Muncă / Religie

Familia care a adoptat o biserică

De Monica Tănase

Publicat pe 25 octombrie 2017

Alina are 35 de ani și este expert în relații publice. Radu are 30 de ani și este istoric. În urmă cu doi ani, înainte să se nască băiețelul lor, Toma, au adoptat o biserică săsească. Și-au lăsat slujbele din București, au împachetat colecția de artă, cărțile și manuscrisele, i-au luat și pe cei doi motani și s-au mutat într-un sat de lângă Făgăraș. Acolo au luat în grijă, cu acte, o biserică săsească ruinată și casa parohială, pentru a le renova și a le introduce într-un circuit turistic și cultural. În decembrie, se va naște al doilea copil, iar familia pare că a prins deja rădăcini în casa unde nu mai locuise nimeni de 60 de ani. 

 

Felmer este numele unui sat săsesc aflat la 20 de minute de Făgăraș. După ce treci de cetatea din centrul orașului, urci dealul și te trezești pe un drum traversat de kilometri de cabluri negre, întinse pe stâlpi din lemn. Rețeua de cabluri a rămas neschimbată din vremea în care satul avea un singur telefon, la poștă. Și este și acum cea mai eficientă legătură a comunității cu lumea, câtă vreme telefoanele mobile sunt, la Felmer, mofturi de orășeni.

Intri pe un drum de piatră. De o parte și de alta - lanuri de porumb. Un miros înțepător de gunoi fermentat învăluie satul. E mirosul ciurdei de bivolițe, niște animale dolofane și negre, cu coarne mari, diforme. Sătenii le spun drigane.

Vreme de sute de ani, de când s-au stabilit sașii aici, viața satului s-a învârtit în jurul ciurdei de bivolițe, a bisericii evanghelice și a turnului slăninilor, în care gospodarii își păstrau peste iarnă bucățile de slănină afumată.

Povestea Felmerului, ca a majorității comunităților săsești din Transilvania, începe în jurul anului 1200, când, din voința regelui Ungariei, Geza al II-lea, mii de coloniști germani au creat un lanț de fortificații de-a lungul frontierei provinciei.

Pe același model, sașii din Felmer au construit o biserică în jurul căreia au ridicat o centură fortificată și patru turnuri de apărare. Zidul trainic a rămas o amintire a unui ev mediu amenințător, iar unul dintre turnuri, în care se păstrau praful de pușcă și aprinzătoarele, a devenit turnul slăninilor.

Slănina e pusă la păstrat în turnul slăninilor. Foto: Arhiva familiei Bârlă

La recensământul din 1941, satul avea 1.367 de persoane. Aproape jumătate erau sași. Acum au mai rămas doar patru sași în Felmer. Restul, până la 500 de săteni înregistrați la primărie, sunt români și romi. Migrația etnicilor sași din Felmer a început în anii ‘60. Însă nu către Germania, ci către Făgăraș, la 15 de kilometri distanță. Atunci, fabricile comuniste din oraș erau singura promisiune a unei vieți mai bune. De altfel, scenariul în care statul german a cumpărat etnici din România este doar o poveste de adormit copiii pentru sașii din Felmer. Etnicii germani de aici au părăsit țara abia după Revoluția din ‘89. Atunci au lăsat în urmă tot: casele, biserica și obiceiurile care îi făceau o comunitate.

***

Este sâmbătă la amiază și satul pare părăsit. Și nu doar pentru că nu zărești picior de om pe nicăieri, ci pentru că tot ce vezi în jur, zidurile caselor, porțile, acoperișurile, toate sunt prăfuite, scorojite și par de multă vreme abandonate. 

La fel arăta satul în vara lui 2010, când a ajuns aici Radu Bârlă, un istoric din București, pasionat de istoria sașilor din Transilvania de sud. Peisajul dezolant nu l-a speriat. Turnul clopotniței, fisurat de jos până sus, clădirea școlii - o carcasă goală, fără acoperiș și fără ferestre, casa parohială năpădită de șobolani și de buruieni i-au trezit curiozitatea istoricului. Satul nu avea și nu are nici acum apă curentă, canalizare, gaze, semnal la telefonul mobil sau transport public direct spre Făgăraș. E o localitate izolată, la doar 15 kilometri de oraș. 

Radu a fost legat toată viața de comunitatea săsească. În copilărie mergea în fiecare vacanță la bunici, la Râșnov, unde căuta compania săsoaicei din familie, o mătușă prin alianță. Și-a dat doctoratul în istoria sașilor, apoi a adunat o întreagă colecție de artă (manuscrise, carte veche, tablouri), tot din zona sașilor. Acum căuta mai mult de atât: un monument ce avea nevoie să fie salvat. Și nu doar în studii și cercetări. „Timpul este necruțător cu monumentele. Și, dacă nu facem ceva pentru ele, peste 100 de ani nu vom mai avea decât studii și fotografii”, spune Radu Bârlă.

Așa a apărut gândul că biserica în ruină din Felmer va deveni obiectul misiunii lui de salvare. S-a întors la București și i-a povestit Alinei, soția lui. 

De când a terminat Facultatea de Jurnalism din București, Alina Pătru a fost responsabilă de strategiile de comunicare ale unuia dintre cele mai mari muzee de la noi, Muzeul Național de Artă din București. Biserica sașilor din Felmer era, însă, o perfectă necunoscută pentru ea.

Vreme de doi ani, tinerii au încercat să găsească soluții din Capitală pentru a începe consolidarea construcției. Și-au dat seama, însă, că aveau o piedică. Locașul intra în administrarea Bisericii Evanghelice din Făgăraș, care are o politică foarte clară în privința edificiilor sale: nu acceptă să le vândă, așa cum se întâmplă în alte județe, dar nici nu are putere financiară pentru a le renova. Biserica Evanghelică are atât de multe monumente cu probleme, încât, obiectiv vorbind, nu le poate gestiona. Pentru că, istoric, Biserica nu s-a ocupat niciodată de aceste monumente. Asta era treaba comunităților, să se îngrijească de biserică, de casa parohială și de cimitir”, explică Alina. „Știam în ce ne băgăm. Și am mers la ei și le-am cerut să ne dea în grijă, cu acte clare, biserica, casa parohială și școala”, povestește Alina. „Ne-au răspuns așa: noi nu avem planuri cu biserica. Realist vorbind, nu credem că se mai poate face ceva pentru ea, dar dacă voi vreți să încercați, poftim, luați și încercați!”. Și au bătut palma: un contract de comodat pe o perioadă de cinci ani, prin care tinerii bucureșteni primeau libertatea de a folosi casa parohială și de a administra cum știau mai bine clădirea bisericii și terenul din jur. 

Alina e ghidul unui grup de copii de școală primară la biserica din Felmer. Foto: Arhiva familiei Bârlă
Radu, în timpul unei sesiuni de curățenie la biserică. Foto: Arhiva familiei Bârlă

Timp de doi ani au administrat biserica de la 400 de km distanță, din București. Mai întâi au creat Asociația Renascendis, apoi au început să caute finanțare și investitori și au organizat evenimente care să crească vizibilitatea locului izolat de lângă Făgăraș. Așa a apărut „Rosturi și resturi”, care a fost la început o expoziție cu obiecte săsești găzduită de Muzeul Țăranului Român, iar acum este un proiect cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național și de Biserica Evanghelică, gândit să protejeze obiectele din patrimoniul mobil săsesc.

După aproape doi ani de căutări, Alina și Radu și-au dat seama că expozițiile, evenimentele și comunicatele de presă de la București nu aveau niciun efect pentru cauza lor. Atunci s-au hotărât trebuiau să se mute la Felmer, în casa parohială în care nu mai locuise nimeni de 60 de ani.

„La muzeu (Național de Artă, n.r.) era o perioadă în care se blocase tot: se tăiau salarii, nu se mai făceau proiecte, parcă eram pe pilot automat”, povestește Alina. „Radu lucra la o firmă, pe marketing. Eram ok cu joburile, dar nu era ceva extraordinar. Practic, simțeam doar că renunț la ideea de a locui în București. Iar cu asta cred că pot trăi. Radu, bucureștean get-beget, e genul ăla: Bucureștiul e urât! De-abia aștept să ajung la țară!. Dar eu mi-am dorit să ajung la București, m-am mutat acolo cu facultatea, cu eforturi. Eu chiar nu am vreun dezgust pentru Capitală. Dimpotrivă! Chiar îmi place și din când în când simt nevoia să fiu anonim într-o mulțime. Să ieși de la metrou cu puhoiul și să te pierzi printre oameni. Nu Bună ziua! Bună ziua! fiecărui om care îți iese în cale.”

Acum, la doi ani de când s-au mutat la Felmer, stăm la masă sub niște pruni tineri, în grădina casei parohiale, unde locuiesc Radu și Alina. În februarie 2015, cei doi tineri și-au lăsat slujbele din București și au ajuns în satul săsesc.

Intri pe ulița pietruită, care se numește, ca la oraș, str. Republicii, și vezi ruinele. Prima clădire din șirul de ziduri dărăpănate este fosta primărie, fără acoperiș, fără ferestre, o carcasă a ceea ce a fost odată centru administrativ. Lipită de ea, o altă ruină, și ea fără ferestre și îngropată în moloz, este clădirea școlii evanghelice, ridicate în 1905. A funcționat până în anii 70, după care a fost lăsată în paragină. În 84, Sergiu Nicolaescu a turnat aici o parte din filmul Noi, cei din linia întâi și i-a pecetluit soarta. În urma echipelor de filmare, ca și la mănăstirea Văcărești din București, a rămas o dărâmătură.

Zidul școlii se lipește de centura fortificată și formează o curte interioară în care se ridică, masivă, clădirea bisericii.

Bulevardul Republicii din Felmer. Foto: Monica Tănase
Zidul fortificat al bisericii din Felmer. Foto: Monica Tănase

Alina, îmbrăcată lejer și cu un zâmbet senin, traversează curtea cu o carafă de limonadă. „Când am venit aici, era iarnă. Se terminase cu canalizarea, deci aveam apă curentă, WC, confortul minim. Dar nu aveam nimic altceva. Nu aveam internet, TV... Stăteam cu o antenă să prindem un TVR cu purici. A fost groaznic! Din fericire, a durat numai o săptămână până au venit să pună cablu și, odată ce am avut internet, deja s-a schimbat tot”, povestește Alina. Acum este însărcinată cu al doilea copil și nu pare deloc speriată de primejdiile iernii care vin odată cu izolarea în acest sat uitat de lume. Deja a trecut printr-o iarnă în care singurii vizitatori sunt vulpile care dau iama în cotețul găinilor. „Aici nu avem medic. În plus, nu se deszăpezește iarna. Mai vine plugul de la Făgăraș, dar nu ajunge până în sat, pentru că drumul ăsta nu ține de ei.”

E două după-amiază și Radu tocmai s-a întors de la muncă. Și-a luat, de câteva săptămâni, un job de manager cultural la biserica din Cincșor, un locaș model în materie de bune practici ale restaurării unui monument istoric. Locașul săsesc de la Cincșor ar fi putut ajunge în situația celui din Felmer, dacă acolo nu ar fi venit Carmen Schuster, o săsoaică stabilită în Germania, care și-a lăsat cariera de bancher și a cumpărat de la Biserică școala evanghelică și casa parohială. Apoi a renovat ca la carte și a deschis totul pentru turism cultural și de agrement.

Acesta este scenariul pe care și l-ar dori și cei doi bucureșteni din Felmer: să renoveze corect biserica și casa parohială și să le transforme într-un centru de management cultural al patrimoniului, dar și într-un punct de trecere în câteva trasee culturale și sportive. „Noi asta încercăm: să construim nu neapărat un model, este pretențios spus, ci o situație ce poate fi multiplicată. Să găsim o formulă care să aducă niște venituri sustenabile pentru biserică, dar și pentru o mână de oameni din sat”, explică Radu. 

