Viață&co / Orașe Mici

La ce folosește un oraș mic?

de Vlad Odobescu, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 11 august 2016

Au existat momente în viața mea în care credeam că Hușul e toată România. Aveam cam 7 ani pe atunci, urcam aproape zilnic până la vie și de acolo vedeam tot ce era de văzut: pâlcurile de blocuri identice printre case pestrițe, bisericile, halele din zona industrială, pământurile de jur împrejur, soarele deasupra, ca într-o variantă de stemă. Peste un rând de dealuri era Prutul și apoi începea altă țară, deci dincoace, în găleata asta dintre vii, trebuia să fie România. Hușul era mai mare pe-atunci. 

Pe una dintre hărțile expoziției Shrinking Cities in Romania, orașele și municipiile sunt reprezentate prin cilindre gri de diferite dimensiuni. Vizitatorii sunt întrebați dacă ei cred că orașul lor se micșorează sau crește și, în funcție de răspuns, sunt rugați să înfigă câte-un steguleț în cilindru: negru dacă sunt de părere că localitatea e pe minus, roșu pentru optimiști. 

Expoziția, ce poate fi vizitată până pe 9 octombrie, deschide o discuție despre declinul și contracția orașelor. Jumătate din cele 320 de orașe și municipii ale României au acum cu o cincime mai puțini locuitori decât în 1990, arată organizatorii. Au ajuns aici după ce fabricile și minele în jurul cărora crescuseră s-au închis ori și-au restrâns activitatea, după ce agricultura pe care unele orașe se baza a decăzut, iar navele de pe Dunăre s-au împuținat și șantierele s-au dezintegrat, spre întristarea orașelor-porturi. 

Orașele mici și mijlocii au fost cele mai afectate. De exemplu, la ultimul recensământ, Petrila - „planeta” caricaturistului Ion Barbu - ajunsese la 22.692 de locuitori, cu 6.000 mai puțini decât în 2002. Tot în 2011, Corabia avea 16.441 de oameni, față de 21.932 cu zece ani înainte. La etajul al III-lea al MNAC, seriile de fotografii, materialele video și benzile desenate spun povestea acestor locuri, cu derizoriul, tristețea și umanitatea lor. 

Harta cuprinde orașele și municipiile din România care au peste 8.000 de locuitori. Pentru fiecare dintre ele e trecut numărul de locuitori, obținut prin recensămintele populației din 2011, respectiv din 2002. Cu portocaliu sunt orașele sub 50.000 de locuitori, cu verde - cele între 50.000 și 100.000 de locuitori, cu albastru - cele între 100.000 și 200.000 de locuitori, iar cu galben - cele peste 200.000 de locuitori.

***

Pentru cei care pleacă din ele, micile orașe sunt depozite de nostalgii. Când mă gândesc la Huși, am nevoie să-mi închipui că viața locului se compune dintr-o înșiruire de mișcări repetate: grupuri de bărbați de 50 de ani cu căciuli de blană se strâng întruna într-un colț al pieței, pe lângă ei trec femei tunse scurt, cu sacoșe, și toată lumea salută pe toată lumea; vremea la Huși e nici bună, nici rea, ci fix ca la ultima mea plecare de-acolo, însă în creierul meu bărbații de 50 de ani poartă căciuli indiferent de anotimp. E o lene a minții și un pic de egoism aici, dar cred că nu-s vreun caz special: trebuie să ne agățăm de locuri știute când prezentul ne ia de guler, trebuie să avem o măsură pentru lume. Avem fiecare câte-un Huși, deși nu întotdeauna se cheamă așa.  

În Huși se întâmplă destule lucruri rele, desigur, dar și răul e mai blând pe-acolo. Deschid uneori câte-un site local, ca să citesc despre tânărul Ciprian T., prins la volan cu 0,81 mg/l alcoolemie, în privința căruia se efectuează cercetări, sau despre faptul că pe bulevardul Ștefan cel Mare, aproape de bazar, a apărut un crater. Ritmul zilnic al orașului e undeva la jumătatea distanței dintre nivelul alcoolemiei și adâncimea gropii, adică e bine. 

​„Orașul a suferit toate transformările administrativ – organizatorice, economice, politice și culturale prin care a trecut România timp de peste patru decenii.” - Din ​„Strategia de dezvoltare economico-socială a municipiului Huși - 2014-2020

Privit însă dinăuntru și la scară istorică, orașul se transformă. Există vremuri ale orașelor, modelate de documente juridice și de evenimente istorice, arată expoziția Shrinking Cities. Prin ele, România urbană s-a desprins încetul cu încetul din noroaiele satelor. O lege din 1925 cu privire la împărțirea teritorială a României introducea județele și vorbea despre comunele urbane și comunele rurale care le compun. Patru ani mai trziu, comunele urbane erau împărțite între orașe și municipii (acestea din urmă trebuiau să aibă cel puțin 50.000 de locuitori). Treaba se complica după război, când prin legea 5/1950 orașele erau aranjate în noi categorii, după modelul sovietic: în funcție de importanță, erau subordonate fie statului, fie unei regiuni sau unui raion. Formula avea să fie ajustată în 1952 și 1960, prin comasări și redistribuiri. În 1968 a fost înlocuită complet: noua structură includea 39 județe plus municipiul București, 236 orașe și 2.706 comune. 

Lumea orașelor a fost redesenată întruna, inclusiv după ce formula asta legislativă a rămas bătută-n cuie. Ridicarea industriilor comuniste cerea forță de muncă, iar lumea era adusă din zonele sărace oriunde se mai deschidea câte-o fabrică. Expoziția compune și o hartă a migrației interne - de unde au plecat cei mai mulți cetățeni și unde s-au îndreptat - iar dinspre un județ precum Vasluiul pleacă săgeți către toată țara. „Dezvoltarea armonioasă, echilibrată, a tuturor zonelor şi localităţilor urbane şi rurale” era doar un slogan comunist.

Joaca de-a reorganizarea administrativă a continuat după 1989. Odată cu apropierea de integrarea în UE, România a constatat că are prea puține orașe și că nu se cuvine să intre în Europa cu haine țărănești. De la începutul anilor 2000 încoace, 55 de comune au devenit peste noapte orașe, deși multe dintre ele nu îndeplineau condițiile minime pentru asta: cel puțin 5.000 de locuitori, rețele de străzi modernizate pentru 60% din populația locală, respectiv apă și canalizare pentru jumătate din localitate. S-au organizat referendumuri și oamenii au zis „da”, pentru că sperau că odată cu titulatura avea să vină și asfaltul, și apa.

Pe listă au fost o puzderie de comune de prin jurul Bucureștiului, Bucovina, Maramureș sau Banat. Între ele s-au strecurat Livada, o localitate din Satu Mare cu 6.773 de locuitori în 2011, sau Ocnele Mari din Vâlcea, cu 3.309 de locuitori la ultimul recensământ. Pentru că plătesc impozite de oraș și n-au acces la fonduri structurale destinate doar zonelor rurale, o parte dintre ele își doresc acum să revină la statutul de comună. Li se pare mai cinstit așa.

Hușul a fost dintotdeauna târg, dar asta nu l-a ajutat prea mult. Cilindrul care reprezintă municipiul pe harta de la MNAC are două stegulețe negre, oricum nu încăpeau mai multe: doi localnici cred că Hușul decade. În 2011, avea 26.266 de locuitori, cu peste 3.000 mai puțini decât în 2002 și cu 6.000 sub numărul înregistrat în 1992

Ce s-a întâmplat în timpul tranziției Hușului către economia de piață? E o istorie valabilă pentru mai toate asemenea locuri:

  • Fosta filatură de bumbac de la marginea orașului, care angaja 1.500 de oameni, s-a desființat la scurt timp după Revoluție. Terenul rezultat era prea mare, așa că noul proprietar l-a împărțit în 12 parcele ca să-l poată vinde.
  • Prin halele din zona industrială, înconjurate de blocuri ce seamănă a ghetouri, mai funcționează mici fabrici de încălțăminte. Într-una dintre ele, deținută de un om de afaceri italian, oamenii erau plătiți cu câte 400-500 de lei pe lună, iar în banii ăștia intrau și câte 2-4 ore suplimentare pe zi. În rest, în zona industrială a mai apărut câte un restaurant pentru nunți, precum și un club care la un moment dat găzduia show-uri erotice. 
  • În locul unui părculeț din centru a răsărit un hipermarket, apoi au apărut oamenii care se oferă să parcheze cărucioarele cumpărătorilor în schimbul celor 50 de bani dinăuntru. În general, oamenii aleg să-și parcheze singuri cărucioarele. 
  • Numele ctitoriilor locale e destul de impresionant. Sunt 11 biserici și o mănăstire ortodoxă și două catolice. Guvernarea Adrian Năstase a ridicat la Huși, ca peste tot, și o sală de sport. 
  • Cinematograful Dacia, unde lumea mergea la filme cu bătaie și nu numai, a fost o vreme discotecă, iar după aia n-a mai fost nimic. 
  • La sfârșitul anului 2013, cifra de afaceri obținută de agenții economici hușeni s-a ridicat la 435,49 milioane lei. Au scos un profit cumulat de 24,34 milioane lei și au plătit 4.837 salariați.
  • Specificul zonei face ca Hușul să se confrunte cu un consum ridicat de alcool, în special după culesul viilor, când e gata tulburelul. 
  • Durata medie de ședere a turiștilor în Huși e de 1,4 zile. 
  • Între 2010 și 2013 nu s-a constatat niciun omor, tentativă de omor sau lovitură cauzatoare de moarte, ci doar vreo 1.600 de furturi.
  • Primăria a făcut o zonă pietonală între hotel și restaurantul din centru în care odată a intrat Mihai Eminescu. La timpul potrivit, într-un capăt al pietonalei se împodobește bradul de Crăciun. 
  • Microbuze dotate cu aer condiționat și suficient loc pentru bagaje pleacă periodic din centrul Hușului către Londra. 

Dincolo de măsuri sociale și economice, un oraș care se micșorează are nevoie de identitate, de anvergură istorică, iar zbaterea asta ia uneori forme ridicole. Acum cinci ani scriam despre bătălia surdă dintre Huși și Bârlad pentru titlul de oraș natal al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Bârladul luase ceva avans și trecuse numele lui Cuza pe plăcuțe speciale, la intrarea în oraș. Unul dintre „avocații” Hușului, bibliotecarul Constantin Donose, acuza tertipurile rivalilor și își exprima regretul că locuința din Huși în care domnitorul a fi văzut lumina zilei a fost demolată aiurea, cu doar două luni înainte de Revoluție. Se zice că tavanul acelei case păstra urma glonțului tras de tatăl lui Cuza de bucurie că soția sa îl născuse pe viitorul domnitor. Hușenilor le-a părut rău că n-au păstrat măcar o bucățică din tavanul acela. Orașul a pierdut astfel încă o luptă. 

***

Declinul demografic nu înseamnă neapărat decădere, ci poate fi o șansă pentru reașezarea orașelor României, subliniază autorii expoziției de la MNAC, pe un panou pus la intrare. Sună a încurajare, după modelul „fiecare vârstă are bucuriile ei”. Hușul face și el ce poate: toarnă asfalt, pune flori, organizează festivaluri, deschide terase hipsterești, în timp ce într-un colț al pieței continuă să se strângă bărbați de 50 de ani cu căciuli de blană, iar pe lângă ei trec femei tunse scurt, cu sacoșe. În Huși, toată lumea salută pe toată lumea. 

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK