Acest text a apărut la finalul anului trecut în numărul doi al revistei Scena9, pe care-l poți cumpăra din magazinul nostru online sau din librăriile din țară. El explorează viața invizibilă a arborilor și relația violentă a oamenilor cu natura.
Înot prin pădure. Îmi fac loc printre ferigi și buruieni mari cât un copil. Dau din brațe ca-n piscină, stil bras. Traversez o pădure virgină de lângă Lacul Vidraru. O pădure în care omul încă n-a apucat să taie nimic, iar arborii au putut să reziste sute de ani, să îmbătrânească, să-și crească puii și să adăpostească mii de specii de lighioane, de la cele mai mici, pe care nu le poți vedea cu ochiul liber, până la cele mai mari, de care trebuie să te ferești cu zgomot, ca să nu te creadă vânător.
Înaintez cu bocancii printr-un pârâu, mă uit la două trunchiuri groase care se înalță împreună. Ăștia-s frații despre care scrie cercetătorul german Peter Wohlleben în cartea lui Viața secretă a copacilor, arbori care-și împart toată viața zahărul și substanțele nutritive, aerul și ciupercile, bolile și timpul care trece. Nu îi vezi în celelalte păduri, pentru că acolo tăierile intră adânc în inima organismului naturii și-i schimbă funcționarea, iar frații nu mai apucă să crească împreună, nici trunchiurile să ajungă cât un pui de balenă, nici arborii să se ajute unul pe altul. Iar acolo unde reîmpădurirea vine să acopere golul lăsat de-o tăiere, ce crește la loc nu e o pădure, ci o plantație. O colecție de arbori din aceeași specie și de aceeași vârstă, o replică înșelătoare a unui corp puternic. O plantație nu poate înlocui o pădure, așa cum un zoo nu poate fi o junglă.
România e a doua țară după Suedia cu cea mai mare suprafață din Europa de păduri virgine (neatinse de voința omului) și seculare (nu chiar virgine, dar foarte bătrâne). Ultimul ecosistem intact care ne-a mai rămas, într-o mare de plantații sau păduri rănite. Cu toate astea, nu sunt protejate de tăieri. Doar câteva dintre ele intră în parcuri sau situri ocrotite, dar până și-acolo se taie. Lege există doar pe hârtie. Numai 1 la sută din tăierile ilegale de la noi sunt depistate de autorități, potrivit unui raport Greenpeace, una dintre cele mai active organizații pentru salvarea pădurilor noastre.
Mă uit în jur și mă enervez, tot ce văd ar putea să dispară. De ani întregi jurnaliștii de la noi publică investigații despre rădăcinile întinse ale complicității care omoară pădurea. Șefi de ocoale silvice și gărzi forestiere, primari, afaceriști locali, giganți ai industriei lemnului, clanuri interlope, polițiști, oameni politici, toți ne taie arborii. Și-au întins pânza de furt și profit din Maramureș, unde un pădurar a fost ucis în octombrie 2019, până-n Suceava sau județele Transilvaniei, unde se taie cel mai mult. Ochiul mare al satelitului și ochiul mai mic al dronei desenează harta țării ca o boală de piele. Pete palide cu arbori rași apar din ce în ce mai multe în fiecare an în mijlocul zonelor verzi. Cine nu vrea să participe la tăieri ilegale o pățește. „Mă amenințau cu moartea de două ori pe săptămână, câteodată și de două ori pe zi”, spune un fost lucrător silvic în documentarul Romanei Puiuleț, Clear Cut Crimes. Dacă vrei să știi cum cel mai mare exploatator și exportator de lemn românesc, firma austriacă Holzindustrie Schweighofer, procesează lemn tăiat ilegal din păduri seculare, caută-l pe YouTube.
Urcăm pe-o coastă și-mi iese pe nas orașul din mine, gâfâi și mă minunez. În spatele fiecărei scoarțe, frunze și bulgăre de pământ e o agitație teribilă, ca într-o cetate în care milioane de oșteni invizibili aleargă să îndeplinească ritualul fiecărei zile. Nu vedem, așa că nu știm. Nu știm, așa că nu înțelegem. Și dacă nu înțelegem, cum am putea să protejăm? De asta și-a scris Peter Wohlleben cărțile despre arbori și animale, de asta a înființat Academia Naturii în satul din Germania unde are în grijă pădurea comunității, ca să dea mai departe cunoaștere și să provoace empatie.
Cărțile lui, traduse în română la Editura Publica, sunt o enciclopedie veselă de date și povești luate din studii și din observație directă despre societatea arborilor. Și au puterea teribilă de a-ți da peste cap felul în care vezi și înțelegi natura. „Arborii vorbesc unii cu alții, fac sex și au grijă de puii lor”, și-a botezat Guardian recenzia la una dintre cărți. Și nu fac doar asta, ci simt amenințarea și o transmit mai departe vecinilor printr-o rețea subterană de ciuperci care funcționează cam ca internetul nostru (cercetătorii îi spun „wood-wide-web”), le trimit copiilor zahăr prin rădăcini, îi sprijină pe membrii mai slabi ai comunității (un fel de ajutoare sociale de substanțe nutritive), simt când cineva, de pildă o ciocănitoare sau un om, le găurește trunchiul sau le smulge crengile. Pe scurt, o bucată de lemn nu e doar o bucată de lemn.
Ne-a luat secole până să-nțelegem că noi, oamenii, suntem înrudiți cu animalele și-apoi ne-a mai luat ceva până să aflăm că nu suntem singurele ființe care posedă o oarecare formă de inteligență. Vacile își recunosc prietenii, elefanții au conștiință de sine, delfinii își dau nume, iar caracatițele rezolvă probleme (nu de matematică, dar totuși). Recent, un grup internațional de cercetători a scos la iveală o nouă disciplină, neurobiologia plantelor, care studiază felul în care plantele percep circumstanțele exterioare și răspund la stimuli. Ne-a luat mult până să-ncepem să înțelegem lumea din jur și nici acum nu ne dezmeticim, după ce-am dat planeta peste cap.
Înapoi în pădurea virgină. Am ajuns în vârful dealului și mi-e ciudă că nu pot vorbi cu Wohlleben despre toate astea. Trebuia să vină în România câteva zile, pentru o vizită cu o echipă Greenpeace prin pădurile seculare și o întâlnire cu cititorii. În ziua plecării, un pachet suspect a blocat aeroportul din München, și cercetătorul s-a întors acasă cu trenul. Până la urmă, cu echipa Greenpeace am mers eu și Mircea Struțeanu, cel mai fascinant fotograf al pădurii pe care-l cunosc. El se mai e și instructor de cățărare, motiv pentru care o ia mereu înainte și mă așteaptă să-mi arată câte-o rădăcină uriașă în care zici că s-au cuibărit cel puțin o sută de spiriduși de pe vremea lui Ștefan cel Mare. În România au fost măsurați arbori vechi și de 500 de ani. Imaginează-ți ce-a simțit scoarța lor într-o jumătate de mileniu.
„De fapt, să știi că pădurea cel mai bine o înțelegi dacă te plimbi singur”, îmi zice Mircea. Japonezii practică shinrin-yoku, adică „băi de pădure”. Ajută la anxietate, depresie și psihoză, spun studiile. În 2014, 70 de femei coreene de peste 60 de ani au fost împărțite în două grupuri: unele s-a plimbat printr-o pădure, celelalte prin oraș. Plimbarea prin pădure a îmbunătățit capacitatea pulmonară și elasticitatea arterelor. Plimbarea prin oraș n-a îmbunătățit nimic. Dar dacă ținem copacii aproape, ne fac bine chiar și-n oraș. O cercetare de la King’s College a arătat că expunerea omului la arbori, cântecul păsărilor și cerul liber îmbunătățește considerabil starea de spirit. Cu toate astea, îi tăiem. Fiecare metru cub de arbore înseamnă bani. 10 000 de metri cubi pot îmbogăți pe cineva cu cel puțin jumătate de milion de euro. Acum câțiva ani, IKEA și Harvard au cumpărat mari suprafețe de pădure din România de la intermediari cercetați pentru înșelăciune, crimă organizată și retrocedări ilegale. Holzindustrie Schweighofer a fost vizitat în 2018 de DIICOT, într-o acțiune, spune comunicatul oficial al instituției, de „destructurare a unui grup infracţional organizat specializat în săvârşirea infracţiunilor de deturnare a licitaţiilor publice, evaziune fiscală, concurenţă neloială, tăiere fără drept de arbori.”
Toamna asta jurnaliștii de investigație de la RISE Project și Recorder au scos la iveală documente pe care autoritățile le-au ascuns: între 2008 și 2018 au dispărut în fiecare an câte 38,6 milioane metri cubi de arbori, de două ori mai mult decât a raportat statul. Dintre ele, 20 de milioane au fost tăiate ilegal. În total, s-au furat în zece ani 90 de Case ale Poporului pline ochi cu bușteni. Soluția, spun activiștii, e protecția strictă a pădurilor virgine și seculare și monitorizarea atentă a lemnului printr-un sistem, SUMAL, pe care Ministerul Apelor și Pădurilor îl are la dispoziție, dar nu îl aduce la zi. SUMAL ar putea să vadă unde se taie, de ce, unde se duce lemnul, cine-l vinde, și să alerteze automat poliția în cazul transporturilor ilegale. Până atunci, suntem și mai vulnerabili la alunecări de teren, inundații, avalanșe, deșertificări, iar pădurarii care refuză să intre în rețele infracționale mor apărând pădurea. În ultimii ani, șase pădurari au fost uciși și peste 180 au fost bătuți. Sunt însă și unii care bat palma cu tăietorii ilegali și-i ajută să scoată ce vor din pădure, sub privirile încurajatoare ale șefilor lor.
„Gândește-te la vânătoarea de balene”, mă îndeamnă Peter Wohlleben dintr-o fereastră de Skype. El e într-o cabană în pădure din care se-aud păsări, eu sunt într-un bloc din București în care zbârnâie o bormașină. După vizita ratată în România, am stabilit să discutăm o oră despre tot ce-am vrut să-l întreb în pădure, și n-am reușit. Deci, gândește-te la vânătoarea de balene. „Majoritate oamenilor sunt împotriva vânătorii, dar de ce? Nu sunt specialiști, nu au o diplomă în biologie, dar le e milă de balene și zic Noi le iubim, nu vrem să le mai facem asta.” Cercetătorul ar vrea să căpătăm același tip de empatie și pentru arbori. „Sfatul meu ar fi să mergeți în pădure. Bucurați-vă de ea, o să descoperiți tot felul de lucruri, și minunate, și groaznice, iar pe cele groaznice le puteți face publice. Cu cât o să fie mai mulți oameni care se bucură de pădure, cu atât vor fi și mai puține tăieri ilegale.”
Și Wohlleben a fost pădurar. „Un foarte înalt ranger de carieră”, cum l-a descris New York Times în 2016, Wohlleben e un domn cu privire blândă, genul cu care-ai avea încredere să mergi noaptea prin pădure. Zice că a vrut să se facă de mic „conservaționist”. Povestește că a refăcut faimosul experiment despre atașament al lui Kondrad Lorenz, un cercetător care-a primit Nobelul în ‘73, și a clocit un ou de găină într-o pernă termică. „Puiul m-a confundat cu maică-sa!”, râde Wohlleben de pe suprafața plată a ecranului și-mi imaginez un puști în Germania anilor ‘70 vorbind cu un pui de găină. Apoi puștiul s-a făcut mare și în 1987 a devenit silvicultor și a primit în grijă o pădure din landul Rhineland-Palatinate.
Învățat, ca toți lucrătorii silvici, să se uite la copaci ca la o materie primă a cărei viață contează doar mai ales dacă poate fi transformată în cherestea, Wohlleben povestește că și-a dat seama la un moment dat că pădurea e mai mult decât o colecție de materie lemnoasă. „Am dat peste o rădăcină foarte veche, de la un arbore care căzuse în urmă cu vreo 500 de ani, și care încă trăia. S-a dovedit că în tot timpul ăsta ea fusese ținută în viață de arborii vecini.” A citit studii științifice despre rețeaua de comunicare a pădurii sau despre girafele din Africa de care arborii se feresc producând otravă în avans când sunt anunțați de ceilalți că pericolul cu gât lung se apropie. Apoi a început să cerceteze pe cont propriu. „Dar rădăcina asta veche mi-a schimbat complet felul în care mă uitam la arbori.”
Wohlleben vorbește mult despre felul în care se uită un pădurar la pădurea lui și felul în care se uită un cercetător sau un militant pentru protejarea ei. Crede că sistemul actual de administrare a pădurilor, nu doar în Germania sau în România, ci în mare parte a lumii, e viciat. Cum să protejezi ceva ce trebuie să exploatezi? La noi, mare parte din pădurile statului sunt păzite de Romsilva, o instituție care face bani din tăieri și vânătoare. Lupul paznic la oi. „Pădurarii zic mereu Noi știm ce-i mai bine pentru păduri. Ceilalți nu se pricep, vorbesc numai prostii. Nu, nu e adevărat, ei știu doar ce-i mai bine pentru industria lemnului.” Sub ochii statului, din România au dispărut în ultimii 30 de ani hălci masive de pădure. Inclusiv virgină sau seculară. Iar lupta e încă teribil de disproporționată între industria lemnului, pe de-o parte, sprijinită de cei care ar trebui să-i reglementeze activitatea, și cercetători și activiști, de cealaltă.
Estimările organizațiilor internaționale de mediu spun că în fiecare minut dispar în lume păduri care s-ar întinde pe 27 de terenuri de fotbal, din Cambodgia, unde apărătorii naturii sunt uciși cu mitraliera, până-n Amazon, unde ajută mult incendiile pornite de mâna omului. La noi, dispar opt terenuri de arbori pe oră. În condițiile în care temperatura globală crește și nu pare să se oprească prea curând, noi ne tăiem singuri craca de sub picioare. Studiile arată, scrie Wohlleben în Viața secretă a copacilor, că pădurile au capacitatea de-a scădea temperatura cu 10 grade, iar cele seculare răcoresc și mai mult. „Și România măcar mai are păduri seculare”, îmi spune, „în Germania nu ne-a mai rămas aproape nimic”. Ar fi bine să le păstrăm, continuă el, nu doar ca aliat împotriva schimbărilor climatice, dar și pentru turism sau cercetare. „Chiar nu ar trebui să lăsăm pădurile seculare pe mâinile măcelarilor de copaci”.
Oriunde ai citi tu textul ăsta, cel mai probabil acum 10 000 de ani era o pădure. Asta doar dacă nu ești fix pe malul unui râu sau la mare. După ultima mare glaciațiune, continentul european a fost acoperit aproape în întregime de arbori. Dac-am fi avut cosmonauți pe-atunci, ar fi văzut în dreptul Europei o mare pată verde. Apoi oamenii și-au făcut primele așezări. Pentru asta, au început să radă pădurea. Aveau nevoie și de teren de arat, și de crescut animale, așa că haț. Dacii, de pildă, au defrișat masiv pădurile de la noi. Și, de-atunci, încoace, am tot tăiat. Una dintre cele mai teribile defrișări din Europa în secolul XX s-a întâmplat în perioada interbelică, după reforma agrară, când regele Ferdinand a decis să împroprietărească țăranii care luptaseră în război, de frică să nu se răscoale împotriva lui, cum o pățise țarul rus.
Pădurea a dispărut pe măsură ce-au înaintat progresul și industria. În secolul XX, scrie cercetătorul Iovu-Adrian Biriș în studiul „Situația pădurilor virgine din România” (2017), „s-a înregistrat cel mai ridicat ritm de lichidare”. Și studiul ăsta e tot o tentativă de a încuraja statul să protejeze pădurile bătrâne. Autoritățile au legea la îndemână, dar, susține Biriș, întârzie înregistrarea lor în rândul zonelor protejate. Uneori, administratorii taie arbori ca să dezvirgineze pădurile bătrâne și să le scape de la protecție. „Monumente firești”, le spunea P. Antonescu, unul dintre primii conservaționiști de la noi, pe la 1908. „Rămășițe ale codrilor nesfârșiți care acopereau cândva peste 80 la sută din teritoriul actualei Românii”, le spune Biriș. Sau „comunități forestiere” care adăpostesc „zestrea informațională” adunată de-a lungul secolelor. Ce facem cu informația? Începem s-o descifrăm, încet-încet, ca să aflăm în ce fel a trăit organismul naturii în ultimul mileniu, dar mai ales cum ar putea să trăiască de-acum înainte. Și noi odată cu el.
În majoritatea pădurilor din Europa, arborii nu mai apucă să îmbătrânească. Și de ce-ar trebui să-i lăsăm?, îl întreb pe Wohlleben, și iar râde: „La fel de bine, am putea întreba de ce să protejăm elefanții. Distrug lanurile de porumb, iar oamenii au de suferit din cauza asta. Deci hai să-i împușcăm pe toți, pentru că nu-s buni de nimic. Ba chiar sunt și dăunători pentru climă, produc metan. Deci de ce? Pentru că suntem responsabili pentru celelalte specii. Pentru că e minunat să te poți uita la ele.”
Povestea asta cu responsabilitatea față de alte ființe e încă greu de înghițit pentru om. „Scara noastră morală în ce privește pădurea e foarte jos”, spune cercetătorul. Dar pădurea e o minune în sine, insistă el, nu e doar „resursă pentru cherestea sau stabilizator pentru climă sau producător de oxigen sau purificator de apă sau servitor”. E o construcție vie a naturii pentru care suntem la fel de responsabili ca de speciile de animale pe care le împingem spre dispariție. „Salut dizolvarea granițelor morale dintre animale și plante”, scrie Wohlleben și sună a slogan perfect pentru o reîmprietenire cu pădurea.
„Nu există nici o frontieră între noi și natură”, îmi spune autorul german prin rețeaua de cabluri care se întind pe fundul mărilor și ne-ajută să comunicăm unii cu ceilalți, așa cum fac arborii prin rețeaua de ciuperci. Cel mai mare organism de pe planetă e o ciupercă din Oregon, armillaria ostoyae. Are aproape 1000 de hectare, adică de cinci ori mai mult decât Parcul Văcărești, și între 2000 și 8000 de ani. „Suntem obișnuiți să credem că trebuie să protejăm natura pentru ea însăși. Nu, trebuie s-o protejăm pentru noi înșine.” Suntem în inima ecosistemului de care depinde direct viața noastră, și suntem la rândul nostru responsabili de viața lui. „Vedem asta în verile foarte calde, când ecosistemul se schimbă într-un mod care devine inconfortabil pentru noi.” Inconfortabil e cuvântul pentru norocul nostru, al celor care trăiesc departe de zonele unde schimbările climatice au apucat deja să răstoarne mersul lumii. Inconfortabil nu e pentru inuiți, cărora le dispare zăpada de sub picioare, sau pentru cei 70 000 de oameni din Bahamas care au rămas după uraganul Dorian fără casă. Luni, 9 septembrie 2019, specialiștii spun că în Bahamas au fost „probabil cele mai cumplite 24 de ore meteo înregistrate într-un singur loc în istoria emisferei vestice”. Mai aproape de noi, în Franța, Belgia, Germania și Olanda temperaturile au atins maxime istorice în vara lui 2019. Valurile de căldură înghit viețile oamenilor, ale animalelor și-ale pădurilor. Și mai aproape de noi, în Ucraina, verile uscate și fierbinți din ultimii ani au dus la incendii care atacă pădurea de protecție din jurul Cenobîlului. Focul a eliberat în aer radioactivitatea stocată în frunze și crengi. I se spune Pădurea Roșie și-ar fi bine să nu dispară, spune Kate Brown, istoric la MIT, care a scris o carte despre efectele dezastrului de la Cernobîl și posibilitățile sumbre ale viitorului nostru.
Pădurile au puterea să țină ecosistemul planetei în echilibru și să-i regleze excesele. Asta dacă le ținem în viață pe cele vechi și plantăm rapid unele noi. Omul nu poate replica întocmai superorganismul pădurii, dar poate încerca măcar ca, printr-o variantă domesticită, să-și crească aliați împotriva încălzirii globale. Un studiu publicat în vara lui 2019 în revista Science arată că, dacă plantăm acum arbori în soluri favorabile, pădurile noi ar putea captura două treimi din toată cantitatea de dioxid de carbon pe care oamenii au produs-o de la începutul revoluției industriale și până azi. În aceeași vară, India a plantat 220 de milioane de copaci într-o singură zi, într-o campanie a guvernului de protecție a mediului în care trăiesc peste un miliard de oameni. Iar Etiopia a plusat cu 353 de milioane de copaci în 12 ore, parte a unui plan național de reîmpădurire botezat „Moștenirea verde”.
Pentru pădurile cu care împărțim deja același aer, avem două variante: una e protecția lor completă, esențială în cazul pădurilor virgine și seculare, alta e administrarea sustenabilă a tuturor celorlalte. De primele nu te atingi deloc, de celelalte te atingi, dar cu niște condiții.
Sustenabil e un cuvânt care poate să sperie, pentru că sună a cerință din manualul activistului. A intrat în discursul oficial după Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro, în 1992, unde reprezentanții a 170 de state s-au angajat să găsească un echilibru între protecția mediului și dezvoltarea economică. Pentru că tot ce tăiem și folosim acum luăm, de fapt, din buzunarul generațiilor viitoare. Ca un împrumut la bancă în contul copiilor noștri. Din 1992 și până acum, sustenabil a rămas, pentru majoritatea statelor lumii, doar un cuvânt. Există și-un organism internațional, Forest Stewardship Council (FSC), care acordă produselor din lemn eticheta asta, dar o investigație produsă de ARTE a arătat de curând că ea e lipită de multe ori lemnului venit din păduri virgine și seculare tăiate ilegal, din Congo până în Suedia. Holzindustrie Schweighofer, însă, au pierdut eticheta în 2017, după ce fostul director de achiziții fusese surprins cu camera ascunsă negociind bonusuri pentru lemn tăiat ilegal.
De 12 ani Peter Wohlleben administrează sustenabil o pădure din munții Eifel, în Germania. Lucrează pentru comunitatea de care aparține pădurea și pe care-a convins-o să nu mai doboare copacii cu utilaje grele, pentru că lasă urme adânci în sol și distrug straturi de viață, și să nu mai folosească insecticide, pentru că arborii știu să se adapteze la schimbări dacă-i lăsăm să se descurce singuri.
Cât de greu e să fii sustenabil? „E cel mai ușor, de fapt. Nu trebuie să înveți nimic special. Pe scurt, lasă natura în pace. Și fă doar ce ai tu nevoie. Mulți oameni cred că trebuie să întreții pădurea, dar natura își face singură treaba. De 300 de milioane de ani, chiar, și încă foarte bine.” Pe scurt, trebuie să tai doar dacă ai nevoie de ceva, iar nevoia e decisă în limitele individului și ale comunității sale. Și cel mai important, taie astfel încât să nu pui în pericol biodiversitatea și capacitatea de regenerare a pădurii. Nu rade petice întregi, nu lăsa doar câțiva arbori în picioare, pentru că n-o să supraviețuiască, nici ei, nici mulțimea de ființe din jurul lor.
Industria însă nu funcționează pe bază de nevoie, ci pe bază de cantitate și profit. O mare parte din lemnul tăiat, legal sau ilegal, în pădurile de la noi, trece prin portul Constanța și pleacă în China, Japonia sau țările din Orientul Mijlociu. Discursul naționalist poate confisca ușor problema. „Ne fură străinii pădurile”. Ni le furăm singuri, printr-o complicitate a gardienilor pădurii cu rețele infracționale, cu afaceriști și politicieni. Iar cererea e întreținută de companiile mari ca Schweighofer, Kronospan sau Egger, care, potrivit jurnaliștilor de investigație, au procesat mai mult lemn decât putea fi extras legal din pădurile României.
Wohlleben zice că suntem totuși într-o situație mult mai bună decât Germania. Încă avem păduri și încă mai scoatem buștenii din ele, în unele cazuri, după nevoile comunității și cu ajutorul cailor, care-s mult mai blânzi cu pădurea decât utilajele. Dar avem în primul rând TAF-urile, mândria industriei locale, niște tractoare masive care-și croiesc drum prin pădure lăsând în urmă tranșee și moarte. Deși sustenabil și durabil sunt cuvinte care apar în legislația lemnului din România, sensul lor se pierde în simpozioane Romsilva și în declarații de miniștri, departe de dezastrele ecologice din munți.
„Dar e foarte foarte ușor să menții o pădure sănătoasă”, insistă Wohlleben. „Să faci afaceri cu ea, să plantezi, abia astea sunt complicate. Trebuie să te gândești ce să plantezi, plus că mai și costă. Apoi trebuie să ai grijă de copaci, care se luptă să supraviețuiască, pentru că nu sunt nativi locului respectiv sau au un sistem distrus de rădăcini. Sau sunt mai vulnerabili la insecte și furtuni. Nu ai problemele astea cu o pădure naturală.”
Și mai poți să faci și bani dintr-o pădure pe care n-o tai. În 2006, Wohlleben a început proiectul unui cimitir în pădure, unde oamenii să poată veni să-și îngroape cenușa celor apropiați. „E foarte greu emoțional pentru mine”, recunoaște, căci are de-a face în fiecare zi cu moartea celorlalți. „Dar pentru pădure a ieșit cum nu se poate mai bine. Acum e protejată.” Dacă familia vrea să-ți petreci orice-ar urma după moarte în natură, plătește câteva sute de euro pentru un loc mic de urnă la adăpostul unui arbore secular. Există peste 50 astfel de păduri-cimitir în Germania. „Pentru familii, e un gând minunat, ca o întoarcere în natură, un cerc care se închide, iar cenușa înseamnă de fapt minerale, calciu, pe care copacul o să le absoarbă în următoarele decenii.” Arborii suportă deranjul săpării micului mormânt în schimbul unei protecții asigurate de 100 de ani. „E o protecție mai puternică decât pentru o pădure națională, pentru că și acolo sunt tăieri ilegale. În Germania, sunt chiar tăieri oficiale în parcurile naționale.”
La fel ca-n România, îi spun, unde periodic ajung în presă știri despre câte-o pădure protejată dintr-un parc național, tăiată fără acte sau chiar cu aprobări de la administrația parcurilor, asigurată tot de Romsilva. Teodora Șinculeț, biolog la Parcul Național Semenic, a fost împinsă de amenințările și intimidările superiorilor să-și dea demisia. A făcut-o la finalul lui 2018, după ce-a denunțat ani de zile tăierile și vânătorile ilegale, plus o listă interminabilă de nereguli. Spune că asta-i o situație întâlnită în mai toate parcurile naționale de la noi. Doar că în multe dintre ele nu e nimeni care să facă public dezastrul. În Germania au început să apară de vreo câțiva ani asociații locale care-și apară arborii. O mică armată de activiști s-a mutat, la propriu, într-o pădure seculară de lângă Köln ca s-o salveze. La noi, mobilizarea brașovenilor a oprit la final de octombrie tăierile pentru construirea unui drum forestier în rezervația Tâmpa. Urmau să fie rași peste 8000 de arbori. Încet-încet, pare că refacem pactul cu pădurea.
Wohlleben a descoperit că doliul la umbra copacilor e o formă de terapie pentru cei care-și îngroapă acolo morții. De 13 ani, de când e pădurar-cioclu, cum își zice, a fost martorul tăcut al oamenilor care vin în pădurea veche de sute de ani să-i plângă pe cei care i-au iubit. Mulți spun că acolo se simt ca acasă, că-i ca și cum s-ar întoarce într-un loc pe care l-au părăsit de mult, o femeie a stat ore întregi rezemată de arborele soțului și-a scris poezii, un bărbat a respectat interdicția de-a aduce orice fel de obiecte care pot afecta pădurea, așa că a turnat acasă apă în niște forme pe care le-a pus la congelator, apoi le-a luat cu el și le-a lăsat lângă micul mormânt al soției. Lui Wohlleben i-a luat câteva zile bune să-nțeleagă de unde răsăriseră în pădure bucăți de gheață în formă de inimă.
Și după ce se termină cei 100 de ani de protecție? „Nu știu”, ridică cercetătorul din umeri, „dacă oamenii o s-o taie, înseamnă că sunt nebuni.” Peste 100 de ani, o să avem și mai puține păduri seculare, pentru că le lăsăm să fie rase, „așa că dacă peste 100 de ani o să ne purtăm la fel ca acum, chiar n-o să avem nici o șansă să supraviețuim ca specie.” Ce-ar trebui să facem ca să mai fim pe-aici și-n 2120? „Să folosim un pic mai puțin din toate resursele”, zice Wohlleben. „Și-o să fie bine și pentru pădure. E ușor, poate prea ușor.”
Nu-mi dau seama dacă ăsta e optimism sau pesimism, așa că întreb. „Sunt optimist, dar cu niște condiții”, răspunde, iar condiția mi se pare suprinzătoare: „Cred că lucrul cel mai important e să stabilizăm democrațiile.” Apoi, încep să-nțeleg. Liderii autoritari, de la Putin până la Trump, Bolsonaro sau Kaczyński , sunt primii care neagă schimbările climei și pun frână politicilor publice care ar putea să ne pună la adăpost. Și-oricum, chiar și-acolo unde liderii politici nu sunt negaționiști, tot industria face jocurile. „Trecem printr-o fază mai specială, cred. Am trăit de la începutul anilor ‘90, mai ales în Germania, dar și într-o mare parte a Europei, decenii de viață stabilă, ne-am uitat numai la creșteri economice, la următoarea vacanță. Și acum vedem că, dacă vrei să ai condiții stabile, trebuie să lupți pentru democrație.” Stabilitatea în ecosistemul uman e la fel de importantă ca stabilitatea în ecosistemul pădurii, și ambele merită cel puțin o luptă. „Oamenii cred că democrația înseamnă să mergi o dată la patru ani la vot. Nu, democrația înseamnă să lupți pentru democrație.”
Și poate că forma cea mai surprinzătoare a luptei ăsteia e mișcarea pornită în 2018 de Greta Thunberg, adolescenta suedeză de 16 ani care a inspirat puști și adulți din toată lumea să fie mai atenți la propriile lor gesturi față de natură și la cei care-i conduc. „Gândește-te la mișcarea ei, Fridays for Future: copii de școală o determină pe Angela Merkel să gândească politici mai bune, iar ea chiar face lucrul ăsta datorită lor.” Fridays for Future e numele mișcării internaționale a elevilor, care fug de la școală și ies în stradă în fiecare vineri cerând acțiunea rapidă a guvernelor în lupta cu schimbările climatice. Merkel a promis, printre altele, 500 de milioane de euro pentru revitalizarea pădurilor Germaniei. Deci s-ar putea fie bine, zice Wohlleben, dar o să mai dureze. „Singura dorință pe care o am e să n-o facem în viteză de copac.”
La câteva săptămâni după discuția noastră, pe străzile din București au pornit în marș spre Ministerul Mediului o mie de copii și adolescenți, în aceeași zi în care milioane de puști au mărșăluit în peste 150 de țări, din Australia până-n Uganda, din Peru până-n Spania, însuflețiți de spiritul protestatar al Gretei și de dorința de-a cere politici publice care să reducă dezastrul pe care-l lăsăm în urmă. A fost cel mai mare protest global pentru climă, care a scuturat până și trotuarele pline de mașini din București și a adus un aer proaspăt peste un oraș obosit. Din Ministerul Mediului n-a ieșit nimeni, însă, să discute cu elevii, iar pe internet s-a pornit un val de ură și dispreț pentru ăștia micii, care-s spălați pe creier și nu-și văd de lungul nasului. Cine are chef, oricum, să fie deranjat din coconul unei vieți călduțe de niște tineri care strigă la tine să le salvezi viitorul? „Tu o să mori de bătrânețe, eu o să mor de schimbarea climei”. „Nu e prea târziu până e prea târziu”. „Nu există Planeta B”. „N-avem nimic de învățat de la copii”, a scris un intelectual român pe Facebook, iar replica asta mi s-a părut că închide în ea aceeași aroganță ca aia care ne plasează pe noi, oamenii, în vârful tuturor celorlalte specii de pe pământ. N-avem nimic de învățat, pentru că noi știm totul, și știind totul am condus lumea pe buza prăpastiei.
„Mi-e frică într-un fel de ce-o să se întâmple și vreau să previn cât pot și de asta încerc să mă lupt pentru mediu”, îmi spune Ștefania Gârțu, tot într-o discuție pe Skype, la câteva săptămâni după protest. Ștefania are 17 ani, e din Bacău, și a făcut minuni la portavocea cu care a condus marșul din București. M-au uimit atunci siguranța ei, relaxarea și felul matur în care s-a descurcat cu jandarmii, care tot insistau, ca într-un roman mai prost de Kafka, să nu lase copiii să devieze un milimetru de la coloana șerpuitoare sau să se urce în alveolele Ministerului mut.
Ștefania, cu părul ei violet și o energie care-ar putea înlocui bine-mersi termocentralele, e în clasa a XII-a la un liceu din Bacău și a organizat până acum peste 10 proteste pentru climă în orașul ei. Am vrut neapărat să vorbesc cu ea ca să înțeleg cum a ajuns să-i pese de natură și climă unei adolescente din mijlocul Moldovei, una dintre regiunile îmbolnăvite de tăieri ilegale. Ștefania e-n camera ei, eu în a mea, facem schimb de întrebări și răspunsuri între generații. Am fost și eu acum vreo 20 de ani o adolescentă din Moldova, dar singura încercare de-a organiza un protest la mine în oraș n-a primit aprobarea primăriei. Nu era pentru climă, era împotriva invaziei SUA în Irak. „Mergi mătăluță mai întâi și adu o hârtie de la direcțiune că vă lasă să ieșiți aiurea pe străzi”, mi-a zis doamna de la ghișeu. Ștefania spune c-a primit și aprobare ca să organizeze în fiecare vineri micul protest pentru climă din centrul Bacăului, și sprijinul primăriei dacă are nevoie de ceva. N-au venit mulți oameni la protest, dar mai important a fost c-au vorbit cu trecătorii și trecătorii i-au încurajat. „Le-am povestit că vrem ca toată lumea să declare stare de urgență climatică și să respecte Acordul de la Paris. Le-am povestit cum încă dinainte de 1980 se vorbește despre încălzirea climatică și că noi ar trebui să facem ceva în privința asta.” Acordul de la Paris e un tratat internațional semnat în 2016 de statele Uniunii Europene, deci și de România, și de încă 175 de țări care se angajează să reducă emisiile de dioxid de carbon începând cu 2020. „Reducerea emisiilor cauzate de despăduriri și degradarea pădurilor” e menționată în articolul 5 al Acordului. Acord avem, dar n-avem un Plan pentru aplicarea lui.
Oamenii de știință strigă de ani buni că civilizația umană și consumul avansează într-un ritm care riscă să ne lase fără planetă. Acum, că temperatura globală a crescut deja cu 1 grad, iar creșterea asta, care poate părea minusculă, a topit calote glaciare, a ridicat nivelul oceanelor și a produs uragane de o violență extremă și deșertificări masive, pare că e aproape prea târziu să mai facem ceva, dar încă nu prea târziu. Cel mai nou raport Grupului interguvernamental de experți în evoluția climei, la care au lucrat 133 de oameni de știință, evaluând peste 6000 de studii, arată că ne așteaptă încă 1.5 grade în plus până în 2030-2050, dacă nu reducem rapid emisiile de carbon și consumul de resurse. Copiii par să fi înțeles asta mai repede decât adulții. Ați auzit vreo discuție publică la noi în care oamenii politici să dezbată despre deșertificarea din Bărăgan și cum îi afectează ea pe agricultori?
Anul trecut Ștefania a mers împreună cu mai mulți voluntari să culeagă gunoaie dintr-o pădure de lângă Bacău. „Am găsit pe marginea drumului și televizoare și mașini de spălat și cauciucuri…” Și un câine mort, legat într-un sac de plastic, pe marginea drumului. „Eram cam 30 de oameni, eram așa de triști că găsisem câinele ăla mort și chiar ne întrebam cum poți să ai așa o inimă, efectiv să pui un câine într-un sac și să-l legi și să-l lași să moară acolo.” Gunoaiele și câinele din pădure au motivat-o și mai mult să caute informații despre ce-i facem naturii. Apoi a găsit pe Facebook un video cu Greta vorbind în fața parlamentarilor britanici. „A fost foarte wow să văd o persoană mai mică decât mine că face chestiile astea”, spune. Câteva ateliere Greenpeace mai târziu, Ștefania a cunoscut alți tineri din mișcarea Fridays for Future (numele dat de Greta pentru vinerile de protest pentru viitor) și a ajuns să organizeze proteste în orașul ei.
Când vorbește despre efectele directe pe care le pot avea acțiunile ei, e lucidă. „Dacă pot să schimb ceva, până și mentalitatea unei singure persoane, eu sunt fericită și cu asta.” Când vorbește despre valul de ură al adulților împotriva copiilor, e înțelegătoare. „Că na, nu poți să pui orice la suflet și până la urmă nu toată lumea o să fie de acord cu ce faci tu.” Dar o enervează „mentalitatea asta a oamenilor care nu sunt deschiși” să înțeleagă altă perspectivă decât a lor. „Cred că într-un fel e și o frică a adulților că o persoană mai mică poate să știe mai multe decât ei. Dar chiar dacă suntem copii, uneori și noi ne informăm asupra unor lucruri.”
Dacă ar fi să le spui oamenilor trei lucruri pe care să le facă ca să trăiască pe o planetă un pic mai ok decât e ea acum, ce le-ai spune să facă?, o întreb. Am zis trei, dar Ștefania are o listă mai lungă:
Nu mai arunca gunoaie pe jos
Nu mai încuraja companiile astea mari care produc foarte multe deșeuri
cum ar fi industria de fast fashion, unde angajații sunt tratați foarte prost
Cumpără de la second hand și din outlet-uri
Găsește alternative pentru sticla de plastic
Paiele de plastic
Pungile de plastic
Cumpără de la producători locali, adică de la piață
Alege bicicleta în loc de mașină
Folosește cât mai mult transportul în comun
Încurajează alți oameni să reducă emisiile de gaze
Reciclează pe cât posibil
Și caută metode să faci asta
Dar până la urmă e la latitudinea fiecărei persoane
Însă oricât ne-am strădui noi să consumăm mai puțin și mai responsabil, de la lemn la plastic, de la apă la benzină, nu putem face nici o diferență semnificativă dacă marii jucători ai industriei și guvernele nu încep rapid să pună în practică măsuri de protejare a noastră și a planetei care ne-a mai rămas. Printre recomandările de la ultimul summit pentru climă al Națiunilor Unite e și una despre păduri: tăierile masive trebuie oprite și replantările grăbite. „Cred că următorii 50 de ani sunt cu adevărat decisivi ca să vedem dacă o să supraviețuim pe planeta asta sau nu”, încheie Wohlleben discuția noastră, el din mijlocul pădurii lui seculare, eu din mijlocul orașului care-și taie copacii.
Adun crengi rupte de vânt și le înfig în pământ. Vreau să-mi sprijin hamacul de ele. S-a lăsat seara în jungla Amazonului și ochii caimanilor strălucesc în lumina lanternei. Ridicăm tabăra patru nemți, un finlandez și o româncă, plus ghidul nostru din Guyana. Am venit în pădurea tropicală din Brazilia să trăim câteva zile într-una dintre minunile lumii naturale și minunea s-a încolăcit în jurul nostru cu brațele ei de liană și minunea ne-a plesnit peste față cu coada de pește-maimuță zburător. Am văzut cei mai mari arbori din viața mea și leneși adormiți pe ramuri, am auzit mai multe păsări decât știam că există, am mâncat fructe de paradis și am băut o caipirinha trăsnitoare, am mers cu barca pe Amazon în căutarea delfinilor roz, am numărat și m-am speriat de milioane de insecte necunoscute, și-acum adorm în hamac, în timp ce maimuțele urlătoare fac aerul să tremure. Adorm fără să știu că peste patru ani, într-o vară aproape ca oricare alta, oamenii o să citească știri despre cum arde pădurea Amazonului pentru că alți oameni i-au dat foc. Planeta a pierdut în incendiile de vara asta milioane de hectare de pădure. „Animale carbonizate și liniște”, atât a mai rămas, a zis un biolog brazilian.
Dar mai avem timp.
Mai avem timp.
Mai avem timp.
Mai avem timp.
Dacă vrei să afli mai multe despre pădurile de la noi, urmărește organizațiile de mediu - Greenpeace, Agent Green, WWF - și jurnaliștii de investigație - RISE, Recorder, România, te iubesc!.
Dacă vezi camioane despre care bănuiești că transportă lemn tăiat ilegal, verifică numărul de înmatriculare pe site-ul Inspectorul Pădurii, sună la 112 și semnează petiția pentru relansarea sistemului SUMAL.
Trei dintre cărțile lui Peter Wohlleben au apărut traduse în limba română, la Editura Publica:
Viața secretă a copacilor, trad. de Dana Gheorghe, 2017
Pădurea, trad. de Paul Slayer Grigoriu, 2018
Auzi cum vorbesc copacii?, trad. de Dana Gheorghe, 2018
Ultima e pentru copii :)
