25 de autori - cei mai mulți dintre ei scriitori, jurnaliști și muzicieni - își povesteau primele experiențe în „câmpul muncii” în antologia „Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu și publicată în 2011 de Editura ART în colecția „Prima dată”. Amintirile din fabrici, redacții, magazine, restaurante, birouri de administrații locale sau pe cont propriu, ca bișnițari freelanceri, pun cap la cap un portret robot al muncii pe meleagurile patriei de la mijlocul anilor '80, până la începutul anilor 2000, într-un amestec de proză scurtă și antropologie. Cum cartea se găsește azi mai greu prin librării, am recuperat câteva dintre textele din cuprinsul ei și am invitat-o pe Roma Gavrilă să ilustreze aceste prime încercări de-a câștiga prin forțe proprii primii bani. Vom publica unul în fiecare zi din săptămâna asta, când prea puțin(i) ne-amintim că 1 Mai e Ziua internațională a muncii.

Dacă vrei și celelalte texte din seria „Primul meu job”, aici poți să citești despre primul job al Andrei Matzal, aici afli cum a fost Luiza Vasiliu chelneriță, iar aici antropologul Bogdan Iancu e concediat de la o revistă obscură.


N-o mai văzusem pe mama de vreo şase luni, când într-o zi, în aprilie, mă sună şi-mi zice:

— Măi, puiu’, mâine vin la Bucureşti. Am vorbit cu domnul Oancea de la sindicat şi mă ia şi pe mine la miting. Ne pornim în seara asta şi mâine-dimineaţă ajungem, stăm la miting şi după-amiază ne întoarcem la Botoşani.

A doua zi dimineaţă, am intrat în biroul Laurei, şefa mea de la Editura ART, şi am rugat-o să mă învoiască pentru câteva ore:

— Trebuie să mă văd cu mama. A venit la un miting şi pleacă în câteva ore.

— Şi cu Lewis Carroll cum facem? Când îmi dai BT-ul?

— Când mă întorc.

— Sociu, dacă nu termini Alice până diseară, jur că te joc în picioare.

Lucram de câteva luni la ART, şi era un mediu în care mă simţeam cocoloşit. Mă obişnuisem cu tonul dulce inchizitorial al Laurei şi o acceptasem ca pe o nouă figură maternă în viaţa mea, după profesoara de română din liceu, după iubita mea şi după mama iubitei mele.

Stabilisem cu mama să ne vedem la 12 în Piaţa Constituţiei, unde avea loc protestul sindicatelor din învăţământ. Am găsit-o stând la coadă la o toaletă ecologică alături de alţi zeci de profesori.

— Tocmai au adus toaleta asta cu camionul. Suntem aici de la şapte dimineaţa şi nici măcar la baie n-am putut să mergem, îmi spune mama.

— Suntem trei mii de oameni aici la o singură baie. Nu vă e ruşine?! strigă un bărbat înalt către un tip dolofan îmbrăcat într-o salopetă verde care făcea ultimele pregătiri pentru ca toaleta să fie folosită.

— Hai, hai… Poate nu v-o las nici pe asta, se răsti vidanjorul, sprijinindu-se de cabina toaletei şi încercând să dezlege un furtun.

— Lasă, că găsim o toaletă pe drum, îi spun mamei, smulgând-o din mulţime.

— Unde mergem?

— Să mâncăm ceva. Poţi să pleci de la miting, nu?

— Da, am vorbit cu domnul Oancea şi i-am zis că vreau să mă văd cu băiatul meu. Oricum sunt frântă după drum şi după atâtea ore de stat în picioare.

Mama purta o vestă albă pe care scria „FSLI Botoşani” şi o şapcă albastră pe care era desenat ceva ce semăna cu un porumbel. Protestatarii scandau moleşiţi lozinci din care nu înţelegeam mare lucru, iar un lider de sindicat urla într-o portavoce ceva despre „parlamentarii care dorm chiar aici în clădirea din spatele vostru”. Ne-am strecurat prin mulţime până am ajuns pe una dintre aleile însorite ale Parcului Izvor. Mama şi-a dat jos şapca şi vesta şi le-a îndesat în geantă.

— Acum sunt gata de oraş. Unde mergem să mâncăm?

— La Caru’ cu Bere.

— Am auzit de Caru’ cu Bere. Nu e scump acolo?

— Nu e scump. Stai liniştită. Fac cinste. Sunt salariat, nu mai sunt student.

— Eh, ce să zic. Măcar ai carte de muncă?

— Da, am carte de muncă.

— Îmi place Bucureştiul, îmi spuse ea odată ajunşi pe Calea Victoriei. E dinamic. Măcar nu-i amorţeala aia din Botoşani. Tu crezi că rezolvăm ceva cu mitingul?

— Mama, tu nici nu eşti la miting…

— Păi, vreau să stau cu tine. Vin şi eu o dată la Bucureşti şi nu pot să stau cu băiatul meu?! Unde e restaurantul? Deja mă dor picioarele.

— Ai răbdare. Ajungem imediat.

În clipa în care am intrat în restaurant, mama m-a apucat de braţ şi mi-a şoptit:

— E superb localul.

Un ospătar ne-a condus la o masă de două persoane în dreptul ferestrei. Restaurantul era plin, dar senzaţia de marţi era deplină: se simţea în scrâşnetul rece al tacâmurilor şi în ochii lipsiţi de expresie ai bărbaţilor în costum, care despicau cu mişcări precise bucăţi uriaşe de friptură. Toate mesele păreau ocupate de oameni fugiţi de la mitinguri şi de la joburi, oameni tăcuţi şi singuri care-şi citeau viitorul în faţa jamboanelor de porc ca în faţa unor globuri de cristal.

I-am propus mamei să luăm amândoi meniul de marţi: ciorbă de perişoare, cotlet cu piure şi berea casei.

— Ce frumos e aici, îmi spuse ea după câteva clipe de tăcere în care s-a foit pe scaun, uitându-se cu coada ochiului la mesele vecine.

— Aici s-a filmat Filantropica. Câteva scene.

— Da?! tresări ea fără să mă asculte. La ora patru trebuie să fiu în Piaţa Victoriei. De acolo plecăm. Ajungem la timp?

— Da, ajungem.

Am mâncat ciorba în linişte. Mama era impresionată de cât de bine erau legate perişoarele („ale mele se sfărâmă tot timpul“) şi de cât de proaspătă era berea.

— Tu mănânci des la restaurant? mă întrebă ea la un moment dat în timp ce tăia cotletul.

— Mda, mai mănânc. Uneori sunt nevoit.

— Vorbeam ieri cu colega mea de istorie şi ziceam amândouă că voi, tinerii din ziua de azi, trăiţi mai bine decât părinţii voştri. Tu mănânci la restaurant, tu ai fost în străinătate de nu ştiu câte ori, ai fost cu Alexandra la Paris şi la Roma. Eu n-am fost nicăieri. Eu nu-mi permit să mănânc la restaurant şi n-am fost niciodată în străinătate.

— Da, ai dreptate, am spus eu, sorbind din bere. Dar ţi-am promis că o să mergem împreună undeva în străinătate.

— Da, da…Tu ai salariul mai mare decât mine şi lucrezi de câteva luni, iar eu muncesc de treizeci de ani. Cum vine asta? Să nu mă înţelegi greşit, eu mă bucur pentru tine, dar…

— Da, ai dreptate. Şi ce vrei să fac eu?

— Sper că te-ai învoit de la serviciu ca să te vezi cu mine?! Şi, zi-mi, îţi place ce faci?

— Da, îmi place. E un job migălos, dar citesc toată ziua. Aşa că…

— Să ştii că sunt supărată pe Dan, a schimbat mama vorba. A zis de mine în cartea asta a lui că sunt o mamă-surogat. Dacă eram o mamă-surogat, cum vă mai creşteam eu de una singură?

— Hai, acum, nu te supăra. Ştii doar că e literatură…

— Da, da… Lasă că ştiu eu ce zic. Nu mă lua cu autoficţiunea şi cu alte prostii din astea.

Era aproape ora două, iar prin ferestrele restaurantului se strecurau câteva raze de soare, în lumina cărora jamboanele rumene de porc străluceau şi mai tare. Unii dintre clienţi priveau în gol, şi singura lor activitate părea să fie manevrarea solipsistică a scobitorilor. Timp de câteva minute, la masa noastră s-a lăsat din nou tăcerea. Mama bea cafea şi mânca tiramisu, iar eu calculam în minte consumaţia.

