Viață&co

O cădere în gol

de Fernando Diaconu

Publicat pe 24 august 2022

Pe 2 iulie, un tânăr pe care îl cunoșteam din copilărie și-a pus capăt zilelor. Am decis să scriu și să ilustrez povestea lui, fără să intru pe tărâmul emoțiilor sau al spiritualității. Și, mai ales, mi-am propus să nu-l judec.
 
Am crescut ușă-n ușă cu Andrei, într-un bloc din Pitești. Era cu cinci ani mai mare decât mine și avea ceva ce te făcea să vrei să fii în preajma lui: un soi de energie lipicioasă, un zâmbet care se transforma repede într-un râs plăcut. Nu te întreba niciodată ce faci doar de dragul discuției, ci părea cu adevărat interesat să te cunoască. „Ești bine?”, „Cum merge cu școala?”.

Nimic din copilăria sau adolescența lui nu arăta ce-o să urmeze. Părinții săi divorțaseră de când el era copil, dar nu părea ceva care să-l afecteze într-un mod grav: tatăl său îl vizita ocazional, iar cu maică-sa avea o relație foarte bună. Adeseori, când mă întâlneam cu el, îl vedeam cu sticle pe care urma să le umple cu apă de la izvor, și-mi spunea că „mama lui gătește doar cu apă de izvor și face cea mai bună mâncare”.

După liceu, a devenit student la Politehnica din București. Când el era în anul trei sau patru, iar eu urma să dau la Arte, mama mea îl tot întreba despre traiul la cămin, despre ce înseamnă Bucureștiul, așa că relația dintre noi s-a strâns. În plus, Andrei venea acasă săptămânal. Descoperise Bucureștiul, dar nu se rupsese cu totul de orașul lui natal.        

Spre sfârșitul facultății, lucrurile s-au schimbat brusc. A început să aibă probleme cu drogurile, iar în ultimul an a abandonat studiile și s-a întors acasă, lucru ce l-a debusolat complet. Pe-atunci făceam meditații pentru admiterea la Arte și când veneam de la București mă întâlneam cu el, iar el mă întreba ce se mai întâmplă pe-acolo. Îi spuneam că e un oraș aglomerat unde ai nevoie de căști în urechi și muzică la maxim ca să reziști, și țin minte că el mă privea cu un aer foarte nostalgic. Îi părea rău de ceva, îi era dor de ceva. 

O vreme, însă, totul a părut în regulă. Andrei părea băiatul pe care îl știam, la fel de pus pe discuții și de deschis. Până la un moment dat, când a început să se schimbe. Interacționa mai rar, devenea din ce în ce mai apatic. Devenise opusul a ceea ce știam despre el. Trecea pe lângă mine sau mama fără să ne observe sau să mai spună ceva, se plimba cu mâinile lăsate pe lângă corp și cu privirea pierdută. Avea momente în care, la ore târzii, ieșea din casă trântind ușa, mergea pe hol până la ghena de gunoi, trântea și ușa de-acolo și apoi patrula de la lift până la noi la ușă. Făcea asta timp de două-trei ore. Se transformase și fizic. Avea niște cearcăne foarte mari, privirea injectată și părea dezorientat. 

Eu eram în anul întâi sau doi de facultate. Aș fi vrut să pot interveni, dar nu știam efectiv cum să gestionez situația. Iar lucrurile se înrăutățeau. Certurile dintre el și mama lui au început să fie foarte dese și mai ales foarte zgomotoase. Într-un moment de rătăcire, a dat-o afară pe mama lui din casă, pentru că o considera „gardian intergalactic”. I-a lăsat doar o pătură. Mama mea tocmai venea acasă și a găsit-o în fața ușii. 

Vecina i-a zis: „Doamna Cornelia, spuneți-i și dumneavoastră, că el spune că eu nu sunt mama lui. Nu sunt eu mama lui?”
„-Păi ești, cum să nu fii?” 
El stătea în pragul ușii.
„-Păi cum, Andrei, e mama ta…” 

El a început să râdă și i-a închis ușa în nas. 

După scurt timp a început să apară poliția. Îi chema mama lui, în momentele de criză. Am asistat la asemenea episoade în multe seri, iar la început erau destul de violente. Polițiștii îl luau cu forța de acasă și îl internau la psihiatrie. La început a ajuns la spitalul din Pitești, pentru două-trei săptămâni. După fiecare internare, se întorcea acasă într-o stare de letargie. Devenea o legumă. Lucrurile au devenit atât de serioase încât la un moment dat a fost internat la Spitalul „Obregia” din București, unde a stat o bună bucată de vreme, iar diagnosticul lui era suficient de serios încât începuse să primească și o pensie de handicap. Drogurile — mai tari decât cele luate în facultate — veniseră peste un fond psihic fragil.

 Pe măsură ce intervențiile poliției sau ale celor de la ambulanță deveneau tot mai dese, Andrei a început să devină din ce în ce mai cooperant. Actele de violență dispăruseră, nu mai avea ieșiri brutale, ci era foarte docil și ascultător. Cu toate astea, mama lui ajunsese să cheme poliția din absolut orice, chiar și pentru o înjurătură. Devenise cumva rutina lui zilnică: dimineața cafeaua și țigara pe bancă, iar seara poliția și ambulanța. Am vorbit cu o femeie care a fost internată în același salon cu el la secția de psihiatrie de la Pitești. Îl cunoscuse și  vorbise de multe ori cu el. Mi-a spus că nu-și dă seama ce căuta el acolo. „Era foarte inteligent. Puteai să porți o discuție cu el în orice domeniu. Și vorbea atât de frumos… Seara stăteam de vorbă și el mă ruga să doarmă și el în aceeași rezervă cu mine, pentru că nu voia sa doarmă în rezerva în care era el, fiind mulți oameni agitați. Dormeam într-un pat separat. Nu a încercat niciun gest, să vrea să mă atingă sau să vrea să vină lângă mine. Voia doar liniște.“

În 2020-2021 se schimbase radical din nou. Ieșise din apatie și era iarăși sociabil. Când mă întorceam de la București îl găseam adesea în fața blocului fumând o țigară. De fiecare dată discutam cu el și îmi amintesc și o discuție plăcută, când era pe bancă cu un alt vecin.

„- Salut! Cum merge cu desenul? Ai terminat facultatea?
- Da, merge destul de bine. Am terminat licența și acum sunt la master. 
- Foarte bine. Dar faci și grafică pe calculator sau design? Sau doar tradițional?”

În timp ce îi explicam, el îi spunea zâmbind vecinului: „El e cu desenul de mic”. 

Mă bucuram să-l văd bine, comunicativ. Părea din nou omul pe care-l știam. Îmi ziceam că orice problemă are o rezolvare și mă bucuram să văd că reușea să se redescopere. 
Dar n-a durat prea mult. Pe la începutul lui iunie, în fața ușii a apărut din nou un echipaj de poliție și unul de la salvare. În noaptea aia, mama lui îi chemase pentru că Andrei o înjurase. Polițiștii au crezut că e o glumă când au ajuns.  Andrei știa exact ce trebuie să facă. 

„- Bună seara, va trebui să mergeți cu noi.”
„- Bună seara! Da, cunosc procedura, lăsați-mă un minut să-mi iau blugii pe mine și buletinul. Știu unde mergem, știu că trebuie să-mi luați sânge. Nu este nevoie de targă, merg de bună voie. Sunt obișnuit…”. 

Sora mea a fost martoră la acea intervenție și a rămas surprinsă de cât de cooperant era.
De data asta a stat internat în jur de două săptămâni, după care a revenit instant la vechea stare apatică în care nu mai comunica cu nimeni, iar mama se mirase că nici nu a salutat-o cand s-au văzut. Efectul tratamentului pe care îl urma era vizibil. 

Trecea printr-un ciclu de comportamente normale și apatice. Din nou a revenit o perioadă de relapse spre a fi deschis. Nu știu dacă renunțase la tratament, dacă tratamentul își făcea efectul, dacă era o schimbare în bine sau apogeul unui rău mult plănuit, însă părea o schimbare în bine.

Spre sfârșitul lui iunie, îi povestise unui vecin despre schimbarea lui și despre cum totul se îndreaptă lucrurile. Îi ceruse niște bani, o sumă mică. După ce starea lui psihică se deteriorase și nu putea să lucreze, apela la noi când avea nevoie. Cerea mereu sume foarte mici, cinci sau zece lei. „M-am lăsat de droguri. Vreau să mă las și de țigări și acum mă duc să-mi iau o doză de cola și să-mi pun o sticluță de vodcă în ea. Sunt bine.”

Avea nevoie de un reper, de un punct de sprijin. Comunitatea nu îl mai ajuta. Pentru lumea din bloc era deja „ăla nebunul” sau „drogatul”. Relația dintre mine și el nu era suficient de strânsă, iar din cauza absenței mele, că eram la facultate, nu mi-am dat seama de toate astea. Singurul lui sprijin era probabil acea doză de cola cu vodcă în ea. 

În aceeași perioadă, o altă vecină mi-a povestit o altă discuție pe care a purtat-o cu el. Îi spusese că își cere scuze dacă a deranjat vecinii cu ce a făcut. „Acum caut să mă angajez. Vreau și eu să mă angajez.“ 

*

Într-o zi de sâmbătă, pe 2 iulie, Andrei a mers să ducă gunoiul la ghena din casa scării, în spațiul dintre blocuri. S-a uitat în gol de la etajul nouă, de la o înălțime de peste treizeci de metri. Apoi a intrat în casă și a vorbit cu mama lui. 

„Nu știu ce s-a întâmplat cu el. Am fost în casă cu el, vorbeam normal, chiar ne făceam planuri despre ce avem de făcut. Mi-a cerut o țigară, iar eu i-am spus că nu am.“ Imediat după aceea, Andrei a ieșit din casă trântind ușa și s-a reîntors la ghenă. 

„Eu am început să îi caut țigară, că poate mai am vreuna. La vreo cinci-zece minute am ieșit după el, că am văzut că nu mai apare în casă.“ În timp ce ea era în casă, Andrei privea în golul de peste balustradă, s-a aplecat, apoi s-a aruncat. A căzut de la etajul nouă, izbindu-se de asfalt în aproximativ 2,8 secunde cu o viteză de circa 120 km pe oră. Momentul a fost văzut doar de camerele de supraveghere ale blocului; vecinii doar au auzit. „A țipat foarte, foarte rău și apoi s-a auzit o bufnitură puternică”, spune o vecină de la parter.

Când mama lui a ieșit din casă să-l caute, s-a dus mai întâi la lift și s-a uitat să vadă dacă e la ghenă, unde fumează. „Și când m-am uitat l-am văzut jos. Am alergat până la etajul unu, am vrut să fiu și eu alături de el. Și am coborât, l-am văzut într-o baltă de sânge și cu picioarele sub el și n-am putut să mă mai uit. M-am întors.”

Eram și eu la Pitești în weekendul acela. Ziua de sâmbătă o petrecusem cu profu’ din liceu, la atelierul lui unde pictam de obicei împreună vara. O zi cu soare puternic la amiază și nori urâți spre seară. Pe la ora șapte, geamul din atelier se zguduia din cauza tunetelor, iar cerul era negru. Am hotărât să plecăm, iar proful s-a oferit să mă ducă acasă cu mașina. Când am ajuns în cartier, cred că primul lucru pe care l-am observat în fața blocului a fost SMURD-ul, alături de două mașini de poliție și câțiva oameni strânși în jur. 

Am mers destul de grăbit spre casă și, cu cât mă apropiam mai tare, cu atât devenea mai clar că acolo s-a petrecut ceva foarte nasol. Când am ajuns în fața blocului, niște oameni de la SMURD tocmai ieșeau din scară. Unul avea o perfuzie în mână, celălalt aparatul cu care verifică semnele vitale, iar un altul vorbea cu un polițist și semna niște documente. Am auzit un vecin vorbind la telefon. „Cred că a venit iar la ăla drogatu’.”

Nu l-am văzut pe el, deși cei de la ambulanță ieșiseră și nu l-am observat nici în mașina de SMURD, care era deschisă. Imediat cum am intrat în casă, nici nu am apucat să întreb ce s-a întâmplat. Sora mea mi-a zis aproape instant: „Andrei s-a aruncat de la balcon!”. Am simțit o teroare foarte puternică amestecată cu frică, pe care nu pot să mi-o explic nici acum. Toți din casă erau șocați și nu-și găseau cuvintele. 

El era încă întins pe jos, în bermude și tricoul verde cu care umbla destul de des când ieșea la țigară. După scurt timp, cei de la ambulanță au plecat și imediat a început o ploaie torențială. Corpul lui a stat în ploaie vreo o jumătate de oră, neacoperit, până au venit cei de la criminalistică. Ploaia reușise să spele orice urmă a nenorocirii care se întâmplase acolo. A fost dus la IML sâmbătă seară, iar luni, direct de la morgă, a și fost înmormântat, cu puțini oameni în preajmă. Seara, când am ajuns acasă, ușa de la ghenă era deschisă, se vedea și balustrada de pe care s-a aruncat. De fiecare dată când ies din lift și văd ușa aia mă cuprinde o stare de teamă. 

*

Peste 800.000 de oameni aleg să-și ia viața în fiecare an. La fiecare 40 de secunde, un om încearcă să se sinucidă. 

De multe ori, un om aflat în depresie sau care se confruntă cu o degradare mentală accentuată nu mai poate face nimic pentru bunăstarea și salvarea proprie. El mai poate fi însă salvat prin implicarea celor din jur. 
Iar semnele că cineva are nevoie de ajutor există în majoritatea cazurilor, spune Adrian Socol, psiholog-psihoterapeut la Fundatia Estuar. „Oamenii care au ideație suicidară de cele mai multe ori vorbesc despre asta. Unii în mod deschis, alții în mod voalat, dar deseori vorbesc despre sentimentul de inutilitate, despre faptul că viața nu mai merită trăită, că este prea grea, că se simt o povară pentru ceilalți și că poate le-ar fi mai ușor celorlalți fără ei.” O listă mai completă de asemenea semne poate fi parcursă aici

În cazul persoanelor cu schizofrenie, spune Socol, situația poate deveni complicată, „pentru că uneori pot apărea halucinații imperative (voci) care îi spun persoanei sa facă lucruri dramatice. Uneori aceste halucinații sunt bruște și persoana nu are timp să vorbească cuiva despre ele și să primească ajutor. Alteori, există o anumită critică a bolii și individul poate conștientiza că nu este ceva ce vrea cu adevărat să facă și că acele halucinații fac parte din boală.” 

Pentru cel condamnat la suferință, singura șansă este ca timpul și iubirea sa investită în cei din jur să dea roade. Iar ei să îi fie alături în momentele în care simt că felul în care își trăiește viața se îndreaptă către o cale primejdioasă. Tocmai relațiile cu cei apropiați devin însă adesea și cele mai complicate. 

Poate schimbarea unui element minor sau major din viața lui Andrei ar fi făcut să nu se mai ajungă aici, însă noi toți am realizat asta mult prea târziu. De multe ori problemele celor din jur par mici, pentru că ei nu le exteriorizează, sau nu o fac într-atât încât să pară îngrijorătoare. O discuție mai lungă decât cea purtată la o țigară ar fi contat mult în situația unui om care nu mai făcea față suferinței. E nevoie de mai puține lucruri decât credem pentru a ne ajuta aproapele. Uneori prezența lângă celălalt este suficientă pentru a-i oferi un sens. Nu trebuie să ne întrebăm mult de unde vin stările lui și ce înseamnă ele. Este foarte important însă să nu neglijăm contextul. 

Mi se pare că suferința nu are nevoie de o explicație, ci de un sens. Întrebarea corectă nu este „de unde vine această suferință?”, ci mai degrabă încotro mă duce?”. Mulți dintre cei aflați într-un declin mental sever au impresia că nici nu mai au dreptul moral de a afla astfel de răspunsuri, așa că se resemnează trăind în propriul lor iad. 

24 august 2022, Publicat in Lumea noastră /

text de

  • Fernando DiaconuFernando Diaconu

    Proaspăt absolvent de grafică la Universitatea de Arte din București. În seria Timpul care nu trece, proiectul lui de licență, face un traseu atât prin propria memorie, cât și prin memoria de familie.


Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK