Muzică / Festival

„Ai grijă de tine.” 3 tablouri cu muzică și frică

de Ioana Pelehatăi, ilustrații de Sorina Vazelina

Publicat pe 23 iunie 2017

I.

Sunt într-un amfiteatru în aer liber și în spatele meu cerul se colorează a apus balear. Mă uit la o scenă acoperită de o scoică uriașă, o mare Mediterană turcoaz și o mare de oameni care vuiește de entuziasm. Sunt a treia oară la Primavera Sound, unul dintre cele mai mari festivaluri de alternativ&electro din Europa. Sunt a patra oară la Barcelona, orașul în care, cf. propriilor declarații date pe fond de melancolie etilică, nu m-ar deranja să mor. Vreau de toamna trecută să fiu acum aici, de când am aflat că o să pot să cânt și să dansez și să uit de mine cu Bon Iver și Arcade Fire și Broken Social Scene și și - și chiar acum Broken Social Scene urcă pe scenă.

Și eu? Eu am pulsul pe la 120+, ochii mari și privirea suspicioasă. Scanez prin preajmă după semne de pericol, iar trenul gândurilor a deraiat. „Da’ dacă intră vreo dubiță din asta de aprovizionare în public, mor minimum 20 de oameni.” („Potolește-te.”) „Da’ tipu’ ăla la 20-și de ani de ce-o fi venit singur? Ce dubios.” („Băi, nu poți dracului să te bucuri că ești aici, că e frumos, că ai avut bani să ajungi?”) „O să murim. O să murim ca șobolanii.“

Începe Cause=Time, ce-mi plăcea asta în facultate, publicul explodează în aplauze. Iar eu nu pot să mă gândesc decât la moarte.

Trec 50 de minute și aproape uit. Dansez, cânt. Pun pe Instagram. Spre final, când Ibi Dreams of Pavement e prefațat cu un cover după Total Eclipse of the Heart a lui Bonnie Tyler, cântată la opt instrumente (dintre care trei trompete), mi se taie de tot respirația de la atâta fericire  și mi se rupe și filmul prost. Însă apoi moartea intră din nou în cadru. Broken Social Scene își încheie concertul cu un îndemn:

“Take care of yourselves, take care of each other. And stay safe!”

Aleg să-mi confirm că vocea care a strigat asta de pe scenă crede ce cred și eu: că festivalul, o aproximare contemporană a carnavalului și una dintre instituțile mari, vizible, ale culturii occidentale aflată azi în stare de asediu, e vulnerabil. Că nu suntem safe. Că moartea e printre noi și că de-acum înainte, într-o lume fragilă și temătoare, vom vedea din ce în ce mai multă moarte. Chiar și acolo unde înainte ne bucuram unii de alții și, împreună, ne bucuram de muzică. Sau poate mai ales acolo.


Primavera Sound 2017 a strâns un public de peste 200.000 de oameni. Printre highlight-uri s-au numărat The Magnetic Fields, Grace Jones, Angel Olsen, Afghan Whigs, Seu Jorge, Elza Soares, Swans, Mac de Marco, Death Grips, Solange, Aphex Twin, Metronomy, Sleaford Mods, King Crule, !!!, Cigarettes After Sex, Alexandra Savior, The Black Angels, Glass Animals, Hamilton Leithauser – și o să mă opresc aici, pentru că ai înțeles deja că e un festival mare, frumos și divers. Dacă vrei să-ți confirme o publicație străină cunoscută că ediția de anul ăsta a fost bună, încearcă aici. Dacă vrei să afli și că anul trecut a fost bine, citește asta.

Dar, ca să ne-nțelegem: textul ăsta nu e neapărat despre festival. E, ce-i drept, despre muzică și despre o petrecere în aer liber ca pretext. Însă e în primul rând despre frica de moarte, în anul de grație 2017.

Se spune despre frica paralizantă de moarte că e irațională. O să te rog să nu-mi spui asta. Cu doar o săptămână înainte să plec la Barcelona, concertul Ariannei Grande de la Manchester Arena s-a sfârșit într-un carnagiu. Posterele pentru turneul Ariannei Grande, frecventat în principal de pre-adolescenți și părinții lor, împânzeau Barcelona când am ajuns. Când s-a murit la Manchester Arena, mi-am amintit pe loc, desigur, de Bataclan și Eagles of Death Metal. De un documentar în VR, care recrea terifiant de imersiv atacul cu bombă de la metroul din Londra din iulie 2005. N-ar fi trebuit să-l văd. Acum nu mai pot să uit gaura în podea, țipetele trase în post-sincron, privirea supraviețuitorilor care te plimbă prin stația abandonată după atac.

Mi-e frică de avioane. Mi-e frică de avioanele vechi ale companiei Tarom. Mi-e frică de aeroportul uriaș de la Barcelona. Mare, dar mai puțin tranzitat, totuși, decât cel din Istanbul (alt decor de măcel, iunie 2016). Atacul de la metrou din Madrid, 2004. Madrid - la o aruncătură de băț de Barcelona. E imposibil să-ți amintești o traumă fără să te inunde retraumatizările.11 septembrie 2001, ziua în care, de la 7.600 de kilometri distanță, mi-a ars pe retină imaginea unei clădiri infailibile, secționată live de un avion. Se zice că e trauma generației noastre. Se mai zice că, într-un fel sau altul, de la New York la Londra la București, generația asta a crescut odată cu atacurile.

Da, expunerea sporită la atrocități dăunează sănătății psihice. Discursurile politice populiste, care pedalează pe frică, știrile tabloide, imaginile cu corpuri dezmembrate și eviscerări te fac să supralicitezi o strategie euristică: disponibilitatea. Pe românește, dacă vezi des că se-ntâmplă teroare, o să crezi că e mult mai probabil să ți se-ntâmple și ție. Și, culmea, e posibil să te streseze mai tare decât experiența concretă a terorii. După atacul cu bombă de la maratonul din Boston, un studiu a constatat că expunerea la știri despre incident a provocat un nivel mai ridicat de stres acut decât prezența fizică la locul faptei.

Creierul uman e fabricat să reacționeze puternic la frică. Atunci când aude țipete și vede măcel, reacționează inconștient. Activează amigdala, care produce adrenalină și cortizon, iar hormonii ăștia nu te mai lasă să-ți reglezi sistemul inflamator. Respiri mai superficial, mai repede, transpiri, pulsul îți crește cu 10-20 de bătăi pe minut. Și dacă nu revii la normal, se pot activa și alte circuite: cel fronto-striatal-talamic, care provoacă ideația obsesivă, sau cel anterior cingular, care te face să trăiești într-o veșnică stare de alertă.

Nu-mi spune că nu are logică să-mi fie frică, pentru că discutăm prea mult despre logică și rațiune, prea puțin despre afect și emoție. Dacă îmi ceri să-ți demonstrez că am tot dreptul să mă tem, o să caut „dovezi” și „argumente”. O să citesc compulsiv comunicatul de presă prin care organizatorii Primavera Sound anunță sporirea măsurilor de securitate. O să caut recomandările guvernelor occidentale pentru călătorii în Spania și o să aflu că tabloidele britanice seamănă panică cu găleata. O să citesc cum poți să-ți maximizezi șansele de supraviețuire în cazul unui atac terorist. (Spoiler: Fugi.) O să găsesc știri despre suspecți de terorism arestați la Barcelona cu doar o săptămână înainte de a ajunge acolo. O să număr jandarmii înarmați de pe faleza din Barceloneta. O să cotesc pe altă stradă de fiecare dată când văd un camion apropiindu-se de trotuar. O să mă dezumanizez și-o să devin, în cel mai vulnerabil punct al fricii mele, rasistă: o să cobor din metroul spre festival când se va sui un tip la 20-și-ceva de ani, singur, de culoare.

Your brain on constant fear is not a pretty sight.”

Și asta pentru că ne-am construit un pretty sight bazat pe idealuri despre logică și rațiune, în care creierul e o mașinărie perfectă de învățat. Nu dă erori iraționale decât dacă se defectează – iar defecțiunile trebuie reparate, ca mașina la service. Numai că nu-i așa. (Neuro)științele abia se prind cum să confirme ceva ce psihologia intuise demult: iraționalitatea și contradicțiile nu sunt defecțiuni, ci trăsături universal umane, problematice doar în măsura în care se cronicizează și ajung să-ți afecteze calitatea vieții.

Se presupunea că percepția asupra riscului poate fi calculată printr-o ecuație analitică. Astăzi știința acceptă că e un calcul incomplet fără factorii emoționali. Terorismul te sperie mai rău decât un accident de mașină chiar dacă știi foarte bine, „rațional”, că ai șanse mai mari să mori într-o coliziune pe A2 decât ucis de jihadiști. Un atac terorist, spre deosebire de un accident de mașină, e incert, catastrofal, se bazează pe lipsa controlului și pe neîncrederea în cei din jur. Nu poți să ți-l imaginezi dinainte. Terorismul trebuie să-și păstreze elementul de șoc ca să fie eficient, altfel se banalizează. Nu mai ajunge la știri și nu mai recrutează adepți. Experții în ISIS spun că de-asta atacurile sunt concertate, simultane și lovesc în puncte vulnerabile cu distracție și copii și muzică.

II.

Justin Vernon, frontman-ul Bon Iver, e „cel mai mare poet cu care am norocul să împart un timp pe Pământ”, îi spun lui A., și mă întorc să mă uit fascinată la concert. Prezență rară în Europa, Vernon și-a compus cel mai recent album din cele mai mari frici: izolare, eșec, pierderea unei identități proprii. I-a luat trei ani să se caute. Nu s-a găsit și a ajuns la concluzia că o să fie OK cu asta.

La Primavera începe cu piesa care dă titlul albumului, al cărei refren robotizat cu o tonă de auto-tune, repetă obsedant: „It might be over soon.” Ce? Nu știi. Binele? Răul? Viața? Nu știa nici Vernon când a compus-o. A luat-o drept mantră, care l-a ajutat să se împace cu finalitatea. Cu ideea că trebuie „să te pui pe treabă și să te bucuri de viață și să participi la ea.”

22, Over Soon conține un sample dintr-o variantă live a piesei How I Got Over, a legendei gospelului Mahalia Jackson: „And I’m gonna shout all my trouble over!” Vernon spunea pentru Uncut că „dacă există vreo persoană care să fi cântat vreodată pentru întreaga umanitate, ea e. Eu n-aș fi putut să cânt asta. Trebuia să am bucata asta de muzică în piesă. Pur și simplu m-a făcut fericit.”

Poetul cu versuri absconse și melodii eterice e o prezență cât se poate de terestră. Masiv, între două vârste, cu o șapcă de baseball îndesată americănește pe cap. Concretețea prezenței lui și zecile de mii de voci care cântă And I told you to be patient/ And I told you to be fine/ And I told you to be balanced/ And I told you to be kind”, fiecare pentru sine și toți într-o singură voce, mă ajută să mă ancorez în spațiu și timp. Sunt, totuși, la un festival. E cumva un carnaval contemporan, dar nu tocmai. Festivalul, revendicat de la noțiunea pre-creștină a carnavalului, care legitimează excesul și abundența, e un construct vulnerabil la atacuri din partea celor care vor să răstoarne dominația occidentului prin violență.

Însă diferențele specifice sunt importante. Spre deosebire de multitudinea festivalurilor de azi, carnavalul era un moment singular. Doar în timpul lui abundența era permisă tuturor și, odată cu ea, rolurile sociale se răsturnau, ierarhiile puteau fi ironizate. În schimb, festivalul zilelor noastre e safe și cuminte. Se bazează pe consum atent reglementat. N-ai voie să intri cu produse din afară. Treci de trei filtre de securitate. Te legitimezi cu buletinul. Eu scanez atentă conținutul coșurilor de gunoi de la intrare, printre dealerii de iarbă tolerați de poliția din Barcelona, ca să văd dacă reperez vreun obiect periculos.

Nu mai vrea nimeni să răstoarne ordinea asta socială. Vrem să ne simțim în siguranță, într-o poveste pe termen determinat, unde consumăm cele mai hip produse culturale pentru că suntem cei mai hip. Și spunem că tânjim după comunitate, dar ne contrazic atât propriile comportamente, cât și filosofii. Jean-Luc Nancy scrie în The Inoperative Community (1991) că ideea de comunitate imaginată ca o experiență trăită la comun e o fantasmă. Mai degrabă, explică Richard W. Welch, o comunitate e „o colecție imprecisă de ființe care au în comun experiența propriei finalității singulare; ființe singulare care înțeleg variile exigențele ale trăitului ca ființe-la-comun”.

Pe scurt, tot ce avem în comun e certitudinea că it might be over soon. Și încercăm să acumulăm cât mai multe, ca să uităm de asta. Sau cum zice Justin Vernon, înainte de Creature Fear:

„I think greed comes from the fear of dying.”

III.

„See, there's thousands of angry young men that are lost

Sidelined in the economy, a marginal cost

They think there's no point in putting ballots up in the box

They got no place in this system, and no faith in its cogs

They're easy targets, that be getting brainwashed by these knobs

Who say that spilling innocent blood is pleasing a god

Well, it sounds good when you don’t see no justice or jobs

The gas bills are piling up, but all the oil's getting robbed

So David taking out Goliath, and his wife and his dog

Segregated, castrated, now we see who’s on top!

So see, it ain’t religious faith that’s causing these crimes

It’s losing faith in democratic free market designs

It’s no coincidence that bombers came from ghettos up north

And the way that Bush and Blair talk gives a lost boy a cause

Then double standards get 'em angered, both at home and abroad

There's a monopoly on pens that's why they forge their own swords

They're misguided, turned violent, strapped themselves up with bombs

But they're still cowards, 'cause they ain’t here when the backlash is on”

(Riz MC, Sour Times)

Frica e de ambele părți. Și „lor” și „nouă” ne e frică. O spune Riz Ahmed mai sus, într-un moment pe care The Independent l-a numit „profetic”. Asta pentru că recitalul lui solo din timpul concertului Swet Shop Boys de la Primavera a venit cu doar câteva ore înainte de vestea unui nou atac la Londra. Nu cred că jurnalistul de la The Independent a ascultat ce spune actorul din The Night of. Nu cred că a înțeles că e vorba de divizare și alienare, de lipsa de oportunități și, poate în primul rând, de frică. Frica de a fi respins și nedorit, irelevant. Inutil.

A spune că frica e irațională nu face decât să denormalizeze ceva ce simțim toți. Ne îndepărtează și ne alienează. Cred asta cu-atât mai mult după Primavera. Intrasem pe Facebook în ultima seară a festivalului, ca să-i spun la mulți ani unei prietene bune care locuiește la Londra. Tocmai se marcase safe în urma atacului de care eu abia aflam. De la masa alăturată, un tip blond la 20-și-ceva de ani, probabil american după accent, perora convins despre necesitatea închiderii granițelor. Singura soluție e să-i ții pe muiști afară, zicea el, și aproape urla. Pe lângă el începuse să se scurgă publicul de la Arcade Fire, euforic și transpirat, după două ore de cântat în cor ca pe stadion.

I-am urat la mulți ani prietenei de la Londra, i-am spus că sper c-a avut o zi bună în lumea asta dementă. Mi-a răspuns că a avut o zi bună, în lumea asta incredibil de fragilă. „Ai grijă de tine!” xx <3

Dacă e să opun ceva fricii, n-o să fie unul dintre antidoturile recomandate. Speranță, comunitate – mi se par niște fantezii forțate. Opusul fricii ar fi ceva la fel de „irațional” ca ea: încrederea. Când am coborât din metrou din cauza tipului de culoare, în cel mai de jos punct în care m-a adus frica la Barcelona, l-am întrebat pe A.: „Cum dracu’ să faci? Ție cum de nu ți-e frică? Se întâmplă atâtea lucruri, presa îți bagă pe gât căcaturi, politicienii pedalează pe populisme, islamofobie, teroare. Cum să n-o iei razna?” Și răspunsul a fost simplu. Dincolo de supraexpunere media, de cifre și teorii despre terorism, tot ce poți să faci e să alegi. Să le uiți. Să fii prezent acolo unde ești, cu încrederea că o să fie bine. Și de cele mai multe ori, sunt șanse să și fie.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK