Cum se transformă un oraș mic atunci când o dublă crimă îi dă viața peste cap?
„E de groază cu crimele astea…”, mi-a zis șoferul imediat cum am urcat în taxiul din gara Onești. „La noi nu s-a întâmplat niciodată așa ceva, era un oraș atât de liniștit.” În timpul ăsta, pe telefonul lui, montat în dreptul volanului se derulau știri pe ProTV despre „apartamentul groazei”. Acolo, în urmă cu două zile, Gheorghe Moroșan, un bărbat de 68 de ani, sechestrase și omorâse doi electricieni care lucrau în apartamentul din care Moroșan fusese evacuat. În următoarele două zile petrecute la Onești, aveam să aud vorbindu-se pe străzi, la terase, în magazine, doar despre crime. Orașul părea zguduit de ceea ce se întâmplase și în același timp năucit de tot iureșul mediatic.
Nu m-am dus ca să fac o investigație, ci să înțeleg în primul rând impactul pe care o asemenea tragedie îl are asupra unui loc tihnit și despre care se știe că e, înainte de orice altceva, „orașul Nadiei Comăneci și al muzicii ușoare.”
Strada Stirenului
Ajung pe Strada Stirenului într-o dimineață cu nori care nu anunță nimic bun. Ca mai peste tot în oraș, sunt pâlcuri de blocuri mici cu patru etaje, răsfirate ca niște piese de Lego. „Piese” folosite și anii ‘50, atunci când Oneștiul a fost ridicat ca o colonie muncitorească (până în ‘90 municipiul s-a numit „Gheorghe Gheorghiu-Dej”). Lipsa clădirilor înalte și deschiderile de unde poți vedea dealurile din jurul orașului îți dau o senzație de tihnă atunci când te plimbi prin Onești. Mai neliniștitoare sunt trunchiurile de copaci decapitați și „toaletați la sânge”, care par a fi creațiile lui Vlad Țepeș.
Mă opresc în fața blocului de la nr. 1, unde încă ard mai multe lumânări. Pe zidul blocului e lipită o foaie pe care stă scris de mână:
„E foarte trist că nimeni nu a reușit să vă scape din mâinile criminalilor. Și mai trist e că au fost ajutați de vecini. Numai voi știți ce era în sufletele voastre, neajutorați, neputincioși, știind că ajutorul nu va veni niciodată. (...) Dumnezeu să vă ierte!”
Peste tot în jur sunt reporteri TV. Unii dintre ei transmit în direct de pe trotuar și arată cu degetul spre balconul de la etajul trei, alții sună fără prea mare succes la vecini, să le deschidă ușa de la intrarea în bloc. Câțiva beau cafea și pălăvrăgesc între live-uri. „Eu am început cu Știrile de la ora 5 pe vremuri, deci îți dai seama ce-am filmat la viața mea”, îmi zice Gabriel, cameraman la Antena1. „Două lucruri am învățat când am început meseria asta: 1. să nu iau cu mine acasă ce văd și ce trăiesc pe teren și 2. să mă țin de înot, ca să nu-mi distrug umărul cu camera de filmat.”
După tot haosul ultimelor zile, e stranie liniștea de pe strada Stirenului. Se aud doar vocile reporterilor, dar și alea aproape șușotite. Vecinii se feresc să mai apară la ferestre și totul pare încremenit, ca într-un bloc nelocuit. O femeie îmbrăcată în negru, cu o plasă de la Profi în mână, se oprește pe trotuar și rămâne așa preț de un minut, cu ochii fixați pe lumânările care ard la intrare.
E 11.30. În urmă cu două zile, tot cam pe la ora asta, Gheorghe Moroșan intra în bloc și urca spre fostul său apartament, unde se aflau Silviu Iștoan (36 de ani) și Dan Pătatu (52 de ani), amândoi electricieni angajați ai Chimcomplex SA, firma care deține acest apartament încă din 2009. (Pe bărbat îl sunaseră în dimineața aceea niște vecini, să-i spună că se fac reparații în fosta lui casă.)
Moroșan avea la el un cuțit, două spray-uri paralizante și 10 coliere autoblocante. Cu cuțitul i-a amenințat pe cei doi electricieni, iar cu colierele i-a imobilizat și a închis ușa. La ora 11.48, bărbatul a sunat la 112 și a anunțat că a sechestrat doi oameni. Apoi a ieșit împreună cu cei doi electricieni legați în balcon, de unde a negociat câteva ore cu polițiștii din fața blocului, și mai târziu cu negociatorul (care a ajuns abia în jurul orei 14.00). În fața celor adunați pe trotuare și a vecinilor care urmăreau de la ferestre, Moroșan le-a cerut insistent polițiștilor să-i aducă hotărârea judecătorească care a stat la baza executării silite și 300.000 de euro.
Moroșan: Eu tot am scris și nu mi-a dat niciun răspuns. Hotărârea judecătorească nu mi-a dat-o nimeni
Polițist: E la poliție...
Moroșan: Nu este, vă duceți și faceți rost de ea!
Polițist: Eu zic mai bine să vă liniștiți
Moroșan: Nu mă liniștesc deloc! Ascultă-mă ce spun eu! De nu îi vezi morți aici... Bă, bag cuțitul ăsta în ei! Ascultă-mă ce spun eu!
Dialogul a continuat fără niciun rezultat, până în jurul orei 17.00, când Dan Pătatu, unul dintre bărbații sechestrați, l-a lovit cu piciorul pe cel care-i ținea prizonieri. Acela a fost momentul în care Gheorghe Moroșan a răbufnit și i-a înjunghiat pe cei doi muncitori în mod repetat cu cuțitul cu lamă lungă de 27 de cm. Tot atunci au intervenit și echipajele Serviciului pentru Acțiuni Speciale Bacău, care au spart ușa și au tras mai multe focuri de armă asupra lui Moroșan.
Dan Pătatu a murit în apartament, iar colegul lui, Silviu Iștoan, a murit la spital. Moroșan a scăpat cu viață și fost internat tot la Spitalul Municipal Onești, acolo unde lucrează ca asistentă și soția unuia dintre bărbații pe care i-a omorât.
*
„Dumnezeu să-i ierte… Ce nenorocire!”, îmi zice femeia care se oprește în fața blocului.. „Acu' o lună m-o luat cu mașina la ocazie criminalu ăsta… Dacă știam, nici nu mă urcam în mașină cu el. Doar se știa că e agresiv omu, avea și condamnări. Și ce oraș liniștit era Oneștiul, dar ne-o făcut de râs dementul ăsta. Și să știți că el nu-i de aici, din oraș, e din Pașcani de pe undeva. Ne-o făcut de râs veneticul ăsta!”
La colț cu strada Bacovia, mă întâlnesc cu Vasile, un pensionar care locuiește în apropiere. Pe 1 martie se dusese cu mașina la service, iar când s-a întors toată strada era împânzită de polițiști. Din stradă a văzut ce se întâmpla în balcon „cu ochiul liber”. I-a observat pe Moroșan cum „flutura cuțitu’ ăla ca o sabie” și pe unul dintre ostatici „cu mâinile legate la spate și fesul pe cap, aplecat așa oleacă”.
„Săracu băiat… Eu am fost coleg la combinat și cu taică-su, al lui Silviu, și cu taică-su lui Pătatu, cu amândoi am lucrat,” povestește Vasile. Ce să zic... poliția e de vină, nu s-o acționat cum trebuie, dom’le, n-au luat în serios, sunt vai de cozonacu lor polțiaii ăștia. Și să vă mai spun ceva: ficioru-miu are o shaormerie aici pe colț și el îmi zicea că o vândut multe shaorme la polițiști în timpul operațiunii, de făceau ăștia glume că să vină dom’le de la descarcerare că s-o înecat polițaii cu shaorma. Dar, na… când ți-i foame, tre să mănânci.”
La parterul blocului, chiar pe partea cu balconul în care au fost sechestrați cei doi angajați de la Chimcomplex, se află un mic salon de înfrumusețare. Proprietara e Mara, o femeie de vreo 30 de ani, pe care o găsesc fumând pe treptele din față. În dimineața crimei, era la salon și în pauze a tot ieșit la țigară. I-a atras atenția un bărbat masiv care se tot învârtea pe stradă, și pe care spune că îl observase și zilele trecute. Avea niște ziare în mână și se uita în sus, spre un balcon. Mara spune că bărbatul se oprea din când în când și o fixa cu privirea. „Și până nu l-am salutat și eu din cap, nu și-a mutat privirea. A fost foarte ciudat. Iar după aia l-am văzut cum intră în bloc.”
Bărbatul era Gheorghe Moroșan, pe care Mara l-a recunoscut abia când au apărut primele poze cu el la TV. După ce a ieșit de la serviciu, femeia a urmărit toată negocierea din balconul ei.
„A fost o dezorganizare totală. Polițiștii erau așa în bisericuțe, fumau, mai lipseau berea și semințele. Implicare zero. Oamenii ăia doi puteau să scape cu viață! Și dacă vedeau că nu merge cu negocierea, puteau să aducă și un lunetist și să-l împuște în umăr, nu era nevoie să-l omoare. A fost îngrozitor ce s-a întâmplat, eu am auzit de pe balconul meu, că e foarte aproape, cum țipau și cum gemeau oamenii ăia de durere când au fost înjunghiați. Erau niște zgomote de groază...”
Se stârnește un vânt prăfos și cerul se întunecă de-a binelea. Încep să plece și echipele de televiziune și pe Stirenului se lasă o amorțeală și mai apăsătoare.
„Nu veniți până jos să stăm puțin de vorbă?”, strigă un reporter de la RTV către o femeie care stă la geam în blocul de vizavi.
Femeia ridică degetul, în semn că nu.
E vineri dimineață și soarele se ridică deasupra Oneștiului.
Trec podul de pe râul Trotuș și înaintez pe Bulevardul Republicii, înțesat de birouri de avocatură și executori judecătorești, case de pariuri și agenții de turism care anunță pachete de vacanță pentru Egipt și insule grecești. Cafenelele sunt pline la ora asta de liceeni, iar la Muzeul de Istorie se stă la coadă la vaccinare. Fac dreapta pe lângă magazinul de centrale termice FLAVIA - căldură și civilizație, o iau pe niște străduțe lăturalnice, ajung pe Aleea Viorelelor, pe lângă un bloc pe care scrie cu sprayul: IT’S LIKE JUNGLE SOMETIMES, și într-un final ies în Bulevardul Oituz.
Mă opresc în fața unei florării care vinde coroane funerare în dreapta și mărțioare în stânga, trec printr-un gang și dau de capela bisericii Sfântul Nicolae, înghesuită între un parc și un bloc turn. Pe unul dintre zidurile capelei, pe o tablă neagră, e scris cu creta: 1. Pătatu Dan - 52 de ani 2. Iștoan Silviu 36 de ani.
„Tatăl nostru care ești în ceruri…”, se aude dintr-o boxă. E preotul care face o probă de microfon înaintea slujbei.
Același preot iese și dă indicații jandarmilor care montează garduri de protecție. Sunt multe mașini de poliție care patrulează printre blocuri. Apar pe rând și unii dintre reporterii pe care i-am văzut ieri, însoțiți de cameramani. Sunt aici să relateze despre înmormântarea lui Silviu Iștoan, care va avea loc peste câteva ore.
„Eh, ce să facă și ei, tre’ să transmită, că e meseria lor”, îi zice o doamnă în vârstă unui bărbat de lângă ea. „Te pomenești că ne-om vedea în seara asta la Antena3.”
De jur-împrejurul capelei stau răspândiți rude, prieteni și colegi ai celor decedați. Angajații de la Chimcomplex care au venit să aprindă lumânări se fac nevăzuți când reporterii se apropie de ei. Printre ei e și Dan Jitea, inginerul de la Chimcomplex care s-a dus în dimineața de 1 martie în apartamentul de pe Stirenului, să le ducă celor doi electricieni apă și niște materiale. Jitea a părăsit apartamentul cu puțin timp înainte să apară Moroșan. „Norocul ceresc al inginerului Jitea” - au scris ziarele locale mai apoi.
„Dreptate pentru morți!”, strigă în parcarea din fața bisericii o femeie trecută de 50 de ani, în geacă albastră. „Dreptate pentru morți!”
Strigătul ei adună la un loc revoltă și durere și-i face să tresară pe cei din jur.
„Așa ceva se poate repeta!”, continuă femeia cu ochii înlăcrimați. „Dezonoare poliției române! Putea să fie oricine dintre noi! Oricine, oricine, oricine dintre noi! Eu nu-i cunoșteam pe băieții ăștia, dar sunt oneșteancă și mi-e milă de ei. Ei puteau fi salvați… Efectiv s-au sacrificat oamenii ăștia. Sper să nu se fi sacrificat degeaba. Îmi doresc o justiție mai bună și o poliție mai competentă, asta îmi doresc! Dar nu mai avem încredere în poliție. Dacă strigăm ajutor, cine o să ne salveze? Cine?”
Printre cei care au venit să aprindă o lumânare pentru Dan Pătatu e și Cătălin, un fost coleg de școală. Nu se mai întâlnise de câțiva ani cu Pătatu și a fost șocat când i-a văzut poza la știri.
„E mare păcat, mare păcat, mai ales că a rămas fără tată și băiatul lui, elev de liceu”, spune Cătălin privind în gol. „Eu sunt născut și crescut în Onești și nu-mi imaginam că se va întâmpla așa ceva aici. Să te duci dimineața la muncă și să nu te mai întorci… Asta e șocant. Și nu că-i iau apărarea criminalului, Doamne ferește, dar vă zic eu că în țara asta vor apărea mulți oameni disperați, mai mulți decât până acum, oameni care ajung la o limită.”
Slujba de înmormântare e pe terminate și îl văd de la distanță pe șoferul mașinii mortuare, care așteaptă în dreptul capelei, cu mâinile împreunate.
E totul mult prea apăsător și mă simt deja în plus, așa că mă îndepărtez de biserică.
Mă așez la o mică terasă aflată la vreo sută de metri mai încolo: trei patru mese trântite pe trotuar, de unde clienții urmăresc de la depărtare vânzoleala din jurul bisericii. E un bar de cartier, genul de loc unde se bea vin de Odobești la 3 lei paharul și Ciucaș la 4.
Sunt clienți și înăuntru, toți cu ochii în televizor, la știri, unde se vorbește în continuu despre „apartamentul groazei” și „monstrul din Onești”.
„Onești era orașul Nadiei și al muzicii ușoare”, mormăie un bărbat în vârstă. „Și uite acu! Am ajuns să fim Caracal 2. Mă rog, a mai fost și ăla cu bomba artizanală de a declanșat-o acasă, prin 2000-2001, și a omorât niște oameni, da’ aia a fost altceva.”
Dan Pătatu locuia într-unul dintre blocurile de alături și-l cunoșteau mai mulți dintre clienții terasei.
„Dan venea tot timpul după muncă, bea un 50 de votcă - dar nu mai mult! - și după aia se ducea acasă”, își amintește unul dintre ei. „Un băiat de nota 10.”
Pe măsură ce străduțele din jurul bisericii se umplu de polițiști, se încing și spiritele la mese.
„Bine că acuma au putut să vină polițaii, dar atunci n-au putut să intervină. Niște nenorociți. Poliția română… o rușine pentru țara asta!”
„Și auzi la criminalu' ăla de Moroșan, a cerut 300.000 de euro la negociere. Da’ unde te crezi, bă prostule, în Nevada, în Oklahoma?!”
„Și șefii de la Chimcomplex de ce nu s-au implicat, mă rog, la intervenție? Ei ce-au făcut? Erau angajații lor.”
„A fost o loterie, dom'le. Putea fi trimis orice muncitor de acolo.”
Se discută aprins despre cât de mari au fost tăieturile de cuțit, despre cele 7 tone de titan dispărute din gestiunea Chimcomplex, de furtul cărora fusese acuzată soția criminalului în anii 2000, despre corupția locală, despre cât de fricoși și incompetenți sunt polițiștii și despre „cum ajungi să-ți faci dreptate singur în țara asta când statul te lasă baltă”.
„V-ați făcut de căcat!”, zice un tip cu barbă (50+), îmbrăcat într-un trening roșu, uitându-se înspre una dintre mașinile de poliție parcate vizavi.
Spune asta cu jumătate de glas, mai mult pentru el, după care ridică paharul de coniac și se întoarce spre mine:
„Mâine îl îngroapă pe Dănuț… Dumnezeu să-l ierte. Mi-a fost coleg de școală, stătea în fața mea, îl împungeam și-i ziceam ridică-te, uăi, că vreau să copii de la tine. Un om ca pâinea caldă, Dănuț era ca o fată! Ca o fată! Nu s-a bătut niciodată când era mic, pe aici prin cartier. Dar vezi cum e, poate că într-un fel asta l-ar fi ajutat acum, dacă era mai bătăuș, așa. Of, doamne, doamne, viață de căcat. Săracu… ce moarte. De fapt, săracii, nu săracu', că și băiatul ăsta Iștoan a murit la 30 și ceva de ani. 30 și ceva de ani! Cum să mori atunci când viața e cea mai frumoasă?! Eu la 30 și ceva de ani urlam de bucurie că pot să trăiesc și să muncesc! Of, of, of, am fost ieri la capelă, unde sunt depuși băieții ăștia, și au râs toți lângă sicriu că am zis cu voce tare: Dănuț, e rândul meu să-ți dau un coniac. Că tocmai ce băusem cu el cu câteva săptămâni în urmă. Uite, Dănuț îți pun 5 lei pe piept, ăsta e coniacul de la mine.”
*
Despre cazul de la Onești s-a vorbit foarte mult în ultimele zile și, nu de puține ori, s-a zis că pare „desprins din filme” și că ideea lui Moroșan de a-i sechestra pe cei doi muncitori are de-a face cu un comportament mimetic, aproape hollywoodian. La rândul meu, am avut un impuls să văd situația asta (și) dintr-o perspectivă „estetizantă”. În primă fază, părea aproape ca o piesă de teatru, desfășurată de-a lungul a peste cinci ore. Și, într-un fel, a existat o parte de butaforie, dacă ne gândim la cum au au acționat (și comunicat) forțele de ordine atât în ziua respectivă, cât și mai apoi în conferințele de presă. „Nu s-a ezitat niciun moment”, au spus oficialii Poliției Române. Tot ei au declarat că negocierea a decurs bine și că situația era ținută sub control, doar că totul a fost dat peste cap în momentul în care una dintre victime l-a lovit pe Moroșan (ca și cum victima a fost de vină pentru eșecul lor).
Apar însă informații noi care arată cât de dezastruoasă a fost, de fapt, intervenția poliției. Primele concluzii ale anchetei oficiale spun așa: șeful trupelor speciale a ajuns la fața locului abia la ora 16.00; șeful operațiunii a rămas în biroul său „și-n tot acest timp a căutat pe internet care este procedura de intervenție în cazul unei luări de ostatici”; coordonatorii operațiunii nu au comunicat între ei, iar negociatorul nu a fost informat în legătură cu detaliile operațiunii; polițiștii aveau cheia apartamentului, dar nu au încercat să o folosească; nu au folosit body-cam-uri (camere video), deși erau obligați să o facă; deși se știa că avea patru condamnări pentru violență (inclusiv un dosar din 2021), aceștia au ignorat trecutul violent al lui Moroșan și l-au tratat ca pe „un pensionar” oarecare.
În momentul de față, Moroșan și soția lui sunt arestați (ea este suspectă de complicitate), iar despre capii poliției Bacău știm că au fost demiși (în realitate, ei au fost repuși în funcții la fel de importante).
Dincolo însă de toate astea, rămâne realitatea de acolo - care nu e nici nicidecum hollywoodiană. E realitatea unui oraș cu o industrie distrusă în mod programatic, condus de un primar corupt (care a fost condamnat la închisoare în 2015) și de unde oamenii continuă să plece cu miile.
„Oneștiul a fost puternic, a avut gloria lui, cu RAFO și toate alea”, mi-a zis un amic înainte să plec spre București. „Dar s-a ales praful de tot.”
În clipa în care am urcat în tren, am avut senzația că încep să mă trezesc dintr-un vis bizar. Eram epuizat și nu reușeam să-mi adun gândurile. În capul meu se amestecau imaginile de pe strada Stirenului, poveștile despre Dan Pătatu & pozele cu Silviu Iștoan (cu el pe bicicletă, la pescuit, mereu vesel, cu un zâmbet larg), ochii înduererați ai oamenilor din jurul capelei și strigătul acelei femei: Dreptate pentru morți!