Alina, în curtea casei din Felmer. Foto: Monica Tănase

Iar pentru asta, deja au început lucrul: au creat un proiect prin care ajung în mai multe biserici din parohia evanghelică din Făgăraș, de unde strâng unul câte unul obiecte de cult, orfevrărie veche, pocale medievale aruncate în vreun colț de casă parohială. „Ne-am cățărat prin poduri, am scotocit în vechituri, dar am găsit ce căutam. Un sfeșnic de lemn de la Șercaia, datat 1600 și ceva, scrie pe el, l-am găsit undeva într-un dulăpior-debara, în biserică. De ce să stea acolo? Când ar putea să aibă o viață mai bună și să fie văzut și apreciat!”

În plus, au creat arhiva de țiglă, prin care colectează și vor să expună în curtea casei parohiale mostre de țiglă istorică. Arhiva va deveni un punct de atracție pentru turiștii pe care, de anul viitor, Felmerul îi va putea primi în niște căsuțe tradiționale, amplasate pe terenul bisericii, în curtea cantorului. „Am identificat niște de construcții de lemn din zona Țara Făgărașului, pe care localnicii nu le mai folosesc. Sunt ușoare și pot fi mutate fără mari dificultăți. Le aducem în curtea bisericii, astfel încât să putem avea patru-cinci spații de cazare. Nu vrem mai mult, pentru că nu ne dorim turismul agresiv, cu zeci de autocare la fiecare sfârșit de săptămână și puhoaie de oameni”, explică Alina. 

Terminăm de băut limonada rece, cu mentă ruptă direct din grădină.

Alina aduce din casă un lanț de chei mari, cât palma și ne poftește în biserică. Cheia cea mai mare deschide ușa masivă din lemn înnegrit de vreme, așezată pe latura sudică a bisericii. Mecanismul vechi scrâșnește metalic, ușa scârțâie și se deschide.

Înăuntru e răcoare și umezeală. Miroase a mucegai. Pereții sunt spoiți în culoarea cerului, iar pe jos, o dușumea veche, prăfuită. Băncile de rugăciune sunt la locul lor. „Lipsesc zece”, ne arată Alina găurile în care erau fixate. „Au dispărut înainte de a ajunge noi aici. Și bănuim că tocmai cei care aveau grijă de biserică le-au luat. Am făcut plângere la poliție și am cerut să fie anchetat cazul ca furt de patrimoniu. Poliția a început cercetarea ca pentru un furt de lemn și bineînțeles că nu s-a rezolvat nimic.”

Nu erau singurele pagube în patrimoniul bisericii pe care le-au notat Alina și Radu când au făcut un inventar sumar: „tavanul amvonului era spart în trei bucăți. Una am găsit-o în gard. Pupitrul fusese aruncat și recuperat de noi. Fragmente de feronerie erau aruncate în curte.”

Interiorul bisericii din Felmer. Foto: Monica Tănase
Fosta clădire a școlii din Felmer. Foto: Monica Tănase
Zidul fortificat al bisericii. Foto: Monica Tănase

Cei doi tineri au început să le vorbească sătenilor și primarului despre renovare corectă, despre materiale tradiționale, iar ideile lor au stricat liniștea satului: ce e vechi trebuie păstrat, geamurile termopan nu trebuie să înlocuiască giurgiuvelele din lemn vopsit, iar țigla veche, înnegrită de mușchi și umezeală, nu trebuie înlocuită cu tablă roșie. La început, oamenii le-au râs în nas. Apoi tinerii au rostit cuvântul „ilegal”. Apoi au făcut plângere. Iar Direcția Județeană de Cultură de la Brașov a venit în sat și a făcut o anchetă. Și a dat amenzi.

„Felmerul arată rău pentru că nu mai sunt case vechi, toți și-au modificat fațadele, și-au pus termopane, și-au pus tablă pe case, inclusiv în jurul bisericilor monument istoric”, spune Alina. „Toată lumea face lucrări fără autorizație, nimănui nu-i pasă. Noi suntem primii care au făcut o sesizare la Direcția de Cultură. Ei au venit la primărie, cred că le-au dat niște amenzi, dar tot ce s-a schimbat a fost că dintr-un galben turbat și-au vopsit casa într-o nuanță mai calmă.”

Primarul Dănuț Timiș este la al doilea mandat în primăria de la Șoarș, comuna din care face parte și satul Felmer. Își amintește perfect momentul în care a apărut la primărie Radu, istoricul de la București: „Am avut o rezervă față de el la început, pentru că la noi în zonă au mai venit alții care au spus că ajută, dar nu s-a concretizat nimic. Și atunci am fost un pic sceptic. Dar pe parcurs am revenit și colaborăm, zic eu, bine.”

Anni Schuster are 74 de ani și este una dintre cei patru sași rămași în Felmer. Femeia vorbește aprins despre tinerii de la casa parohială. Are încredere că ei pot reface gloria de altădată a satului și le ia apărarea când gura satului îi toacă mărunt.  „Să știți că sunt oameni harnici și credincioși”, povestește femeia. „Și am văzut că domnul Radu ține mult de tot la sași. Eu îs foarte mulțumită de ei, că or venit aici.”

Grădina ei se învecinează cu cea a casei parohiale. La început, a fost uimită că o familie așa tânără vine într-o casă bătrână și lasă în urmă, fără regrete, confortul orașului. Apoi a observat atentă schimbările. În câteva luni, în casa parohială, care fusese pe rând platou de filmare, garnizoană pentru câțiva soldați și depozit pentru un cioban, au apărut rețea de apă curentă, fosa septică, muncitori, agitație, lucruri noi.

Anni Schuster.Foto: Monica Tănase

Anni Schuster este ultima săsoaică practicantă din Felmer. Asta înseamnă că ea e singura care merge în fiecare duminică la biserică și păstrează obiceiurile comunității. De treizeci de ani, de când nu s-au mai făcut slujbe în Felmer, merge la biserica din Făgăraș. Dar până să plece ultimul preot din biserica săsească de lângă casa ei, nu lipsea o duminică de la liturghie.

„Ați văzut poze cu biserica noastră? Ce frumoasă era?, povestește femeia. ”Noi, sașii, pe vremuri eram mulți și aveam o rânduială: duminica. Ne sculam și întâi ne vedeam de animale. Până pe la ora nouă. Apoi intram în casă și ne pregăteam de biserică. Pe-atunci era altfel. Acuma iei o bluziță, o fustă sau un pantalon și te duci la biserică. Atunci, să vă arăt, noi, femeile, luam asta pe noi.” Și scoate, dintr-un șifonier ticsit cu haine, o pelerină din stofă grea, neagră, căptușită cu catifea roșie. Dă să o așeze peste umeri, dar parcă nu îndrăznește, poate pentru că nu poartă hainele de duminică.

„Era frumos, doamnă! Se umplea biserica. Sus, la balcon, stăteau femeile, iar jos, pe băncuțe, stăteau bărbații. Noi, femeile, intram pe ușile laterale, nu pe ușa mare. Dar acum sunt ferecate să nu intre cineva, să îl prindă înăuntru dărâmătura. Mie mi-e frică să intru!”

Părintele Johannes Klein, parohul evanghelic din Făgăraș, are 47 de ani și este ultimul preot care a ținut o liturghie în biserica felmerenilor. Se întâmpla în noiembrie 1996. „Îmi amintesc bine, era botezul unei fetițe. Și pentru o ocazie atât de specială, am acceptat să intrăm în biserică. Altfel nu intram, pentru că acoperișul era atât de deteriorat, de neimaginat. La fel pereții, infiltrați cu apă. Biserica putea să dispară în orice moment.”

Chiar lângă altar, Alina ne arată un șir de markeri în perete, lăsați de o echipă de specialiști care au evaluat tencuiala istorică și au descoperit urme de frescă. Iar observațiile lor au devenit argumente în plus pentru o intervenție de urgență pentru consolidare. „Ministerul Culturii are fonduri de intervenție de urgență.,” povestește istoricul. „Consolidarea acestor crăpături nu ar depăși 50-70 de mii de euro. Apoi ar trebui începută restaurarea. Dacă este făcută corect, cu materiale tradiționale, cu mână de lucru locală și nu cu firmele agreate nu ar trebui să fie nevoie de mai mult de 500.000 de euro. Dacă faci totul cinstit. Dacă nu faci totul cinstit atunci da, te duci la câteva milioane de euro. Iar noi suntem pregătiți moral să facem totul ca la carte, să muncim 10 ani aici fără să crâcnim!”, încheie Radu Bârlă.

Biserica din Felmer. Foto: Monica Tănase

De lângă altar, cu fața către ieșire, biserica albăstrie pare mai mică decât ai crede, când o vezi din exterior.

E răcoare înăuntru și o lumină plumburie trece prin geamurile înalte. Miroase a lut, poate de la pereții scorojiți sau de la praful stătut și de la umezeală.

Și e liniște. Singurul zgomot care se mai aude în lăcaș, de când Alina și Radu au renunțat să mai bată clopotele (pentru că sunetul puternic poate adânci fisurile), vine de la grupurile de copii care ajung la ateliere în curtea bisericii sau la casa parohială.

Lași în urmă turnul clopotniței și intri în turnul slăninilor. Alina și Radu au reușit să reactiveze de aproape doi ani un obicei care a rezistat până în anii 80 în Felmer. Sașii au amenajat câteva grinzi din cele două turnuri de apărare ale bisericii, unde lăsau peste iarnă, până primăvara târziu, bucățile de afumătură lungă de-un metru, de la porcul sacrificat de Crăciun.

În timp, fiecare gospodar și-a creat un loc bine marcat unde își agăța slana, iar câțiva și-au trecut chiar numerele de la poartă. Dar, dincolo de însemne, obiceiul a rezistat dintr-un calcul realist: nicio cămară din sat nu are zidurile atât de groase ca turnul slăninilor. Acum, tot satul, români sau sași, și-a refăcut blazoanele și însemnele de pe grinzile de lemn, iar afumăturile stau bine la păstrare până în luna mai.

Spre seară, soarele s-a mai potolit. Radu stă relaxat pe scaunul din lemn, la masa mare din grădină, și vorbește cu seninătatea omului pentru care problemele reale nu se rezumă la bănci, salarii, carieră. Toma s-a trezit din somnul de după-amiază, iar Alina îl ia în brațe.

Cheia bisericii din Felmer. Foto: Monica Tănase

„Nu știu dacă m-a schimbat Felmerul, spune Radu. „Poate m-a făcut să mă adaptez mai ușor unor situații. Eu nu sunt o persoană foarte socială și totuși a trebuit să interacționez cu tot felul de oameni, începând de la oamenii satului, la oameni de la alte ONG-uri, pe care nu îi caut, dar trebuie să colaborăm. Iar asta te face să fii mai diplomat. Și e ceva ce nu mi-aș fi propus să fac în București. Pentru că acolo e mai simplu: ai un job, ai un program. Începi, termini la program, jobul l-ai lăsat în urmă, te duci acasă și îți vezi de viața ta. Aici ești tot timpul în job.”

25 octombrie 2017, Publicat în Lumea noastră / Muncă /

Text de

  • Monica TănaseMonica Tănase

    Am aproape 40 de ani și mai bine de un sfert din ei am fost reporter de televiziune. Am doi copii acasă și 120 la un afterschool social. Îmi place să conduc (mașina), să visez (cu ochii deschiși) și să pun întrebări imposibile (mai ales copiilor).


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK