Muzeul Abandonului este un spațiu sigur de documentare și prelucrare a traumelor personale și colective ale celor care au fost abandonați în instituții ale statului sau care s-au simțit într-o formă sau alta părăsiți. De părinți, de apropiați, de sistem.
De la copiii crescuți în fostele „cămine” comuniste și până la felul în care sistemul de protecție socială eșuează adesea să-i protejeze pe cei singuri și vulnerabili, muzeul adună istorii și date esențiale. Le așază pe hartă pentru a completa un vid enorm de informație și pentru a răspunde nevoii acestor copii, acum ajunși la maturitate, de a se face într-un târziu auziți, fără să fie supuși la stigmatizării. Treptat însă, acest muzeu digital a deschis o discuție publică nebănuit de necesară, despre singurătate, grijă și nevoia de apartenență.
În primăvara acestui an, Muzeul Abandonului a fost primul și singurul muzeu din România nominalizat la competiția internațională Museums and Heritage Awards, pentru cea mai bună întrebuințare a mijloacelor digitale. Am stat de vorbă cu șase dintre femeile care fac parte din mica echipă a muzeului, despre toată munca lor uriașă de cercetare, arhivare, comunicare și expunere emoțională, pe care se sprijină acest muzeu în continuă transformare.
Ne-am întâlnit să discutăm la arhiva muzeului, într-un cartier din București. În realitate, nu este nici un depozit, nici vreo sală de muzeu. Este spațiul de lucru al unor prieteni ai echipei, care s-au oferit să găzduiască materialele acumulate în cei trei ani de existență, cel puțin până se va găsi o soluție permanentă. Când au loc întâlniri cu potențiali parteneri ai proiectului, tot aici vin, fie în grădina cu lalele din spate, fie în antreu. Toate celelalte camere au devenit casă pentru zeci de mii de materiale de arhivă, care până de curând zăceau prăfuite în mansardele ONG-urilor care au documentat înainte fenomenul abandonului, dar și cutii întregi de obiecte, fotografii și documente recuperate recent, în timpul cercetărilor de teren.
Lansat în 2021, ca muzeu digital independent, Muzeul Abandonului a început de la documentarea condițiilor de viață ale copiilor care trăiau în instituțiile statului comunist. Primul pas a fost cercetarea de teren făcută la fostul cămin-spital de la Sighet, de către Oana Drăgulinescu și Ioana Călinescu, inițiatoare ale proiectului și vechi prietene. Amândouă au un background în antropologie și jurnalism și mulți ani în spate de comunicare a proiectelor sociale & culturale, dar și ceea ce numesc o „obsesie” comună pentru viața copiilor mai puțin privilegiați din România.
O scânteie pentru motivația lor a fost și nemulțumirea că multe asociații non-guvernamentale se concentrau prea mult pe producția de materiale promoționale care să înduioșeze, și prea puțin pe a educa publicul în legătură cu de ce-urile care au făcut ca, în 1990, în instituțiile statului român să trăiască aproape 100.000 de copii abandonați. Chiar dacă cifrele au scăzut mult în ultimii 30 de ani, România se confruntă în continuare cu o rată ridicată de abandon. În acest context, Oana și Ioana s-au hotărât să pună bazele unui muzeu cu totul diferit, pentru a afla răspunsuri și a oferi un sprijin emoțional oricui ar fi dorit să-și spună singur propria poveste de abandon, din confortul anonimatului.
Odată cu decretul 770 din 1966, care interzicea avortul, și cu alte politici pronataliste ale vremii – retragerea metodelor contraceptive de pe piață, oferirea unor titluri de onoare, precum „Mama eroină”, femeilor care nășteau și creșteau cel puțin zece copii –, numărul copiilor abandonați a crescut din ce în ce mai mult. Acest lucru a dus la înființarea a tot mai multe dintre „căminele” pentru creșterea acestor copii, cel mai adesea la limita supraviețuirii, pe care muzeul încă le investighează. Sighet, „cel mai cumplit exemplu” de un astfel de cămin, după spusele Oanei Drăgulinescu, a fost și prima expoziție a muzeului, concepută în realitatea virtuală.
Însă pe măsură ce noul muzeu digital a devenit mai cunoscut, tot mai multe persoane au spus că se regăsesc în poveștile abandonului pe care le scotea la lumină, chiar și în cazuri când acestea fuseseră crescute de ambii părinți. În felul ăsta, cele care au conceput muzeul și-au dat seama că își doresc să se adreseze nu doar copiilor instituționalizați, ci tuturor celor care s-au simțit, oricând pe parcursul vieții, singuri pe lume. Acest dialog constant cu comunitatea formată le-a întărit convingerea că, deși căminele comuniste încă reprezintă un foarte mare gol de informație în istoria țării, suferința nu ar trebui neglijată prin termeni de comparație. În prezent, spațiul muzeal este unul participativ, care permite oricui să își spună singur povestea de abandon, fără restricții și fără să îi fie editată nici măcar o virgulă.
Din echipa mică și puternică a Muzeului Abandonului face parte și Iris Șerban, coordonatoarea departamentului de arhivă, de formare antropologă. Cu o experiență de nouă ani în sectorul muzeal, fiind în paralel și coordonatoarea arhivei Muzeului Țăranului Român, rolul ei inițial a fost acela de a gândi infrastructura digitală a muzeului. Apoi, a ajuns să gestioneze, alături de cercetătoare Anca Niță, toate echipele de voluntari care au ajutat la punerea la punct a materialelor din arhivă. Anca, tot antropologă, coordonează și digitizarea tuturor materialelor, astfel încât să poată utiliza atât documentele, cât și fotografiile, în completarea Hărții Abandonului. Aceasta este prima bază de date publică dedicată instituțiilor de protecție a copilului care au funcționat înainte de 1989 și imediat după.
În 2022, s-a alăturat echipei și Ana-Maria Ciobanu, cu o experiență de peste zece ani în jurnalismul de investigație. Proiectul se afla atunci în stadiul de digitizare al arhivei și, fiind deja familiară cu multe dintre instituțiile pe care le documenta Muzeul Abandonului, a aplicat mai întâi ca voluntar la arhivă. În ciuda faptului că nu era prima dată când spunea povestea acestor copii, Ana crede că, oricât de mult s-ar fi conectat cu fiecare dintre cazurile izolate despre care a scris, obiectele din arhivă urmau să-i ofere o nouă claritate în recompunerea unei istorii colective. Acum, lucrează ca jurnalistă la Harta Abandonului, care în prezent include peste 130 de instituții, la Dicționarul Abandonului și la podcastul Pe Urmele Abandonului, pentru care a făcut scenariul și montajul.
Ina Alexa, masterandă la Cercetare Sociologică Avansată, se ocupă de editarea tuturor fotografiilor ajunse în arhiva muzeului. Asta presupune anonimizarea lor, decuparea sau redimensionarea, niciodată manipularea imaginii în sine.
Am vorbit cu cele șase femei care fac posibil Muzeul Abandonului despre ce înseamnă să petreci sute de ore în contact direct cu istorii uneori greu de procesat chiar și din prisma unui psihoterapeut avizat, despre cum arată pentru fiecare dintre ele o zi de lucru, despre cum reușesc să nu se lase afectate de o muncă atât de solicitantă emoțional, dar și despre cum li s-a schimbat perspectiva asupra responsabilității de a fi părinte.
Scena9: Cum arată o zi de lucru la Muzeul Abandonului și ce a presupus pentru voi documentarea subiectului – acumularea arhivelor, cercetarea de teren?
Ioana Călinescu: Noi, când am plecat la Sighet, în prima noastră cercetare de teren pentru acest proiect, eram destul de blindate. Aveam o imagine suficient de clară a ceea ce au însemnat instituția și sistemul. Doar că, tocmai pentru că nu mai erau copii acolo de zeci de ani, ne așteptam să găsim doar niște ziduri. Ce s-a întâmplat, de fapt, a fost să ne izbească gălăgia pe care o pot face niște obiecte. Am intrat într-o clădire absolut devastată, goală de 20 de ani, dar plină de sunete, de pereți care s-ar fi putut arunca asupra ta. Primii dintre ei erau scrijeliți foarte adânc, cu o mare furie: „Ieșiți afară!”. De tavan atârnau steluțe de hârtie și te întrebai ce scoci e ăla care ține de 20 de ani într-o clădire în care bate atât de tare vântul. Nu îți dădeai seama de ce te izbește imaginea asta și începi să plângi. Dar acești copii nu aveau nici măcar un fir de ață cu care să se joace și tot ce puteau face era să se legene înainte și înapoi, să se uite obsesiv la aceste bucăți de hârtie. Odată ce realizezi asta, aceeași bucată de hârtie devine un martor pe marginea căruia poți să plângi o eternitate.
Exceptând faptul că nu poți spune niciodată că ești cu adevărat pregătit pentru cercetarea de teren, asta e și ceea ce face relația cu obiectele atât de puternică. Noi văzusem deja suficiente imagini absolut îngrozitoare cu copii legați, maltratați, dar genul ăsta de fotografii au un impact atât de puternic emoțional, încât mai curând te blochează. Știi, dar de fapt nu simți. Când interacționezi cu obiectul, în schimb, ai garda jos. Ți se permite să mergi cu povestea până unde simți tu și la fel ne dorim și noi să comunicăm cu publicul nostru, nu prin retraumatizare, ci după anduranța emoțională a fiecăruia.
Anca Niță: Pe partea de arhivă, sunt două scenarii: cel care ține de lucrul fizic cu arhivele, în scopul de a le digitiza și cel de după ce toate materialele ajung la noi pe hard și trebuie prelucrate. Anul trecut pe vremea asta ne aflam în primul scenariu, care se întâmpla în weekend-uri, la Fundația SERA, alături de echipa de voluntari fără care n-am fi putut ajunge la un număr atât de mare de materiale. Se scanau fotografii la patru-cinci puncte de lucru, fiecare fiind numerotată cu o cotă unică. De mai bine de jumătate de an ne aflăm în scenariul doi, cel de prelucrare. Pe lângă anonimizarea fotografiilor și a documentelor, fiecare dintre arhive trebuie descrisă, documentată, repartizată în loturi. Harta abandonului, la a cărei completare mai lucrăm și acum, am conceput-o în funcție de instituțiile pe care le-am reperat din arhive.
Ana Maria Ciobanu: Să faci o astfel de fișă de instituție presupune să afli tot istoricul ei, când a fost înființată, ce suprafață avea, cum era compartimentată, câți copii au trăit acolo. Sau cât de mult poți afla din asta, ori scanând arhivele de presă comunistă, ori uitându-te dacă instituția a avut orice fel de prezență în presă și dacă da, de ce fel. Aduni toate articolele de ziar, cauți mărturii de la supraviețuitori care au crescut acolo și le cuplezi cu fotografiile din arhivă. Practic, încerci pe cât de mult posibil să readuci spațiul la viață înainte de a-l publica pe Hartă. Este exact munca care mi-a plăcut enorm ca jurnalist, dar și care m-a făcut recunoscătoare pentru Excel-uri, care ne ajută să știm întotdeauna unde e fișa acelui anumit copil din spitalul Văleni, unde e poza făcută în 1974, pe care o putem inclusiv căuta după conținut, după descrierea ei. Altfel n-ai cum să navighezi 30.000 de fotografii sau 155 de fișe. Există un prag de la care devine imposibil să le știi pe toate pe de rost.
Iris Șerban: Aș vrea să subliniez faptul că o astfel de zi, în care lucrezi fizic cu arhivele, înseamnă echipe de 10-15 oameni care muncesc la foc continuu, de la nouă dimineața până la șapte-opt seara. La momentul ăla, ocupam tot spațiul Fundației. Fiecare dintre noi primea o cutie care avea între 500 și 1000 de fotografii și doar să dai acea cotă unică pentru o sută de fotografii dura în jur de o oră. Gândește-te ce înseamnă 10.000 de fotografii, asta în timp ce trebuia să rămânem atenți la cum protejăm fotografia, cu ce scriem, cum facem când mai mulți oameni numerotează în același timp, astfel încât să le punem toți în exact același loc în care le-am găsit. Același lucru e valabil și la scanare, unde 100 de fotografii se scanează în câteva ore. Cu toate astea, am reușit, alături de întreaga echipă de voluntari, să scanăm profesional, la rezoluție mare, aproape 10.000 de imagini în patru-cinci luni. Și asta este doar o parte din arhiva actuală.
În ce punct ați hotărât ca Muzeul Abandonului să funcționeze ca un muzeu digital și cum diferă de unul convențional?
Oana Drăgulinescu: În primul rând, ne-am dorit să fie un muzeu al viitorului, să fie structurat după alte principii dacă tot este creat într-o altă eră. Dar având în vedere că el se adresează și acelei comunități de copii care nu mai este în țară, copii înfiați în anii ‘90, dintre care unii nici măcar nu vorbesc română pentru că părinții adoptivi, fiind străini, nu i-au învățat limba, sau care și-au pierdut conexiunea cu țara natală, ne-am pus problema că muzeul ar trebui să poată fi accesibil de oriunde. În plus, sunt și considerente financiare la mijloc. Una este să ai curaj să depui două-trei finanțări micuțe și să strângi 30.000 de euro pentru un proiect în VR și alta este să ai pretenția la un sediu care vine automat și cu cheltuielile administrative aferente.
Iris Șerban: A ține un muzeu fizic înseamnă un efort financiar și de resurse umane mult mai mare, din perspectiva asta devine înțelept să începi cu un proiect digital, însă contactul cu publicul este extrem de important. Noi avem parte de el atunci când facem pop-up exhibitions și asta ne permite să luăm feedback referitor la cum s-au simțit, cât au stat în expoziția VR, cât de ușor sau greu le-a fost să parcurgă tot ceea ce este în muzeu.
În momentul în care te întâlnești cu oamenii direct, îți dai seama că impactul muzeului este dincolo de povestea abandonului și vezi că ursuleții agățați în cui, la câțiva metri înălțime de pe pereții de la Sighet, de exemplu, aveau deja asocierile lor. O vizitatoare mi-a povestit cum a copilărit cu păpuși de porțelan cu care nu aveau voie să se joace și care trebuiau să rămână mereu în vitrină. Sunt astfel de momente din interacțiunea cu publicul prin care îți dai seama că vindecarea traumei nu e necesară doar pentru oamenii care au trăit în sistem. Când am văzut cât de puternic a rezonat cu acei ursuleți, mi-am dat seama că, pentru ea, însemnau că a mai trăit și altcineva același lucru și asta a fost eliberator în sine.
Oana Drăgulinescu: Și mai este de menționat și această facilitate cu care copiii ăștia intră în mediul virtual. E posibil ca dacă îi dau unui copil de 14-15 ani o carte despre abandon, să nu o citească. Însă dacă îi dai niște ochelari VR și îl lași să exploreze, este cu totul altceva. Aici tehnologia a lucra foarte mult în avantajul nostru, tocmai pentru că, chiar dacă nu înțelegeau subiectul, înțelegeau limbajul. De când am pornit la drum am avut în minte aceste date, publicul nostru țintă. Putem schimba mentalități deja atât de bine sedimentate, precum cele ale unui om la 40-50 de ani? Foarte puțin probabil. Putem schimba mentalitățile unor tineri, ale unor copii? Da.
În tot parcursul ăsta, când a devenit necesară acumularea mărturiilor din partea publicului?
Oana Drăgulinescu: Noi ne-am dorit de la început să construim un muzeu participativ. Practic, oamenii și-au scris propriile exponate, asupra cărora nu am intervenit absolut deloc și pe care nu am vrut să le limităm doar la abandonul în instituții. Abandonul, chiar dacă nu e trăit în formula asta extremă, e ceva ce am simțit fiecare la un moment dat – pierderea unui părinte, lipsa de afecțiune. Solicitarea noastră către public s-a adresat tuturor formelor de abandon.
Dar decizia a fost luată în urma unui fapt întâmplat la începuturile campaniei. Aveam un prieten din copilărie despre care știam că purta această stigmă a abandonului despre care nu putea să vorbească. Deși trăise într-o familie tipică, fusese găsit de mama lui, de altfel o femeie care mulți ani a încercat să facă un copil și nu a reușit, la ghena de gunoi a blocului. L-a adoptat în mod legal, dar fiind foarte mic, nu i s-a spus asta. A aflat ani mai târziu, după ce a găsit în casă o scrisoare de la mama lui biologică și a fost o dramă pe care nici acum, la 50 și ceva de ani, nu a procesat-o în totalitate. Știind povestea lui, mi s-a părut un moment bun să încerce să scoată la lumină ce s-a întâmplat. Am decis de comun acord ca el să îmi povestească, iar eu să scriu. După ce am petrecut zile întregi la telefon, cu toate că a fost de acord cu formula finală a textului, încă simțea că este povestea lui spusă de mine. El nu și-a găsit nici acum propriile cuvinte prin care să vorbească despre acest abandon, dar procesul ne-a ajutat să ne dăm seama că atunci când cineva nu își găsește cuvintele, încă nu este cu adevărat pregătit să-și plângă durerea.
Ni se părea important ca în jurul acestor mărturii să se creeze și o comunitate, faptul că oamenii nu sunt doar cititori inactivi, ci participă, se citesc între ei, își dau seama că nu sunt singurii. Dar această primă mărturie a fost o coproducție pe care ne-am dat seama că nu vrem să o repetăm și am hotărât să-i lăsăm pe oameni să-și spună poveștile fără să le manipulăm în vreun fel, lăsând emoțiile intacte, ceea ce a creat un gen de autenticitate care te face să nu simți că ți se „vinde” ceva. Nu am atins textele, nu am pus diacritice. Ele aveau deja forță prin precipitarea aceea cu care spui ceva cu teamă că nu îți ajunge timpul până să te răzgândești. Tot ce am făcut mai departe a fost să asigurăm un mediu sigur unde să fie descărcate, cu posibilitatea de a trimite anonim.
Ioana Călinescu: E foarte relevant că le-am cerut oamenilor să povestească fără chinul de a scrie un text corect, care n-are viață. Ceea ce primeam noi părea că n-a fost citit a doua oară. Erau discursuri pur și simplu defulate și trimise direct. Cine poate să obțină asta în spațiul public, între necunoscuți? Nici măcar un proces terapeutic nu ar ajunge așa departe.
După ce am demarat această campanie, comunitatea a crescut cu o eficiență absolut extraordinară. Ne-am întâlnit cu o absurd de mare nevoie ca oamenii să-și descarce aceste povești în numărul de mărturii primite. Platforma pe care noi am creat-o nu a fost doar un construct, a fost o nevoie reală. Am fost curând obligate să deschidem muzeul, chiar și digital, când noi încă nu ne hotărâsem cum să construim prima expoziție. Dar comunitatea care se născuse spontan era atât de mare, încât am deschis întâi „aleea” către Muzeul Abandonului ca să mai descărcăm puțin din tensiune.
Voi ce fel de provocări emoționale ați întâmpinat odată cu acest proiect? Cum reușiți să vă păstrați distanța, necesară muncii de documentare, față de un subiect atât de sensibil?
Iris Șerban: Până de curând, eu nu am conștientizat în totalitate impactul negativ al acestor fotografii și obiecte. Însă uneori simplul gest de a lua o cămașă de forță în mână, pe care să trebuiască să o măsori cu rigla, să te uiți pe fiecare parte a ei, să vezi dacă are pete, dacă e ruptă, dacă scrie ceva pe ea, poate chiar numele persoanei care a purtat-o, are o foarte mare putere emoțională asupra ta. La fel este și cu fotografiile. Am avut voluntari care după ce au scanat sute de fotografii și-au dat seama că nu mai pot să vadă nici copii suferind, nici obiecte atât de grele. Asta e ceva ce ni se mai întâmplă și nouă, celor din echipă, la un moment dat. Atunci știm că trebuie să luăm o pauză.
Oana Drăgulinescu: Într-adevăr, toate aceste povești trec prin noi ca printr-un filtru personal. Înseamnă un anumit tip de încărcătură emoțională cu care tu pleci în fiecare zi acasă și pe care nu știu dacă reușim vreuna dintre noi să o descărcăm suficient. Devine foarte greu să o faci când ești în permanent contact cu subiectul. Dar filtrăm foarte mult din ceea ce ajunge la public pentru că suntem conștiente că există și imagini care nu pot fi tolerate peste un anumit număr de minute. Sunt materiale pe tema asta pe care nici eu, cu tot antrenamentul făcut până acum, nu le pot duce și cu siguranță nu vrei să produci un proiect cultural care să traumatizeze publicul, să instige la și mai multă negare, și mai multă rușine sau la blocaje emoționale. Totuși, jurnaliștii pot avea acces la toată arhiva privată, după completarea unei cereri dedicate – o dată pentru că materialele pot fi extrem de dure și a doua oară pentru că sunt date sensibile, referitoare la niște copii care probabil că acum sunt adulți.
Ina Alexa: Uneori, munca devine puternic încărcată emoțional, chiar și prin simpla conexiune care se creează între obiect și propriile tale povești. Eu am dezvoltat o fixație în perioada de arhivare pentru articole sportive. Oricum te conectezi cu obiectele prin grija pe care este nevoie să o ai față de ele, dar spre exemplu, eu am dat de o rachetă de tenis care mi-a adus aminte de copilărie. Tataie folosea fix o rachetă de genul ăsta, pe care am redescoperit-o recent. A funcționat exact ca o capsulă a timpului, eram fascinată de cât de vibrante sunt culorile în continuare, de faptul că încă e într-o condiție aproape perfectă, la el sub pat. Când am găsit aceeași rachetă în arhiva de la Zau de Câmpie, am zis că trebuie neapărat să ajungă pe mâinile mele. Însă cât e de deteriorată spune foarte multe despre viața pe care a avut-o. Îți dai seama ce rachetă iubită a fost, cât de mulți copii s-au jucat pe rând cu ea și ajungi să privești cu alți ochi, poate, chiar și obiectele din propria casă.
Iris Șerban: Ca să ilustrăm sistemul de lucru cu un obiect din muzeu, am adus racheta de care zice Ina. Procesul este să iei obiectul respectiv și să-l întorci pe toate părțile. Cauți zgârieturi, inscripții, adnotări. Asta am făcut cu fiecare obiect în parte, pe care încercăm să nu-l curățăm, ci doar să-l igienizăm, ca să păstrăm cât mai mult din felul în care arăta atunci când l-am găsit. Fiecare detaliu îți spune altceva. În pantofiorul acesta, de exemplu, am găsit o bucată de ziar, în baza căreia, dacă ai curiozitatea să o desfaci, poți să spui când a fost ultima dată purtat. Poți să iei pulsul perioadei, să vezi care erau știrile care circulau atunci, să speculezi ce tipuri de presă se citea și ce tipuri de presă se foloseau pentru a păstra forma pantofului peste iarnă. E o activitate fascinantă, chiar dacă poate nu pare, din exterior.
Ana Maria Ciobanu: Eu am o fascinație pentru olițe, deci cu siguranță suntem niște persoane cu pasiuni ciudate. Și asta pentru că în foarte multe fotografii apar niște rânduri nesfârșite de olițe. Și la mine la grădiniță, în anii ‘90, ne puneau pe toți obligatoriu la oliță. În rapoartele de la SERA, am citit despre cum monitorizau statul copiilor pe oliță, dar și faptul că îi puneau, obligatoriu, indiferent că au terminat sau nu, să stea o oră în astfel de rânduri sinistre, pe ciment, pentru că aia era pauza îngrijitoarelor, în care să-și bea cafeaua și să fumeze o țigară. Nu mereu te distanțezi de obiecte, uneori se întâmplă mai degrabă să găsești ceva care să facă să te adâncești și mai mult în cercetare, să cauți toate tipurile de rachete de tenis fabricate în aceeași perioadă sau să citești toate rapoartele pe care le ai la îndemână despre statul pe oliță.
S-a schimbat felul în care priviți acum responsabilitatea de a fi mamă, după interacțiunea atât de directă cu traumele copiilor abandonați?
Ioana Călinescu: E un subiect la care m-am gândit mai ales în ultimul timp, pentru că rememorez acești ani în care proiectul mi-a confiscat toate resursele emoționale, în contextul în care am doi copii de crescut. Copiii mei sunt destul de mici, dar nu atât de mici încât să nu înțeleagă ce fac eu. Vorbeam constant despre cât de mulți copii au fost abandonați sau despre cât de îngrozitoare erau viețile lor. Având în vedere cât de mult i-am expus la poveștile din spatele muzeului, au început să se simtă amenințați de acești „copii invizibili”, părea că toată atenția mea se îndreaptă către ei. Oricât de mult mă susțin în ceea ce fac, mi-am dat seama că privesc aceste nevoi și istorii de viață ca pe unele cu care nu pot concura.
Este similar cu povestea unei prietene a cărei mamă este medic oncolog pediatru și și-a petrecut mereu cea mai mare parte din timp în spital. Vorbea mai mult despre copiii de acolo decât despre copiii ei. Nevoia copiilor din spital pentru mama ei era una de viață și de moarte, pe când cea a prietenei mele pentru propria mamă nu ar fi putut fi niciodată atât de mare, atât de urgentă. Indiferent cât de mult și-ar fi dorit să solicite timpul mamei, mama ar fi ales întotdeauna să salveze mai întâi copilul care mai avea doar câteva ore de trăit.
Oana Drăgulinescu: Totuși, copiii Ioanei sunt niște copii cu un grad foarte ridicat de empatie, care chiar înțeleg nevoia de a susține pe cineva dintr-o categorie socială inferioară. Dar îmi amintesc o poveste legată de impactul muzeului asupra unui copil din echipa noastră. La momentul primei expoziții avea șase ani și, după câteva zile de stat acolo, a creat propria ei expoziție care se numea Copii invizibili, de aici vine și vorba asta. Era o serie de desene făcute pe coli A4 în care copiii nu erau prezenți. Practic, tu îi vedeai doar la început, într-o fotografie desenată și apoi trebuia trebuia să-i cauți în 11 ipostaze în care copiii nu erau nici în pădure, nici pe malul mării, nici la școală, nici la locul de joacă. A fost surprinzător că acest subiect, aparent prea dur pentru vârsta copilului, poate fi tradus, tot din empatie, într-un parcurs ideatic atât de complicat de conceptualizat chiar și pentru un adult, dar pentru un copil… Atunci mi-am dat seama cât de mult înțeleg și cât de profund îi atinge.
Anca Niță: Eu m-am gândit că acum, în aprilie, s-au făcut doi ani de când sunt la muzeu. Până să fiu aici, nu aveam contact cu subiectul abandonului, deși am cercetat istoria reproductivă în perioada comunistă în România. Înțelegeam politicile pronataliste și repercusiunile lor, însă ceea ce am aflat lucrând aici m-a responsabilizat foarte tare. Nu eram și nu sunt doritoare de copii, dar acum am ajuns într-un punct în care am asimilat pe deplin plusurile și minusurile adopției, am văzut ce înseamnă să nu poți duce angajamentul de a fi părinte până la capăt. Așa cum se vede și din mărturii, deși abandonul ia atât de multe forme, majoritatea dintre ele se întorc înapoi în familie.
Ina Alexa: Eu nu m-am gândit strict la cum e să ai grijă de un copil, însă m-a atins ceea ce ține de discriminarea copiilor abandonați și de condițiile lor de trai. Mi-am dat seama că vin dintr-o familie mult mai privilegiată decât o consideram până atunci. Locuiesc la oraș, nu am părinții divorțați, încă îmi trăiesc bunicii care au avut mereu multă grijă de mine. Trecând prin documentele de arhivă, văzând toate stadiile de boală în care ajungeau acești copii, te lovește ca o nicovală realitatea faptului că tu stai, de fapt, într-un loc călduț, în propria casă. Simt nevoia să educ cât mai mult oamenii din jurul meu despre ce înseamnă un privilegiu, despre discrepanța dintre traiul lor și cel al cuiva mai puțin norocos.
Ana Maria Ciobanu: Ca mamă de doi copii, aș vrea să spun că să mergi în centru să vezi acești copii abandonați, să te uiți la fotografii este una, iar creșterea copiilor tăi de acasă este alta. Știu din interviurile luate cu femeile care lucrau în astfel de instituții că nu le asociau între ele. Foarte mulți dintre copii erau atât de chinuiți și afectați de mediul în care trăiau, încât ajungeai să nu îi vezi la fel ca pe cei de acasă. Multe dintre lucrătoare, odată ajunse acasă, povesteau că primul lucru pe care îl făceau era să își scoată uniformele, să le spele obsesiv, scârbite de mediul din care veneau, și să le bage într-un sac. Negarea în care trăiau mă face să cred că nu aduceau mult din sentimentele materne sau afecțiunea de care erau capabile și asupra acestor copii. Dacă aveai, în schimb, norocul să fii preferat de către o îngrijitoare, aproape fiecare având unul sau doi copii pe care îi mai lua acasă în weekend, primeai niște iubire. Dar într-o instituție cu 400 de copii, asta era o loterie.
Și pentru mine e foarte greu să concep că poți trata așa un copil când mă uit la anumite fotografii. Am în minte un exemplu chiar sinistru dintr-un cămin-spital pentru copii nerecuperabili din județul Galați. Unul dintre rapoartele de acolo relatează că, într-o dimineață, la schimbul de tură, o infirmieră a găsit o fetiță de doi ani, plină de sânge, după ce colega ei mai mare de pat îi mâncase brațul care a trebuit să fie amputat. Nu știu de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar te lovești de asta pentru prima dată după 30 de ani de activitate și nu ai cum să te întrebi cum e posibil.
Iris Șerban: Uneori îți dai seama că există o dualitate între a vedea niște grade de suferință inimaginabile, dintre care povestea spusă de Ana le depășește pe toate, și în același timp a putea avea capacitatea de a te uita obiectiv la lucrurile astea, de a face paralela cu faptul că o angajată era responsabilă de 70-100 de copii. Și vorbim de niște copii care nu puteau fi independenți, care nu se deplasau singuri, nu se spălau singuri și nu mâncau singuri. Trebuie să-ți aduci aminte constant că lucrurile astea se întâmplau concomitent, să încerci să nu judeci ceva ce este cu totul imposibil de închipuit.
Ana Maria Ciobanu: Într-adevăr, dacă te gândești că erai în locul acelei infirmiere care trebuia să jongleze simultan cu cineva care plângea, altcineva care avea nevoie de asistență, iar voi erați una, cel multă două, ajungi la concluzia că oricăreia dintre noi ni se putea întâmpla să fim pe acea tură și să facem aceeași greșeală, dacă eram responsabile de viața acelor copii, în aceleași condiții. Este și mai neplăcut să o gândești așa, dar așa e, oricât de mult ți-ai dori să fie mai simplu, să poată fi cineva găsit vinovat și să pui toate atrocitățile menționate în cârca lui.
Cum reușiți să separați proiectul de riscul căutării unui vinovat, pe care ați spus că doriți să îl evitați?
Oana Drăgulinescu: Eu mă întorc tot timpul la misiunea Muzeului Abandonului, care este de scoatere la lumină a acestor povești nespuse. Când mă gândesc la muzeu, mă gândesc la o lumânare aprinsă pentru toate sufletele care nu au avut nici măcar un moment în care să fie amintite, să le fie onorată suferința. Este un proiect de vindecare socială, ceea ce nu poți face dintr-o luptă permanentă cu vinovați candidați, a căror găsire nu schimbă cu nimic trecutul. Deși cercetăm trecutul, proiectul trăiește foarte mult ancorat în viitor, este despre ce ar putea ajuta astăzi societatea românească să aibă o opinie diferită, poate să schimbe perspectiva potențialilor angajatori care acum se tem să angajeze acești copii în companiile lor sau poate, la un moment dat, chiar să fie înaintate proiecte de lege care să vină în sprijinul lor, cel puțin în ceea ce privește opțiunile de terapie.
Ioana Călinescu: Și mai este ceva, pe lângă această credință pe care am avut-o de la început că a găsi vinovați nu aduce realmente soluții. Când interacționezi cu un spațiu precum Sighet, cel mai simplu este să învinovățești persoanele care se îngrijeau direct de copii. Dar odată ce stai de vorbă cu supraviețuitorii, perspectiva ți se schimbă. Chiar și ei văd aceste persoane care ar putea fi acuzate la prima mână de drama pe care au trăit-o ca pe niște victime, la rândul lor. Este o nuanță și o discuție pe care încercăm să o aducem în spațiul public.
Oana Drăgulinescu: Eu spun tot timpul că în primul rând ar trebui să ne punem întrebările următoare: câți dintre noi am fi acționat diferit, dacă am fi fost în aceeași situație? Câți dintre noi facem ceva acum? Muzeul Abandonului vine cu o muncă colosală în spate, chiar și dacă iei în calcul, pe partea de arhivă, doar faptul că ne-am trezit cu telefoane de la ONG-uri care își începuseră activitatea în anii ‘90 și care ne-au oferit fiecare mii de documente pe care acum le sortăm pentru a face harta digitală a tuturor instituțiilor pentru copii abandonați din România. Apoi, mai e de luat în calcul și munca de teren, strângerea de fonduri. Însă oamenilor le vine greu să doneze și doi lei pentru a susține activitatea muzeului. Ce vreau să spun cu asta este că e foarte ușor să arăți cu degetul către ce a fost făcut greșit, dar extrem de greu să te implici în a face, mai departe, lucrurile altfel.
Cum ați primit vestea că Muzeul Abandonului este primul muzeu din România nominalizat pentru Best Use of Digital la Museums and Heritage Awards?
Oana Drăgulinescu: Ca să fim sincere, nu ne-am așteptat niciodată la premii, deși am primit multe în ultima perioadă. Din păcate, mai multe decât finanțări. Ceea ce îți creează un soi de schizofrenie pentru că, pe de-o parte, îți confirmă că ceea ce faci tu este bine, dar pe de altă parte, reticența potențialilor finanțatori de a se implica într-un proiect pe care îl consideră trist – trist și atât, că poate fi trist, dar benefic, trist, dar util, trist, dar senzațional pentru societate, însă el este catalogat doar ca fiind trist – îți generează o mare frustrare. Te întrebi dacă nu cumva obsesia asta a ta nu este una care ar trebui să rămână între noi, să o discutăm dimineața la cafea.
Ioana Călinescu: De fapt, am aplicat pentru că ne-a trimis o membră a comunității muzeului link-ul către competiție. Ne urmărea de la începuturile proiectului și ne-a încurajat să participăm. Dacă sprijinul n-ar fi venit dinspre comunitate, de capul nostru sigur nu am fi făcut pasul ăsta.
Oana Drăgulinescu: Da, tocmai pentru că o îndrăzneală să aplici într-o competiție muzeală internațională ca muzeu mic, independent. Eu nici nu m-aș fi gândit că e posibil să fim în aceeași competiție ca British Museum sau Prado Museum. Dar am ajuns acolo și oamenii se așteptau de la noi să le spunem cum Dumnezeu creezi un impact social atât de mare cu resurse atât de limitate. Există un trend internațional de a transforma muzeele nu în niște depozite de valori, ci în interacțiuni sociale foarte puternice. Trebuie deja să își justifice existența printr-un impact social, rol pe care muzeul nu și-l îndeplinește dacă nu te face măcar două zile să te gândești la ce ai văzut. Tocmai de aceea suntem invitați la conferințe internaționale, pentru că, raportat la campaniile de comunicare, toate marile muzee au un impact foarte scăzut. Atunci un proiect muzeal cu un buget infim, dar care a reușit să facă atât de multe persoane să vorbească, merită studiat. Rămâne de văzut dacă o să perceput drept un fenomen suficient de relevant și pe plan național.
Care este următoarea etapă a proiectului?
Oana Drăgulinescu: Per total, Muzeul Abandonului își propune pe termen lung să facă analiza unui fenomen global. Cercetarea pe care o avem legată de Sighet documentează unul dintre cele mai cumplite exemple ale instituționalizării în România. În paralel cu această primă etapă a expoziției în VR, cineva ne-a întrebat dacă abordarea noastră este de bine sau de rău. Prima mea reacție a fost să mă întreb ce ar putea fi spus de bine. Femeia, pe bună dreptate, mi-a spus că în satul unde s-a născut și a crescut, copiii din orfelinat trăiau atât de bine încât își dorea și ea să fie acolo. Așa că jurnalistul din mine, nevenindu-i să creadă, a pornit o nouă cercetare de teren și așa am descoperit și singurul exemplu pozitiv de până acum, Zau de Câmpie, în baza căreia pregătim și următoarea noastră expoziție în VR.
Este vorba despre un orfelinat de fete, înființat în 1963 de Panfil Moldovan, într-un castel care fusese expropriat de către comuniști. El și soția sa, ambii profesori și fără copii, și-au revărsat toată iubirea către cele aproximativ 400 de fete aduse acolo. Persoana care mi-a povestit despre asta a menționat că acești copii aveau până și terenuri și rachete de tenis, un brad imens în holul castelului în perioada de Crăciun, chiar și în plin comunism. Nici noi nu înțelegem pe deplin cum era posibil să oferi astfel de condiții cu bugetele de atunci. Credem că domnul Moldovan era un super manager și specialist HR, care a reușit să aducă cei mai buni oameni din România să lucreze acolo. Pe tanti Toia de la bucătărie, cu care am avut și un interviu, o ochise într-o tabără, după ce i-a gătit niște hribi și a întrebat-o cât de mulți hribi poate găti pe oră. Apoi i-a spus: „Perfect, mâine vii la castel, te angajez” și așa a ajuns ea să facă seara clătite pentru 400 de guri, despre care povestea că în două ore erau gata.
Sute de castele au ajuns case de copii în comunism, mai întâi din dorința de a declasa un simbol al nobilimii și mai apoi, pentru că și-au dat seama că spațiul permite adăpostirea foarte multor copii. Dar Panfil Moldovan a găsit o formulă prin care să se autoadministreze, să planteze legume pe terenul castelului sau să aducă până la 100 de vaci în 1989. Iar banii suplimentari erau investiți în educația fetelor, care erau meditate gratuit de către profesor ca să dea la facultate. Cât Sighet făcea cămăși de forță, la Zau se făceau lăzi de zestre pentru „castelane”, așa li se spunea.
Ana Maria Ciobanu: Am găsit și vederi adresate domnului Moldovan de 8 martie: „Dragă tati, îți doresc o primăvară frumoasă! Semnat, Maricica”, care era la liceu într-un oraș din apropiere. Sunt multe vederi de genul ăsta, care îți fac clar că orice și oricum a făcut el, a fost făcut bine dacă fetele simțeau să-i trimită vederi chiar și de 8 martie. Poate e vorba și de puterea pe care a reușit să o aibă domnul Moldovan, navigând corect prin ițele comunismului. Nu știm dacă a fost vreodată membru sau nu, asta e de verificat. Dar pare că știa cum să folosească la maxim resursele pe care le punea la dispoziție sistemul, pe când în alte locuri nu le ajungeau nici cât să încălzească instituția sau să hrănească toți copiii.
Oana Drăgulinescu: În final, credem că omul face diferența. Asta demonstrează Zau de Câmpie, că aceiași oameni care omorau copiii la Sighet, puteau să fi făcut lucrurile și altfel. Dar mai important este ce vom face fiecare dintre noi în viitor, în cunoștință de cauză.