După ce am ieşit din restaurant, ne-am oprit la biserica Stavropoleos, unde am aprins o lumânare („de sufletul lui tata”), ne-am plimbat pe Lipscani şi ne-am întors spre Muzeul Naţional de Istorie. Urmând-o la câţiva metri în spate, am fost deodată şocat de prezenţa ei acolo pe acea stradă bucureşteană scăldată în soare care nu-i accepta încă mersul ei haotic, un mers de copil care nu se uită la drum, care îşi aruncă neglijent picioarele într-o parte şi-n alta, mişcându-şi în acelaşi timp capul şi rotindu-şi privirea printre vitrine; aproape că nu eram sigur de prezenţa ei acolo. Ea exista pentru mine doar acolo, departe, într-un oraş mic, între şcoală şi piaţa mică, între tanti Toni şi tanti Mariana, între oale cu ciorbă şi caiete de teză.

Am urcat pe Calea Victoriei până la Cercul Militar. Dinspre bulevardul Magheru se auzeau claxoane, scandări şi fluiere. Erau profesorii de la miting. În timp ce colegii ei răguşeau mărşăluind însoţiţi de înjurăturile şoferilor bucureşteni, noi ne plimbam pe străduţe umbroase şi mâncam îngheţată. Am traversat Piaţa Revoluţiei şi ne-am aşezat pe o bancă în părculeţul de la Ateneu. Mama părea epuizată:

— Îmi place Bucureştiul, dar nu cred că aş putea trăi aici. Mă oboseşte. Dar atmosfera asta îmi aduce cumva aminte de perioada când eram studentă la Iaşi cu tata. Ce griji aveam noi atunci?! Cât e ceasul? Hai să mergem, nu vreau să pierd autobuzul.

Cum am ajuns în Piaţa Victoriei, mama s-a costumat din nou în protestatar şi ne-am „infiltrat” în grupul de la Constanţa.

Mitingul s-a încheiat cu câteva scandări anemice şi cu retragerea profesorilor spre autocarele care se întindeau din Piaţa Victoriei până în Piaţa Aviatorilor. În drum spre maşină, am trecut prin faţa „palatului” lui Gigi Becali, unde câţiva profesori se opriseră pentru a-şi face poze.

— Ce-i pasă lui Gigi?! Uite ce căsoi are! ţipă un tip din grupul băcăuanilor.

— El măcar dă şi la alţii, adaugă o doamnă scundă din Braşov. Guvernanţii noştri nu dau nimic.

— Să trăieşti, nea Gigi! mai strigă un altul făcând cu mâna spre „palat”.

— Cred că şi paznicul de aici câştigă mai mult decât noi, mormăie cineva în spatele nostru.

În dreptul autocarului cu număr de Botoşani, câţiva profesori stau pe iarbă şi mănâncă sendvişuri. Un coleg de-al mamei se plânge celorlalţi:

— Aveam nevoie să merg la budă şi m-am dus la barul ăla din colţ. Şi mi-a zis pipiţa aia de la bar că, dacă nu fac consumaţie, nu pot folosi toaleta. Am dat şapte lei pe o apă ca să mă piş. Mare miting, ce să zic! Am stat toată ziua la coadă la baie.

— Nu cred că rezolvăm mare lucru cu mitingul ăsta, îmi spune mama oftând. Măcar te-am văzut pe tine. Să ştii că m-am simţit bine.

Am îmbrăţişat-o şi am fost surprins să constat cât de mică e. Pentru o clipă, am avut senzaţia că e un copil care se pregăteşte să meargă în tabără.

Puţin după ora 16, autocarul a plecat, iar eu am coborât la metrou. În dreptul staţiei Basarab, primesc un telefon de la Laura:

— Sociu, eu zic să iei o pauză de la miting şi să te întorci la muncă.



În antologia Primul meu job”, coordonată de Florin Dumitrescu, publicată de Editura ART în 2011, semnează: Zoltán András, Artan, Ion Barbu, Petre Barbu, T.O. Bobe, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Marius Cosmeanu, Raluca Dincă, Luca Dinulescu, Florin Dumitrescu, Bogdan Iancu, Mihai Iordache, Lorena Lupu, Andra Matzal, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Şerban, Felix Tătaru, Luiza Vasiliu.