Arte / Sănătate mintală

Adolescenții te roagă să asculți acest podcast

de Venera Dimulescu

Publicat pe 16 noiembrie 2021

Câțiva adolescenți din toată țara au făcut un podcast despre sănătate mintală ca să se simtă mai puțin singuri și ca să-i convingă pe adulții din jurul lor să le ia în serios problemele.

Dau play primului episod și mă simt invitată într-o sufragerie, în care câțiva prieteni apropiați s-au adunat la o masă ca să-și mărturisească trăirile și grijile cu care cresc în lumea devenită peste noapte un vestitor al morții și al nesiguranței. O cercetare despre sănătatea emoțională a adolescenților realizată cu sprijinul Asociației Bloc Zero, gazda care a făcut posibil podcastul, arată că sentimentele cele mai des menționate de puști în pandemie sunt plictiseala, stresul, tristețea și singurătatea. 20% dintre respondenți au spus că relațiile lor cu colegii și prietenii s-au înrăutățit de când a început criza sanitară. Însă ascultându-i pe invitații podcastului Show Me Emotion, am rămas cu speranța că puștii generației Z sunt mai pregătiți să-și înțeleagă emoțiile și să se cunoască pe sine decât membrii generației mele la vârsta lor. Gazda episoadelor e Ștefania, o studentă la sociologie în vârstă de 19 ani, iar invitații săi sunt alți șase liceeni și tineri adulți foarte curajoși.

Cele trei episoade ale podcastului țes discuții în jurul emoțiilor declanșate de pandemie și izolarea forțată, a rețelei de apropiați - părinți și prieteni - care uneori ajută, alteori încurcă adolescentul în drumul său spre maturitate, și despre primele relații toxice. Cum au ajuns adolescenții să fie mai conștienți de emoții decât mulți dintre adulții din jurul lor și ce-și propun să transmită prin acest podcast? Am stat de vorbă cu doi dintre tinerii invitați.

 

„Internetul e oglinda realității, câteodată”

Eugen are 19 ani iar pentru el pandemia a însemnat ritualul de trecere din ultimul an de liceu în primul de facultate. A studiat un an programare pentru jocuri video în Marea Britanie, apoi s-a înscris la București, la Universitatea Națională de Teatru și Film „I. L. Caragiale”. Până acum, studenția i-a fost o aventură digitală, în care a navigat printre pixeli ca să-și vadă colegii și tot printre pixeli a învățat să spună povești la cursul de animație de pe Zoom sau Google Meet. În sufrageria podcastului a ajuns la invitația colegilor de la Gen, revistă, o publicație cu și despre adolescenții din România, cu care lucrează la narațiunile vizuale. Într-unul dintre episoade, a vorbit despre cum lockdown-ul poate fi o pauză binecuvântată de la viața offline, atunci când trebuie să te pregătești pentru bac, despre scolioză și șezutul cu orele pe scaun, despre relația complicată dintre masculinitate și vulnerabilitate.

Când vorbim la telefon, tratează cu seriozitate problemele lumii, ca un adult deja umblat prin viață. „După cum știm, în România, am avut și o criză economică când eram mai mici, se tot întâmplă chestiile astea ciclic și trebuie cumva să ne înțelegem și să ne susținem”, îmi explică el miza podcastului Show Me Emotion. Ca mulți dintre puștii de vârsta lui, e convins că lupta cu marile crize ale omenirii începe cu înțelegerea și gestionarea emoțiilor, mai ales ale celor negative. Confruntați pentru prima oară în viețile noastre cu o pandemie, proaspătul adult crede că acest moment de suferință colectivă e un prilej bun ca generațiile să găsească una în cealaltă aliați, iar părinții și profesorii să-și înțeleagă copiii și elevii (și invers). 

Eugen n-a crezut în puterea emoțiilor dintotdeauna. În primul an de liceu, credea că informațiile despre depresie și anxietate la adolescenți, care îi încărcau feed-urile vieții online, sunt fake news. „Ziceam: Ah, ce exagerează tinerii ăștia, vor toți să aibă probleme și să fie diagnosticați, toți psihologii ăștia vor să facă bani. Refuzam din start ideea”, își amintește el. Era membru în echipa de teatru a liceului și călătorea cu trupa peste tot prin țară când a cunoscut puști ca el, care povesteau că merg la terapie și se luptă cu diagnostice psihiatrice. Atunci și-a spus că totuși „internetul este oglinda realității câteodată”.

Story-urile și postările de pe Instagram au fost și sunt principala lui sursă de informare despre sănătatea mintală. Îi e ușor să navigheze și să dea mai departe căsuțele colorate și animate cu știri, statistici, bucăți povestite din viața cuiva care și-a aruncat în lume durerea. Like și follow.

În liceu, unde era prieten cu toată lumea, a observat că fetele sunt într-o relație mai bună cu propriile emoții decât băieții. Discuțiile despre persoana dorită sau cearta cu părinții curgeau mult mai ușor cu colegele, care își puneau întrebări despre comportamentul lor în relație cu ceilalți și ce sentimente se înfiripă acolo. Băieții, în schimb, abia zgâriau stratul gros de ironie cu care își acopereau vulnerabilitatea. Cu greu vorbeau despre ce simt, ce-și doresc, ce le lipsește. „Vine ca un șoc: A, pot să dau din interioritatea mea fără să fiu rănit, fără să-mi spună cineva că sunt prea mult sau că-s prea vulnerabil, prea moale”, își amintește Eugen momentul propriei deschideri.

Teama de a fi mustrat de societate încă domină tinerele generații de bărbați, care își neagă o parte din identitate. Eugen a simțit pe propria piele această presiune chiar de mic când, în clasa a șaptea, a fost respins și criticat de colegi pentru că era mai emotiv și mai feminin decât alți băieți. „Copiii pot fi foarte răi. Dacă ieși cumva din tiparele pe care le cunosc în momentul ăla, ești atacat direct”, spune Eugen. „Să ți se spună că ești prea mult din mai multe părți, pe mine m-a lovit chestia asta extrem de tare”. Acum, Eugen își pregătește intrarea profesională într-o industrie încă puternic masculinizată, cea a jocurilor și filmelor animate. Un studiu arată că, în ultimii 12 ani, numai 3% dintre regizorii de filme animate au fost femei.
 

„Vulnerabilitatea a pornit în primul rând din credință”

Când și-a pus prima oară sentimentele și frământările în cuvinte, Elena nu era nici acasă, nici la școală, nici printre prieteni. Era la mânăstire, în vizită la preotul care a botezat-o și care i-a devenit apoi duhovnic. Într-un fel, e vulnerabilă de când se știe, îmi spune când vorbim la telefon. În preot a găsit un ascultător foarte bun, în mâinile căruia gândurile ei sunt în siguranță. Elena are 21 de ani și s-a născut la Alba Iulia, într-o familie numeroasă, cu trei surori mai mari și un frate mai mic. Spre deosebire de Eugen, care a găsit sprijin mai degrabă acasă decât printre colegi, tânăra a avut de furcă în adolescență cu relația cu părinții, care nu aveau încredere în ea și nu vedeau un sens în activitățile cele mai importante din viața ei la început de drum. „Crescând, cel mai greu mi-a fost să-mi accept și să-mi înțeleg părinții”, recunoaște ea, cu o voce care mă duce cu gândul la liniște și acceptare. În procesul de vindecare, a înțeles că ei fac tot ce pot pentru fiica lor, însă în liceu au dus o bătălie. „Nu au fost de acord să mă implic în lucruri civice sau legate de comunitate. Credeau că pierd vremea și voiau ca eu să ajung un om mare”, povestește Elena. „Au fost foarte stricți din punctul ăsta de vedere, doar că eu am reușit cumva să nu-i ascult tot timpul”.

Când era clasa a noua, adolescenta s-a înscris în programul de  voluntariat, Erasmus. Prin el, a întâlnit elevi din alte țări europene cu care a discutat despre problemele economice și de educație ale tinerilor și cum să le depășească. I-a plăcut ideea de a da o voce altora și a spune lumii ce nevoi are comunitatea din care face parte. De atunci, a rămas un umăr de nădejde în proiectele societății civile, organizate de ONG-urile Forum Apulum sau Bloc Zero, care luptă să facă viața orașului mai bună.

În conflictele cu părinții, pentru care implicarea civică era o experiență cu totul necunoscută, duhovnicul și surorile mai mari îi săreau în ajutor cu o vorbă bună. În lupta asta mediată prin alții, Elena și-a dat seama la un moment dat că îndârjirea părinților ei nu e doar rezultatul unor neînțelegeri între generații. La școală, notele scădeau pe măsură ce se implica tot mai mult în proiectele de voluntariat. „Nu vreau să cad în extreme, să nu-mi ascult deloc părinții și să nu mă intereseze cariera și viața, în general, pentru că mă dedic unui scop nobil și vreau să schimb lumea”, și-a zis atunci. Ghidată de sfaturile duhovnicului, de la care spune că a învățat să-i înțeleagă pe oameni și să se apropie de ei, a găsit o cale de mijloc, prin care ascultă de părinți fără să se trădeze pe sine. Ăsta este și gândul cu care a participat la podcast, cu speranța că cei mai mici dintre ascultători vor învăța aceeași cale de mijloc care îi va ajuta să-și respecte dorințele fără să respingă cu totul sfatul părinților. Elena o numește „cumpătare”. „În unele situații, trebuie să înveți ce e toxic și ce e benefic și cred că podcastul asta a făcut, am discutat limitele dintre toxicitate și ce credem noi, ca tineri, că ne face bine”, mai spune ea.

Dacă te-am făcut curios/oasă, găsești cele trei episoade ale podcastului aici sau aici. Dacă ești profesor și vrei să înțelegi mai bine dificultățile adolescenților, găsești aici o serie de filme documentare și de animație despre lumea lor. Le poți viziona gratuit până pe 28 noiembrie. 

foto cover: afiș din filmul „Rocknrollers”, din cadrul festivalului. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK