Pe 15 august 2014, localitatea Kocho din nordul Irakului a fost ocupată de ISIS. Nadia Murad, care avea 21 de ani pe atunci, a fost răpită, alături de alte tinere, și vândută ca sclavă în Mosul. Mama ei și cei șase frați ai Nadiei au fost uciși, iar cadavrele lor au fost aruncate în gropi comune. După o perioadă de captivitate, timp în care a fost violată și bătută, Nadia a reușit să evadeze. 

În volumul „Eu voi fi ultima. Povestea captivităţii mele şi lupta mea împotriva Statului Islamic” (Polirom, 2018, traducere de Irina-Marina Borțoi) – scris în colaborare cu jurnalista Jenna Krajeski, cuvînt-înainte de Amal Cooney –, Nadia Murad vorbește despre nevoia unei forme de rezistență în fața brutalității Statului Islamic, iar mărturia ei se citește și ca un manifest. Împreună cu Yazda, o organizaţie pentru drepturile yazidiţilor, ea încearcă în prezent să aducă Statul Islamic în faţa Curţii Penale Internaţionale sub acuzaţia de genocid şi crime împotriva umanităţii. 

Nadia Murad este unul dintre cei doi laureați ai Premiului Nobel pentru Pace 2018. Cel de-al doilea laureat este medicul congolez Denis Mukwege.

Amal Clooney, avocată specializată în drept internaţional şi în drepturile omului, spunea despre Nadia Murad: „De cînd o cunosc, nu doar că s-a făcut auzită, ci a devenit glasul fiecărui yazidit căzut victimă genocidului, al fiecărei femei abuzate, al fiecărui refugiat abandonat. Cei care au crezut că prin cruzimea lor o pot reduce la tăcere s-au înşelat. Spiritul Nadiei Murad nu este frînt, iar vocea ei nu va fi înăbuşită.” 

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din cartea „Eu voi fi ultima. Povestea captivităţii mele şi lupta mea împotriva Statului Islamic.”

Fetele ca mine erau urcate în două dintre autocare. Băieţii, inclusiv adolescenţii, ca Nuri şi nepotul meu, Malik, care fuse­seră cruţaţi în Kocho pentru că erau tineri, au urcat în al treilea. Erau la fel de îngroziţi ca noi. Jeepuri blindate, pline cu comba­tanţi ISIS, aşteptau să escorteze autocarele de parcă mergeam la război, ceea ce poate şi făceam. În timp ce aşteptam în mulţime, un combatant a venit la mine. Era acelaşi bărbat care împunsese mai devreme baticurile cu puşca şi încă ţinea arma în mâini.

— Te converteşti? m‑a întrebat.

Rânjea batjocoritor, ca atunci când se jucase cu baticurile noastre. Eu am scuturat din cap.

— Dacă te converteşti, poţi să rămâi aici, a zis el, arătând spre institut, unde se aflau mama şi surorile mele. Poţi să stai cu mama şi surorile tale şi să le spui şi lor să se convertească.

Din nou am scuturat din cap. Eram prea speriată ca să spun orice.

— Bine, a zis el încruntându‑se la mine, fără să mai rân­jească. Atunci te urci în autocar cu toate celelalte.

Autocarul era uriaş, cu cel puţin patruzeci de rânduri a câte şase scaune, împărţite la mijloc de un culoar lung, luminat şi înconjurate de geamuri acoperite cu perdele. Pe măsură ce locu­rile se ocupau, aerul a devenit rapid apăsător şi greu de respirat, dar când am încercat să deschidem geamurile sau măcar să dăm la o parte perdelele ca să vedem afară, un combatant a strigat la noi să stăm locului. Eu eram aproape de locurile din faţă şi îl auzeam pe şofer vorbind la telefon. Mă întrebam dacă o să dezvăluie unde mergeam. Dar vorbea în turkmenă, aşa că nu îl înţelegeam. De pe locul meu de lângă culoar priveam şoferul şi drumul prin parbrizul lat. Era întuneric când am ple­cat de la institut, aşa că tot ce puteam vedea când a aprins farurile era o bucată mică de asfalt negru şi uneori câte un copac sau un tufiş. Nu vedeam în spate, aşa că nu am putut să privesc Institutul din Solagh dispărând în depărtare cu mama şi surorile mele înăuntru.

Mergeam repede, cele două autocare pline cu fete în faţă şi cel cu băieţi în spate, iar jeepurile albe erau în faţa şi în spatele convoiului. Autocarul nostru era straniu de tăcut. Tot ce auzeam erau paşii unui luptător care patrula pe culoar şi sunetul moto­rului. A început să mi se facă rău de maşină şi am încercat să închid ochii. Mirosul de transpiraţie şi de corp nespălat umplea autocarul. O fată din spate a vomitat în palmă, violent la început şi apoi, când un luptător a strigat la ea să înceteze, cât de încet era în stare. Voma ei emana un miros acru, care s‑a împrăştiat în autocar şi era aproape de nesuportat, iar unele fete care stăteau aproape de ea au început şi ele să verse. Nimeni nu le putea linişti. Nu aveam voie să ne atingem sau să vorbim unele cu altele.

Combatantul care se plimba pe culoar era un bărbat înalt, de vreo treizeci şi cinci de ani, pe nume Abu Batat. Părea că îi plăcea ce făcea, oprindu‑se la anumite rânduri pentru a se uita la fete, alegându‑le pe cele care se fereau sau se prefăceau că dorm. În cele din urmă a început să le tragă pe unele fete de pe scaune şi să le trimită în spatele autocarului, unde le punea să stea drepte lângă perete.

— Zâmbeşte! le spunea, înainte de a face o fotografie cu telefonul mobil, râzând de parcă îl amuza spaima de care erau cuprinse fetele alese.

Când lăsau ochii în jos de frică, el striga:

— Capul sus! şi cu fiecare fată părea să devină mai îndrăzneţ.

Am închis ochii şi am încercat să uit ceea ce se întâmpla. În ciuda groazei pe care o simţeam, corpul meu era atât de obosit, încât am adormit repede. Nu m‑am putut odihni însă şi de fiecare dată când mă lua somnul ridicam capul şi deschideam ochii, speriată, şi stăteam şi mă uitam prin parbriz şi îmi amin­team, după o clipă, unde mă aflam. Nu puteam fi sigură, dar părea că eram pe drumul spre Mosul, care servea drept capitala ISIS în Irak. Cucerirea oraşu­lui era o victorie uriaşă pentru ISIS, iar filmuleţele online arătau petrecerile de după ce ocupaseră străzile şi clădirile municipale şi blocaseră drumurile din jurul oraşului Mosul. Forţele kurde şi central‑irakiene jurau între timp că vor lua oraşul înapoi din mâinile combatanţilor ISIS, chiar dacă ar fi durat ani de zile. Nu avem la dispoziţie ani de zile, m‑am gândit eu şi am adormit la loc.

Deodată am simţit o mână pe umăr şi am deschis ochii, văzându‑l pe Abu Batat lângă mine, cu ochii verzi lucindu‑i şi cu gura contorsionată într‑un zâmbet. Faţa mea era aproape la acelaşi nivel cu pistolul pe care şi‑l prinsese la şold şi mă sim­ţeam ca un pietroi cum stăteam acolo, neputând să mă mişc sau să vorbesc. Am închis din nou ochii, rugându‑mă să plece, şi apoi i‑am simţit mâna mişcându‑se încet pe umărul meu, mân­gâindu‑mi gâtul şi apoi coborând pe rochie până ce s‑a oprit pe sânul meu stâng. Mi se părea că mă arde; nu mai fusesem nici­odată atinsă aşa. Am deschis ochii, dar nu l‑am privit, m‑am uitat doar drept în faţă. Abu Batat mi‑a băgat mâna sub rochie şi mi‑a apucat sânul tare, de parcă voia să‑mi facă rău, şi apoi a plecat.
Fiecare secundă petrecută cu ISIS era parte dintr‑o moarte lentă şi dureroasă – a trupului şi a sufletului –, iar în acel moment din autocar cu Abu Batat am început să mor. Eram dintr‑un sat şi fusesem crescută într‑o familie bună. De fiecare dată când plecam de acasă, indiferent unde mergeam, mama se uita la mine, cercetându‑mă: „Încheie‑ţi nasturii la bluză, Nadia”, spunea ea. „Fii o fată cuminte.”

Acum, străinul acesta mă atingea sălbatic şi nu puteam face nimic. Abu Batat continua să meargă de‑a lungul autocarului, pipăindu‑le pe fetele care stăteau pe rândul de la margine, tre­cându‑şi mâna peste corpurile noastre de parcă nu eram oameni, de parcă nu‑i era teamă că o să ne mutăm sau că o să ne supă­răm. Când a venit din nou la mine, i‑am apucat mâna, încercând să‑l opresc să mi‑o mai bage sub rochie. Eram prea speriată ca să vorbesc. Am început să plâng, iar lacrimile mele i‑au căzut pe mână, dar tot nu s‑a oprit. Astea sunt lucruri care se întâmplă între doi iubiţi când se căsătoresc, m‑am gândit eu. Aceasta fusese ideea mea despre lume şi despre iubire toată viaţa mea, din clipa în care am fost suficient de mare încât să ştiu ce înseamna căsătoria, de‑a lungul tuturor curtărilor şi sărbătorilor din Kocho, până în clipa în care Abu Batat m‑a atins şi mi‑a făcut fărâme această idee.

— Le face aşa tuturor fetelor care stau la margine, mi‑a şop­tit fata care stătea lângă mine, pe locul din mijloc. Pune mâna pe toate.

— Schimbă locul cu mine, te rog, am implorat‑o. Nu vreau să mă mai atingă.

— Nu pot, a răspuns ea. Mi‑e prea frică.

Abu Batat a continuat să meargă pe culoar, oprindu‑se în faţa fetelor care îi plăceau cel mai mult. Când închideam ochii, auzeam foşnetul pantalonilor lui largi, de culoare albă, şi ples­nitul sandalelor în picioarele lui. La fiecare câteva secunde se auzea o voce care spunea ceva în arabă la staţia pe care el o ţinea într‑o mână, dar se auzea prea rău ca să înţeleg exact ce spunea.
De fiecare dată când trecea pe lângă mine, mă atingea pe umăr şi pe sânul stâng, apoi pleca mai departe. Eram atât de transpirată, încât parcă eram la duş. Am observat că evita fetele care vomitaseră mai devreme şi mi‑am băgat mâna în gură, încercând să mă forţez să vărs, sperând că îmi voi umple rochia de vomă, iar combatantul îşi va ţine mâinile acasă, dar degeaba. M‑a durut şi m‑am înecat şi nu a ieşit nimic.

Autocarul s‑a oprit în Tal Afar, un oraş majoritar turkmen, aflat la vreo patruzeci şi opt de kilometri de Sinjar, iar comba­tanţii au început să vorbească la telefoane şi la staţii, încercând să‑şi dea seama ce voiau superiorii lor să facă.

— Au zis să lăsăm băieţii aici, i‑a spus şoferul lui Abu Batat şi amândoi au coborât din autocar.

Prin parbriz l‑am văzut pe Abu Batat cu alţi combatanţi şi m‑am întrebat despre ce vorbeau. Trei sferturi din locuitorii din Tal Afar erau turkmeni sunniţi şi, cu câteva luni înainte ca ISIS să sosească în Sinjar, şiiţii din oraş fugiseră, lăsându‑le cale liberă luptătorilor.

Mă durea partea stângă a corpului, unde mă pipăise Abu Batat. M‑am rugat să nu se întoarcă în autocar, dar după câteva minute a urcat şi ne‑am pus iar în mişcare. Plecând, am văzut prin parbriz că lăsam unul dintre autocare în urmă. Mai târziu am aflat că era autocarul plin cu băieţi, printre care şi nepotul meu, Malik, pe care ISIS avea să încerce să‑i spele pe creier ca să lupte în grupările sale teroriste. Pe măsură ce anii treceau şi războiul continua, aveau să folosească băieţii ca scuturi umane şi în atacuri sinucigaşe cu bombă.

De îndată ce s‑a întors în autocar, Abu Batat a continuat să ne molesteze. Îşi alesese preferatele, pe noi ne vizita cel mai des şi pe noi ţinea mâna mai mult, strângându‑ne atât de tare, încât parcă voia să ne sfâşie corpurile. La vreo zece minute după ce am plecat din Tal Afar, n‑am mai suportat. Când i‑am simţit iar mâna pe umăr, am ţipat, rupând tăcerea. Curând şi alte fete au început să ţipe, până când interiorul autocarului părea scena unui masacru. Abu Batat a îngheţat.

— Tăceţi, toate! a strigat el, dar noi n‑am tăcut.

Dacă mă omoară, nu‑mi pasă, mă gândeam. Vreau să mor. Şoferul turkmen a oprit pe dreapta, iar autocarul s‑a oprit cu o smuci­tură, zdruncinându‑mă pe scaun. Şoferul a strigat ceva la tele­fon. O clipă mai târziu, unul dintre jeepurile albe care mergeau în faţa noastră s‑a oprit şi din faţă a coborât un bărbat care s‑a îndreptat spre autocarul nostru.”

Foto main: Wikimedia Commons