec. Cărțile lui și ale adepților lui descriu procese de „magnetizare” a subiecților, care ar fi avut astfel acces la existența spiritelor și la comunicarea cu ele.

În urma morții Iuliei, Hasdeu se dedică febril studiului psihologiei umane. Sondează ideea de pierdere și de doliu, însă, în vremuri în care psihanaliza și alte metode legitime de a explora subconștientul abia se nășteau, savantul ajunge la concluzia că spiritismul e soluția prin care poate face față pierderii Iuliei. Contactul cu cei pierduți prin moarte afirma pentru el faptul că ei nu sunt, de fapt, dispăruți pe veci. Spiritismul lui Hasdeu era religios, pentru că îmbrățișa trei dogme: Dumnezeu, nemurirea și destăinuirea. Teologia, în viziunea lui, era „credința-știință”, care îmbina și „cugetarea rece”, dar mișca și „coardele cele mai gingașe ale inimii”.


Hasdeu a murit în 1907, în căsuța din spatele castelului, care e folosită azi drept spațiu tehnic pentru angajații muzeului. În parcul frumos care împrejmuiește clădirea se odihnesc două secțiuni uriașe de trunchi de nuc, poate din același leat cu cele din care și-a făcut Hasdeu mobila. Din loc în loc, răsar lucrări bizare de artă contemporană, din metal cromat, care poartă chipul Iuliei Hasdeu și amestecă simboluri din mitologia castelului. E soare și răsar alți câțiva turiști, în căutare de decor pentru selfie-uri.

Una dintre statuile care decorează parcul din spatele Castelului Iulia Hasdeu.

Castelul e, în multe feluri, un decor. Dragoș Neamu, președintele Rețelei Naționale a Muzeelor, îmi scrie că Muzeul Iulia Hasdeu nu speculează pe cât ar putea-o face două calități foarte căutate de vizitatori. „Primul element care vinde este memoria locului, plină de mister, de povești cu lumea de dincolo, cu ședințe de spiritism, fantome. Englezii știu sa scoată multă imagine din asta și bani, de ce să nu vorbim și despre asta. Al doilea este arhitectura clădirii, una cu o istorie care merita o atenție particulară, chiar o abordare muzeală cu un regim special. (...) Conceptul de storytelling s-ar potrivi de minune aici.”

Dar ce poveste să spui? Aceea a genialei copile, dispărute prea curând, și a tatălui ei, figură colosală a culturii române, care a descifrat comunicarea cu lumea spiritelor? A fost spusă deja, până la clișeizare. Povestea umanizantă din spatele ei vorbește, mai degrabă, despre o familie cu tradiție de cărturari, care și-a împins fiecare urmaș către cât mai multă cunoaștere. La capătul genealogiei, Iulia Hasdeu, incredibil de precoce și supra-motivată, a fost ucisă de maladia secolului ei. Tatăl a rămas să caute credințe magice, care să înlocuiască în ce-i mai rămăsese din viață figura fiicei. Iar, după ei, Jenica Tabacu, le-a continuat credințele și a redat amănunțit povestea lor pentru cei din zilele noastre.

Eu nu urăsc viața, de moarte nu mi-e teamă,
Că ea este lumină puternică și caldă,
Chiar muribundul - care în pacea ei îl cheamă -
Sub pleoape obosite priveliști noi își scaldă.

 

Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume
Şi-n alte corpuri trece, când poate ști să ierte;
Aşa din cupa sacră cu toții bem, anume,
Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deșarte.

(Iulia Hasdeu, Moartea. Traducere din limba franceză de Ciprian Doicescu)

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK