De Ziua Internațională a Poeziei, o selecție de poeme făcută de prietenii de la ZONA9, platforma dedicată poeziei tinere.
Gelozie
de Hera Lindsay Bird (Noua Zeelandă)
(traducere de Cătălina Stanislav)
ori de câte ori cineva pe care iubesc menționează pe cineva pe care obișnuiau să iubească
într-o manieră semi-nostalgică sau necinică
imediat îmi vine să intru în viteză cu mașina într-o mlaștină plină de acid de baterii
să stric Crăciunul tututor!!!!
e atât de nerezonabil
să mă tem de atâtea femei triste și distante
care au scăpat în viitor
și care doar ocazional se uită înapoi printre gene naturale lungi
când mă gândesc la posibilitatea ca persoana cu care sunt acum să fi fost câtuși de puțin interesată romantic
vreodată de altă persoană
simt o contradicție interioară puternică
pentru că sunt genul de femeie care a venit după
ca un sequel prost cu buget mai mare
O îmi pare rău pentru oamenii pe care-i iubesc și unde-i duc
pentru că nu cred că sunt suficient de bună
cred că e în regulă să recunoști că oamenii pe care-i iubești sunt mai buni
decât tine n-aș
fi cu cineva care nu e
imaginează-ți să fii cu cineva mai rău decât tine în mod intenționat
ăsta e genul de chestie futută pe care ar face-o toți oamenii pe care i-am iubit
Case
de Mihnea Bâlici
O casă țărănească, cu cerdac și balustradă traforată
(model de floare sau frunză), smulsă și reasamblată
la Muzeul Țăranului Român din București, anii ’30.
O casă cât o pensiune, pentru două, poate trei familii
(trei etaje plus mansardă), construită din banii strânși
de două generații pentru cea de-a treia, rămasă-n țară.
O casă cu un nivel, dar cu grădină mare: berze, pitici,
mori de vânt, căței, plus terasa smart cu iluminare prin
comandă vocală, opera unui om exotic mutat în comună.
O casă neterminată la marginea unei stânci împădurite.
abandonată-n ruină, probabil bântuită. O casă de preot,
văzută dintr-un elicopter, cu temelia în formă de cruce.
În deal, o casă de romi, gard în gard cu alte case de romi.
În vale, o casă cu ograda plină de statui: Venus din Milo,
Laocoon, Meduze, fântâni arteziene sub vulturi în zbor.
O casă din chirpici. O casă din rigips. O casă din lemne.
O casă pe care primăria a oferit-o drept locuință socială.
O casă veche, de evrei, evacuată la Pogromul din Neamț.
Acestea sunt doar câteva dintre locurile în care se poate
locui, mânca, fute, căca, crește copii, petrece timpul liber.
Acestea sunt casele noastre, în care iubim și murim.
pornește radioul să mergem acasă
de Raluca Boantă
îmi place când ne întoarcem la cluj noaptea
și vremea e bună și cerul senin
mă mișc cât să știi că sunt trează și nu intervin
cu gândul la tine și recunoștință mă uit peste bord
lumina care vine dinspre tine nu se împarte cu alții
e cea mai blândă și mai sfioasă dintre lumini
singura și neconfirmata atingere –
dragostea noastră vine și mă cumințește
mă ține când merg
te mângâi pe cap nu mă tem de nimic
uită-te la ei câtă zarvă pe-o frază
cu groază și tot mi-aș face culcuș
din ce apuc pentru o vreme cu tine
la radio preocupări de bază revolte
abuzuri influențe occidentale
cfr cluj – fcsb în continuare unu la zero
nu mi-am spălat părul
putin e președinte pentru a patra oară
te țin de mână să ațipesc
Rituri de trecere
de Răzvan Andrei
post trans ultra hiper extra
catastrofa lovește-ntr-o inimă de tablă
așa cum lovește și-ntr-o inimă delicată
ritualul executat impecabil de cyborgii funcționari
gradul maxim de conservare
e dulce și suav și mincinos
ca un tablou de grigorescu nicolae
oglinzi îmbrăcate-n cuverturi
apartamente văcsuite ca niște săli de așteptare
ticsite cu indivizi izbiți în plin
și-n gol și-n moale
care vor urla
care vor scăpa
în cele din urmă
și politicile morții vor fi
implementate la sânge
Copaci
de Ioan Coroamă
am privit un stejar
și n-am avut răgazul de a-l cuprinde,
bradul m-a luat prin surprindere
negându-mi actul de a-l privi.
cu un copac nu se poate vorbi,
căci spusa noastră nu-i pe înțelesul lor
iar teama de rană ne lasă-n pană de viziuni.
nu mai trudesc să mă imprim în vizuina lor,
să mă transpun cu gândul meu de om
în clorofila pomilor.
și ei mă văd, mă simt, mă storc,
dar nu-mi oferă calea științei lor,
ci doar mă lasă să-i ating cu tot ce pot.
dar cum să pot ieși din om?
să-nvăț să șuier și să nu mă plâng
când cade pielea de la ger și carnea
devine un călător izvorât din pământ.
cei atinși de copaci vor fi salvați,
iar îmbrățișarea lor va restaura energia materială.
în pământ zace o osteneală decrepită,
nestrăbătută și nepătrunsă de om,
unde alte genomuri se zbat
între veghe și somn.
am privit un stejar
și nu mi-a arătat cum să mă deschid,
să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă sub ceea ce mă-nconjoară,
de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,
vreau să fiu prima floare și ultima.
O iubire aiubire a-iubire
de Marzia D’Amico (Italia)
(traducere de Crina Neacșu)
Iubirea ta nu e o iubire pe care aș numi-o iubire
Iubirea ta nu e o iubire pe care aș numi-o vreodată
Dacă ar exista un buton de block pentru iubirea ta
(o iubire pe care nu aș numi-o dar o să continui s-o numesc iubire)
L-aș apăsa și aș respinge-o, din iubire
de sine. Iubirea ta nu e o iubire,
iubirea ta e o a-iubire. Rădăcinile ei sunt adânc înfipte
în negația etimologică a tot ce există.
A lipsi iubirea cuiva de iubire, asta e
iubirea ta: a-iubire. Deci cum aș putea să te iubesc vreodată
ca o iubită? Trebuie să reiau semnificația
unei mângâieri, a unei felații, a unei nopți pierdute;
Ar trebui să fiu nepăsătoare, liberă să te iubesc ca o
iubită care e a-iubită. Fără iubire. Dar dacă scoți
iubirea din a-iubire rămâne o puternică
strălucitoare literă alfa: semnificația lui Dumnezeu,
semnificația vieții; semnificația iubirii, începutul
iubirii. E un întreg. Și așa avem o mistică
de clasă-întâi adevărată A-iubire. În ciuda faptului că eu nu cred,
iubirea mea, în Dumnezeu.
Lapte de pasăre
de Ana Marija Grbić
(traducere de Snejana Ung)
ce să fac
toți iubiții mi-au spus
că vorbesc prea tare uită-te la ea
ca un bărbat
deschide ușa plătește nota
despre orice are o părere
strigă dă din mâini dă din cap
le face cu mâna trecătorilor
cât de mult mi-a plăcut să vorbesc la piață
iau trei la o sută
îl vorbesc de rău pe Putin
sângerez și
ce să mă fac acum
am încercat să mă fac mică
ca să pot sta în brațe
să vorbesc mai blând să nu bat
oamenii pe umăr sau să-i sărut pe frunte
în fiecare sâmbătă pregătesc cel mai bun prânz din lume
dar cel mai cunoscut bucătar e bărbat așa că
ce mai contează
poate să port fuste foarte scurte
și toată ziua să miros a nuci
mi-ar plăcea asta
o palmă caldă pe obraz în timp ce
am un atac de anxietate
că nu știu să pun întrebări sau rafturi
ce mai contează
mama întotdeauna poartă pantaloni
bluemarin aspri
primăvara
totul se frânge în mine și
mi-ar plăcea să fiu o particulă timidă de polen
care nu cade niciodată
să am privilegiul clasei de mijloc
aerul galben din sufragerie
un tapet cu mimoze sau o mimoză
ce mai contează
ca un bărbat spun ei
vorbesc despre femei
vorbesc despre sex vorbesc
vulgar
aproape de mine e un cap de porc în crustă
într-o zi voi înceta să mă mai întorc la mine
și poate abia atunci mă va găsi cineva pe acel drum.
o gaură în hârtie suficient de mare
de Lea Schneider (Germania)
(traducere de Krista Szöcs)
(fragment)
aceasta este capitala, capitala de către sud, capitala care nu mai există. guvernul ei nu este european. palatul guvernamental este la fel de european precum o vilă colonială. guvernul este o replică, se află pe ruinele palatului guvernamental al fratelui mai mic al lui isus. palatul guvernamental are acoperișuri curbate, un pavilion pentru păsările care-şi uită drumul spre casă, lifturi din fontă fin-de-siècle de schindler, o grădină publică și un iaz cu pești aurii. palatul guvernamental poate fi vizitat cu 40元 şi apoi rămâi toată ziua. guvernul a fost acolo până la 1 decembrie 1937. când a plecat, porțile orașului au fost încuiate. în următoarele șase săptămâni, soldații japonezi au ucis 400.000 de civili. în următoarele patru săptămâni, soldații japonezi au violat 20.000 de femei. porțile orașului încă rezistă, la fel și zidul cetății. poate fi vizitat cu 20元, apoi rămâi toată ziua. este singurul zid vechi rămas intact din china. nu am ştiut asta.
în parcul wūlóngtǎn căldura te înghite. totul poate fi foarte nou sau foarte vechi, diferența refuză să se facă simțită. îi scriu scrisori lui till, care s-a așezat lângă mine la umbră. îi scriu lui christoph, care o să le citească într-un mic oraș european, prin urmare: scriu scrisori în trecut. trecutul, spune l., este locul unde lucrurile nu se întâmplă în același timp; unde prezentul nu este o simultaneitate accelerată până la 350 km/h, mai degrabă ziduri de securitate renovate energetic, închise etanș și ermetic.
exact asta e problema, spune b. și întinde mâna să-și ia berea: nu avem timp pentru gânduri. studentele mele au nevoie de treizeci de ani să-şi dea seama ce-și doresc, iar până atunci, se obişnuiesc cu viaţa începută de ceilalți. dar nevoia noastră urgentă, spune b., este de individualism. dar asta înseamnă pentru ea altceva decât ce înseamnă pentru mine.
x. spune că individualismul va veni, mai durează doar încă puțin. și cât timp înseamă acest încă puțin, întreabă b. cu capul în frigider. 137 de luni și 22 de zile, nicio secundă mai puțin și nicio secundă mai mult, spune x. și ia de la b. sticlele scoase de la rece.
h. spune că în ultimul timp s-a gândit des la anii ‘70, și acum are impresia că anii ’70 se întorc, iar atunci eu mă întreb ce lucruri nu aș lua de bune dacă aș fi din generația părinților mei, sau generația dinaintea lor — pentru ce aș lupta mai mult, de ce mi-ar fi cel mai frică. în anii ‘70 nu exista presa, doar ziarele oficiale, spune h. care de trei luni a renunțat la jobul de redactor-șef și și-a deschis propria lui agenție de publicitate. și de asta mi-ar fi foarte frică.
acesta nu este orașul rândunelelor. este orașul care a fost uitat. uitat, wàngjì: un cuvânt format din două silabe, ca aproape fiecare cuvânt din această limbă, în care fiecare silabă este un semn și fiecare semn este un cuvânt. un cuvânt care se scrie cu 85.568 de semne și se rostește în 400 de silabe, în care totul rimează și fiecare al treilea cuvânt rostit ar putea fi același cuvânt de la început, dacă nu i s-ar oferi cel puțin o a doua silabă, o limbă care are de fapt două limbi, una pentru scris, una pentru vorbit, iar ambele sunt foarte dificile și foarte foarte frumoase. wàngjì așa scris, două silabe: wàng: uitare, jì: a-ți aminti ceva. traducerea în limba germană a lui wàngjì este: uitat, dar tradus literal wàngjì înseamnă: a uita să-ți amintești ceva. desigur, puteți crede că e aşa. asta nu este o poezie despre legătura miopă dintre limbaj și gândire. asta este, în cel mai bun caz, o gaură în hârtie suficient de mare, prin care îți dorești să te observi. suficient de mare pentru a vedea peștii înotând în spatele ei. pokémonii.
Vedere din templu
de Alina Purcaru
Last dance
Let the entire cast dance
Do the dismembered blast dance
As we get atomized!
Klaus Nomi, „Total Eclipse”
Un râu otrăvit din Argentina
marea răzbunătoare din Liban
sute de mii de oameni își beau cafeaua
cunoscându-le adevărul
distrugător
sute de mii respirând oroarea
transpirând cu amintirea morților
întinsă peste orele de program
îngropând speranța
zi după zi
și pentru noi
e totuși prea puțin.
ghețarii hăcuiți, puși pe cântar
sunt prea puțin
prea puțin furtunile, tornadele,
prea puțin arșița care mușcă din raiul podgoriilor
arșița care pustiește până și amintirile,
mai puțin viețile noastre,
mai puțin siguranța imaculată
în care ne ascundem capul,
mai puțin formele de confort
- pe ele le elaborăm, evlavioși
ca pe altare, zilnic le împodobim
cu cea mai proaspătă iasomie,
ritualurile elementare de adorație
în templele noastre răcoroase,
ferite de cutremure
ele ne-au mai rămas,
orice altceva
depășește capacitatea noastră
de credință.
dulce e numele tău, amânare,
dulce ca refuzul, când ți-l poți permite
mirosul tău tare de iasomie,
de crini peste cadavre
plutind în flăcări –
un loc în care viața pare un film
cu incinerări ritualice,
greu de înțeles
un loc în care viața
nu pare ceva comun.
Prietena mea cea mai bună e îndrăgostită de tine
de Danae Sioziou (Grecia)
(traducere de Krista Szöcs)
Prietena mea cea mai bună e îndrăgostită de tine
și trebuie să-i construiești o casă
pentru că e prietena mea cea mai bună
și e îndrăgostită de tine
e ghidată de felul în care tu gândești
la fel ca magii de steaua polară
fiecare pas al ei duce către un gând
atrasă magnetic de poziția planetelor tale
ca un complex de temple
ca o succesiune matematică
ca o simfonie
ca un credit achitat
ca două sute cincizeci de feluri de înghețată
ca o colecție de povestiri, poeme, fluturi, monede
la fel ca orice colecție de care are nevoie
un fanatic sau cineva pierdut
ea este prietena mea cea mai bună și când se îndrăgostește
părul i se duce în valuri spre cer
se extinde, creşte
iar bucuria ei devine mai cuprinzătoare decât luna
cu 3,8 centimetri pe an
trebuie să-i construiești o casă
pentru că e prietena mea cea mai bună
şi e îndrăgostită de tine.
În dimineața aia
de Bogdan Vișan
În dimineața aia aș fi putut câștiga o vară.
Aveam rouă pe-un umăr, de pe celălalt te uitai
La mine știind că mă îngrozește să mă gândesc
La treaba asta așa. Mă descurcam în mesaje,
Dar în rest mă bâlbâiam, sau îmi simțeam limba
Prea moale și mă făcea să arăt naiv, deși tu
Nu râdeai de mine, dar știam că ai să. Iar asta
Pentru că sunt un om serios, să-mi imaginez
Că nu pot fi luat în serios mă blochează, atunci
Îmi pare că nimic din astea nu merită, să scriu
Despre de parcă tu ai scris frumos despre, dar
Nu se întâmplase asta. Eram un om serios când
Îți citeam din Eliot, dar intuiam că-ți place să-ți
Citesc din Eliot, îmi spuneam că te-nnebunește
Măcar puțin. După ai citit singură, pentru mine
Era de parcă citeai încercând să mă îngâni, și,
THANK GOD, chiar nu mă bâlbâisem, sau,
Dacă am făcut-o, aveam încredere că nu te supără.
În mintea mea chiar se făcea că nu te supără.
Pentru mine, de fapt, era de parcă voiai să faci colaj
O bucată din Eliot cu o bucată din vocea mea, ca apoi
Să ai nevoie de vocea mea să-ți amintești de Eliot
Și viceversa. Memoria are nevoie de memoria celuilalt
Când se destabilizează, sau doar nevoie de celălalt.
De pe umărul ăla te-ai fi uitat la mine ca să înțeleg
Greșeala; dar mi s-au adâncit ochii, după multe zile,
La fel cum s-au restras, în busul de dimineață, când
Ți-am cerut să mă trezești cum ajungem în stația de la
20 de secunde distanță, ochii nu-mi mai puteau.
Vedeam că ai să râzi după, că ai să-mi spui în glumă
Cum mi-am bătut joc, m-am rezemat de tine pentru
Doar 20 de secunde până să ajungă busul ăla în stație.
Iar, dacă cineva ne privea atunci, a clipit a bucurie.
Era vorba de băiatul ăla din campus, dar tot eu
Ți-am spus să schimbi campus în poem, și nu pentru
Că mă deranja evidența, și nici pentru că ar fi fost
Urât să ai un poem despre un băiat din campus
Care n-avea să-ți mai vorbească, ci asta pentru că
Vorbeau mult prea mulți despre campus atunci.
Și e ridicol că la asta mă gândeam cu adevărat,
E vorba tot despre un băiat bâlbâit dând sfaturi.
Vina mea era că nu-ți puteam spune să ratezi
Un întreg poem doar pentru referința aia, acum
Nu-mi amintesc cu ce ai schimbat-o. Văd titlul
Ăsta din Ashbery, WE WERE ON THE TERRACE
DRINKING GIN AND TONICS, ți-ai fi amintit
Că-mi transpiră fața de la gin, și, când scriu
Asta acum, mă distrează – when the squall hit –
Avea dreptate. Și treaba e că aș fi putut câștiga
O vară, dar una în care nu m-aș mai fi gândit
Cum, dacă ai fi aici, abia asta mi-ar ajunge.
LEVENSCYCLUS
de Mia You (Coreea de Sud/SUA/Olanda)
(traducere de Ruxandra Gîdei)
(fragment)
Voiam să-mi scriu drumul înapoi spre sănătate
pentru că procedura a durat 30 de minute
dar luni mai târziu eu încă sângeram
am sângerat prin tot orașul în care trăiam și voi trăi
Nimic din toate astea nu e metaforic
Am sângerat mergând spre casă, de-a lungul străzii
care urma să devină pietonală, dincolo de sculpturile
abstracte și birourile de investiții
Am sângerat scriindu-i colegei mele într-un mail
că regret să ratez ședința zilei
Am sângerat întrebându-mă dacă n-aș putea
să ajung totuși la ședință, trebuia doar să stau acolo
și să mă prefac că nu sângerez
Am sângerat ziua următoare în timp ce-l găzduiam pe cercetătorul
din New York, am sângerat în timp ce vorbea despre poezie
și tablouri cu peisaje olandeze
Am sângerat făcând cumpărăturile pe strada numită
după privighetori, am sângerat printr-un parc
cu numele unei regine, am sângerat ducându-mi copiii
la antrenamente de hockey într-un club denumit
ca un sătuc indonezian, am sângerat bând vin
într-o cafenea denumită ca un tribunal, am sângerat
luând cina într-un restaurant cu nume imperial
japonez, am sângerat cumpărând o bicicletă într-un complex
unde totul trebuia să conțină un „în” în nume
Am sângerat în diverse librării, am sângerat făcând
fotocopii, încă mai sângeram când am câștigat
o bursă de cercetare, sângeram și când fiul meu
a intrat la liceul dorit, cel din spatele
spitalului în care s-a născut în urmă
cu 12 ani, am sângerat în timp ce amândoi sărbătoream, am sângerat
corectând eseuri, am sângerat trecând pe lângă mese
pline cu bere și vechituri inutile din dulapul
vreunei familii, totul de dragul zilei de naștere a regelui
Am sângerat pe Zoom, Teams, Webex și Skype, am sângerat
recitând poeme despre pierderi și întreruperi
de sarcină, și încă mai sângeram când descriam
aceste poeme ca pe amintiri de demult
Era varianta dintr-un platou de filmare a unei amintiri
Trebuia să fie o amintire fiindcă trebuia să știu
deja că niciodată n-aș regreta-o, știam deja
că n-o să regret niciodată, în cele mai grele momente
aș prefera să sângerez pe veci decât să mai forțez un alt
copil în lumea asta doar ca s-o văd arzând din temelii
nască în vreme de război, neputând să trimită bebelușii
părinților care așteptau în Statele Unite și China
am sângerat citind decizia Curții Supreme
Male gaze în Militari
de Olga Ștefan
Male gaze în Militari, prin case din care se aud aspiratoare
și în fața blocului, la bătătorul de covoare,
sunt cămăși înconjurate de aura amară
a lucrurilor pe care le poartă un om motivat,
mic ficus de bar,
Jane Doe în Seattle, scoasă din punga neagră a unui serial, ai ascultat poeme
și Dream Number9 și ți-ai tăiat bretonul ca pe un mănunchi de cabluri și vene
în baie,
cum e să fii premiu de consolare? l-ai consolat?
Crăciun cu tsunami, schimbă canalul, ai și uitat.
când ți-au vorbit despre farmecul acvatic al părului lung,
ți-ai lăsat părul lung,
ai scrobit fața de pernă și
ți-ai afundat fața în ea;
„pielea de catifea”, bărbați și alcool și plăceri intermediare pe care nu le poți refuza:
cum ar fi să asculți în februarie
colinde cântate de un grup format din trei fete care, la scurt timp după
înregistrare, au început să se prostitueze,
iar muzica s-a destrămat, și poate să vină cu tine
la clasa a doua, înghețat, să coboare pentru o țigară
și să rămână cu ea...
problema e că generația mea văzuse fisura,
dar au fost ani când am crezut, individual, prinși în
monturi din neon, că e fir de păr pe ecranul unui telefon.
care azi sună-n gol, care azi cade-n gol.
și mecanismul rudimentar al ambiției
a plesnit.
există ceasornicari la care să duci asta? da, undeva în Piața Chibrit,
dar când noaptea e caldă, ai balconul plin de pene și frigiderul
geme de jucării...
numește trei lucruri care nu vin în perechi, sigur știi, trei lucruri
care nu vin din pământ
și nu se-ntorc în pământ,
deși ar trebui.
numără.
