Două spectacole de la FITS vorbesc, fiecare în felul său, despre ce înseamnă să construiești o relație: cu trupul, cu partenerul, cu publicul. Perfecțiunea circului e un elogiu adus preciziei care vine după 10.000 de ore de exercițiu, dar și jocului care transformă riscul în artă. Non-stop conjugal e o poveste despre un cuplu care dansează de două decenii, între flamenco și dans contemporan, cu stângăcii, reconectări și mult umor. Două feluri diferite de intimitate, trăite pe scenă.
Perfecțiunea circului (10 000 Hours)
Spectacolului Perfecțiunea circului i se potrivește mai bine titlul original, 10 000 Hours, care trimite la ideea lui Malcolm Gladwell că îți trebuie zece mii de ore de practică pentru a deveni expert la ceva. Deși spectacolul este listat drept circ contemporan, nu vă închipuiți estetica viu colorată, de factură mai clasică, a celor de la Cirque du Soleil – la intrarea în sală, performerii fac încălzirea în haine simple de antrenament cu aer futurist, pe covorul gros de burete și pe fundalul unui countdown cu lumină roșie, care împreună dau impresia mai degrabă de antrenament pentru o competiție sci-fi distopică.
În ciuda mizanscenei, membrii trupei australiene Gravity & Other Myths zâmbesc larg și cald unii către ceilalți și către public, de parcă suntem prieteni dragi care-au venit să asiste la joaca lor, în timp ce stau în echilibru câte trei unii pe umerii celorlalți, fac sommersaulturi și-și aruncă partenerii în aer de nenumărate ori ca pe saci de făină. O fată stă într-o mână pe capul colegului ei, altădată își ridică o colegă în spate, ambele stând în picioare pe umerii a doi bărbați, apoi pășește în față pe o ladă înaltă și stă în mâini, cu colega ei încă ghemuită în spatele ei ca un rucsăcel.
Urmează o secvență impresionantă prin care ne arată sincronicitatea și precizia conexiunii dintre ei, în timp ce toți opt se lansează simultan în diferite moduri la podea din colțuri diferite ale sălii – cineva face tumbe, cineva se rostogolește pe podea, altul sare peste ei, unii către ceilalți, fără să se ciocnească vreodată. Nu e vorba doar de o înlănțuire de trucuri de acrobație periculoase, executate cu precizie supraumană – momentele sunt legate într-o coregrafie ritmată, curgătoare, spartă de momente de joacă, umor și interacțiune cu publicul, și posibil cel mai complex tehnic moment de mișcare la care am fost martoră vreodată.
Între exercițiile de virtuozitate fizică care amintesc de feline mari într-o joacă-dans la care întreaga sală-și ține răsuflarea, performerii fac concurs de cine poate să arunce primul o sticlă de apă care să aterizeze în picioare (le ia mult mai mult să facă asta cu succes decât să se arunce de la mare înălțime de la unul la altul în brațe). Toboșarul care îi acompaniază live preia la nevoie și rolul de arbitru, emcee și soloist pentru când cei opt își trag răsuflarea și reaplică cretă lichidă la glezne și încheieturi, ca să nu alunece în timpul prizelor în aer.
Pe la jumătatea spectacolului, unul dintre performeri caută un voluntar din public, și când mă aduce pe scenă, norocul meu face că au nevoie de mine pentru un joc care implică desen-viteză (măcar m-am antrenat toată viața pentru asta, îmi spun). Performerii – la început doi, dar cu fiecare rundă se mai alătură câte unul – se poziționează câteva secunde într-o sculptură vie, timp în care încerc să îi desenez rapid, și următoarea echipă dintre ei trebuie să imite desenul făcut de mine: un fel de telefonul fără fir cu acrobații năucitoare. La final, nu doar tehnica lor impecabilă și trucurile spectaculoase câștigă publicul – dezinvoltura și căldura celor opt se asigură că, pentru o fracțiune de secundă, ne îndrăgostim cu toții de ei.
Non-stop conjugal (Las 24)
Recunosc că la început m-am simțit destul de deconectată de duetul lui Marco Vargas și al lui Chloé Brûlé, pentru că jocul actoricesc era bazat pe umorul stereotipic al cuplurilor care nu-și suportă partenerul. Ciondăneli, distanță, apropiere, cedare și negociere a controlului și la final, un moment de înțelegere și echilibru complet – o secvență de dans și eliberare pură. Chloe, o femeie caldă, cu un zâmbet larg, părul negru prins la spate și rochie vișinie, îmi spune că acela e momentul ei preferat din spectacol: mâine dimineață am putea să ne despărțim, cine știe, dar acum suntem aici și ne bucurăm complet de prezent.
Mișcarea, o combinație de flamenco și contemporan și pantomima dintre doi oameni care țin unul la altul, dar țin și la diferențele dintre ei, avea o oarecare stângăcie. Însă tandrețea și energia lor – un sentiment de complicitate și intimitate cu publicul, și permisiunea să ne amuzăm cu toții la același inside joke – absurditatea relațiilor – au crescut din ce în ce mai mult până la final și au extras o reacție mult mai entuziastă decât mă așteptam în public. Se pare că câteodată doi performeri cu care audiența se poate conecta emoțional în profunzime poate aduce publicul mai aproape decât un concept complex sau execuție tehnică sofisticată, pentru că tribunele din piața Habermann vibrau de entuziasm. După ce s-au stins aplauzele, adulți și mai ales mulți copii s-au strâns în jurul lor să-i felicite, să-i îmbrățișeze și să facă poze împreună.
Chloé mi-a povestit cum la 20 de ani – acum 20 de ani – s-a mutat din Montreal în Sevilla să învețe flamenco, și l-a cunoscut pe Marco atunci când un director de festival, care știa munca fiecăruia separat, le-a propus să facă un spectacol împreună. „Știam că va fi un moment outdoor, așa că am început așezați față în față la o masă și apoi ne-am gândit că exact așa putem începe și spectacolul.” Recent li s-a propus să readucă spectacolul pe scenă, după ce nu îl mai jucaseră de la premiera sa de-acum 20 de ani, pentru un festival din Santiago de Chile, așa au venit cu el și la FITS. Chloé spune că le-a venit ușor să revină la acest duet după atâta timp pentru că și-au dat seama că deși ei s-au schimbat, spectacolul încă funcționează. „Atunci când sunt în interiorul spectacolului, nu sunt eu, Chloé, sunt fix atât – în interiorul spectacolului și servesc spectacolul”. Așa că îi e ușor să se separe de orgoliu, griji și nesiguranțe. Când terminăm interviul, o fată îi oprește pe cei doi să le spună că le-a văzut spectacolul cu o seară înainte și că a emoționat-o puternic. Apunea soarele și bătea un vânt puternic, așa că n-am auzit exact în ce cuvinte i-a mulțumit Chloe, dar ce am auzit sigur a fost: „Claro. Dansăm în continuare, asta-i tot ce putem face.” (Claro. We keep dancing, that’s all we can do).
