„Un șofer de autobuz în Paterson – cât de poetic”, spune o fetiță de 10 ani, poetă și ea, despre protagonistul ultimului film de Jim Jarmusch. Paterson – șoferul care poartă același nume cu orașul lui, jucat de-un actor cu nume predestinat, Adam Driver - conduce zi de zi același autobuz, în rutina nesfârșită a unui oraș american legat de numele poetului Williams Carlos Williams. Trage cu urechea la conversațiile călătorilor, ascultă problemele unui coleg de muncă, câteodată face pe eroul, își antipatizează în secret câinele, susține cu umor ambițiile artistice ale soției sale Laura (jucată de-o actriță cu nume poetic - Golshifteh Farahani) și scrie poezie într-un carnețel, ca un copil care descoperă mereu lumea.  Apărut în 2016, „Paterson” a ajuns vinerea trecută la noi în cinematografe (aveți aici o cronică a filmului). Aşa că am rugat poete&poeți să se pună în pielea unui șofer de autobuz, să oprească la prima și să scrie câte un poem.

bucureștiul de noapte

de Livia Ștefan

mergi bezmetic pe străzile cunoscute şi uşile de fier din piept se închid, se deschid, se închid, se deschid, se trântesc. oameni fumați arată umbre cu degetul, pe trotuarele încă nemăturate. în orașul de noapte cineva adoarme doar pentru a se trezi a doua zi dimineață. cineva cu vise și gesturi apăsate de povara libertății, cu reverii trecute prin filtre solare. să placă. și cealaltă realitate, lipsită de inocența socială. lipsită de milă. 

rătăceşti pe câmpiile de asfalt ca îngerul exterminator. mai sunt şi alţii, nu indiferenţi, nu disperaţi. tăcuți, căutând ceva demn. 

se şterg podelele prin birturi, se strâng toate, se încuie. se aude o sirenă aiurea. blocurile ca haldele de steril. priviri obosite lipite de geamurile murdare, cu mereu și mereu alte pelicule de răsuflări imprimate pe ele. 
nu știi cine ești, știi că ai un traseu cu opriri prestabilite. că eşti o fisură fragilă în zidul ăsta de întuneric. că oraşul ca un ocean te prinde din urmă. că ești martor la tremurul pulpelor fierbinţi ale fetelor de vară, de noapte, așteptând pe scaune reci, să ajungă acasă. 

nopțile. seva nebunilor. somnambulilor. insomniacilor. a cazurilor pierdute. să ai grijă să nu lovești bicicliști. să ai grijă să mai treacă o zi.
în autobuz se bea. se fumează. se pute. se trage aurolac, se moare de singurătate. de lipsa selfie-ului. 
plouă prin geamul deschis și orice altceva, orice altceva. de după ferestre pândește alt întuneric cu o altă lumină a lui. un cântecel de redial. o rețea împotriva căreia nu mai există nervi. totul miroase a febră. şi totul aşa de frumos. 

senină

de Cosmina Moroșan

Între perspective contradictorii
mă atrăgeau învinșii
ocrotindu-mă la volan.
Fripturică și complexificare seara - cât să-nvăț
cum se poate lucra sinele.

După primul S.F. am început să trăiesc
eu - cea mai bună din garaj
pe jargon și în friguri
de fată acceptată, dar pasivă
ca o bacterie cu nume de Dj: Shigella -
animând la pauze,
în spatele blocului.
Și tot ce-ncurca: 
modifica -
o focă la brăduț,
afaceri 
în ninsori de design.

Am job de-animal
printre colile preadolescențelor,
undeva ca într-o stație cu felicitări:
dinspre trecut și viitor părând
dincolo de supraviețuire.

Mașinuțe ce merită armonizarea - voi,
cei din retrovizoare -
hai în misteriile
formelor
de apă, cu space-junk
Umil

căt virez
& vibrez.

783

de Andrei Dósa

scârţâie cizme platforma e udă
cineva tuşeşte
ştiu cum arată oamenii ăştia cărora acum le văd
doar capul şi umerii
(când închid uşile devin călătorii mei
când închid uşile la capăt de linie şi pornesc în cursă
mai e câte unul care ridică privirea
şi-mi caută oglinda) 
ştiu cum arată călătorii mei
e suficient să trec pe lângă alte autobuze 
foiala lor sub securitul aburit 
îmi aminteşte de marile perii rotative 
de la noi din depou
şi apoi de uscare 
pentru că atunci când plouă
călătorii mei se curăţă spiritual
coborârea din aburi şi stropi de condens
coborârea lor are îmbujorarea sănătoasă în ea
eu ştiu despre gaze care modifică starea de spirit
şi în mintea mea le dau drumul în aerul condiţionat
călătorii mei se curăţă spiritual
puteţi să râdeţi 
şi prietena mea de-o lună a râs de mine
când i-am spus că mă interesează poezie
în ultimele icnete ale râsului
nivele peste nivele de searbăd 
se depuneau peste prezenţa ei 
dintre micile suveniruri 
aduse din ţările străine de colegele ei
vaza olandeză cu mori de vânt albastre
a încetat să mai aibă pale albastre
puteţi să râdeţi cât vreţi 
dau drumul la gazul care modifică starea de spirit
visez să fiu transferat pe aeroport
să duc afacerişti oameni de ştiinţă viitori inventatori
iar ei să coboare cu capete aprinse de o nouă idee
care să schimbe lumea

O fetiță de 10 ani îi recită lui Paterson unul dintre poemele ei

Cringe

de Radu Nițescu

Am lăsat lumini, ștergătoare pornite. 
Fetița adormise cu capul pe umărul mamei.
Băiatul avea o pernă gonflabilă,
din acelea în formă de U.
Cred c-au simțit și ei ceva, deși nu s-au trezit.
Poate le-a zguduit în vreun fel visele.
Mă duc să văd, am zis. 
Vin și eu, a spus bărbosul. 
Cînd am coborît pe asfalt, încă simțeam
pedala sub talpă.
Noaptea era rece, ploua mărunt. Undeva, cam 
la o sută de metri în față, un felinar, 
și cam la aceeași distanță, în spate, un altul.
În stînga și-n dreapta, pădure.
Am aprins o laternă.
N-a fost vina ta, a spus bărbosul. N-aveai ce face.
Nici a lui, am răspuns.
Coborîse și doamna cu pălărie,
prietena ei ne urmărea pe fereastră.
Ăștia eram toți.
Credeți că e mort? Eu n-aș merge mai aproape,
e periculos.
Un minut, sau mai puțin, sau mai mult,
am fost cu toții în altă parte.
Apoi bărbosul mi-a luat lanterna din mînă 
și s-a dus mai aproape.
E mort. Nu respiră. Haide, 
ajută-mă să-l dăm la o parte din drum.

și mai cringe

număr muștele 
storcite pe parbriz
cîte sînt atîtea sînt
număr muștele
storcite pe parbriz
la sfîrșit
mai adaug
douăzeci și două
că pe unele
cu siguranță
nu le-am observat

Mici bucurii

Mai e tura asta și apoi încă una. 
Plec cu doi băieți rupți, 
probabil și-au dat banii 
pe băutură și droguri 
și ce să mai rămînă de taxi.
Rîd și se clatină, 
corpul meu cere somn 
și nu că vreau, 
dar aproape mi-e silă de bucuria lor.
Sper să nu vomite în mașină,
la semafor văd în oglindă
cum unul dintre ei face și asta,
apoi, următoarele două stații, 
încearcă să curețe 
și întinde mai mult.
La coborîre îmi face semn cu mîna,
ca și cum și-ar cere scuze,
ridic și eu mîna, 
ca și cum mi-ar păsa 
de scuzele lui.

...

de Teona Galgoțiu

Îmi curge o lacrimă pentru fiecare om căruia îi închid ușile în nas
dar
ziua începe mereu la fel,
și e plăcut
 
am grijă de călătorii mei
cu puțină salivă la gură
uite
prin podeaua de sticlă
urmărim gândacii matinali
la rândul lor transparenți
unii cuminți și unii violenți,
roțile mele îi evită în timp ce
în loc de cer 
se întinde deasupra asfaltul încins 
care picură

acum mi-e frică de bucurești, 
stă de veghe 
ca un câine loial nebăgat în seamă 
mă trage de mânecă să apăs pe claxon
în semn de iubire, 
apăs lung, călătorii mei mă aclamă

de fapt călătorii mei se-njură de morți
dar
alunecarea noastră comună pe stradă 
devine familiară și e tot mai reală dorința mea
de apropiere,
în același timp deloc,
dar când stăm pe loc și se aude la radio Soare pătrat
dau la maxim
mă entuziasmez foarte tare
și uit de lumina rea care 
uite
se bagă sub pământ.

Cursa

de Paterson

Trec prin
trilioane de molecule
care se dau la o parte
ca să-mi facă loc
iar de-o parte și de alta
sunt alte trilioane care
rămân nemișcate.

Lama ștergătorului
începe să scârțâie.
Ploaia s-a oprit.
Mă opresc și eu.
La un colț de stradă
un băiat 
în pelerină galbenă
își ține mama de mână.

***

Desen de Ionuț Dulămiță cu filtru de Prisma.