Salon

„Când am prins primul pește, m-a electrocutat ceva”

de Diana Meseșan

Mamă singură și sudor, Elena Drăgan nu a avut timp de pasiuni. Până când s-a pensionat și a descoperit pescuitul.

Lumina de apus transformă totul. Dunărea, halbele de bere de la terase, mărgelele unei turiste în vârstă, nasul roșu al soțului ei, fețele celor două femei care pescuiesc pe faleza din Tulcea. Elena Drăgan și Aura Trandafir, două prietene care s-au născut acum aproape 70 de ani.

„Ce frumos că pescuiți. Nu prea am întâlnit femei pescar”, le zic.
„Trece Dunărea pe la dumneavoastră prin oraș?” mă întreabă Elena.
„Nu.”
„De aia. La noi sunt mai multe femei decât bărbați care pescuiesc.”


Mă așez lângă ele, cu un pic de stinghereală. În mai puțin de o oră, sunt invitată la un borș de pește. A doua zi, de Sânziene, sunt în bucătăria Elenei, la o masă cu plachie de somn, saramură, pește prăjit și mămăligă. Închinăm un pahar de țuică. „Măcar să ziceți bogdaproste, să fie de sufletul morților mei”, spune Elena. Poartă blugi și un tricou albastru, cu floricele. E suplă și stă foarte drept la masă. Are privirea cuiva care și-a câștigat curajul cu multe lupte, caldă, dar categorică.

„Pentru mine a fost ca  o mană cerească pescuitul. M-a scos din anonimat. Casă, servici, nu ieșeam. Atât”, spune Elena.

Aura e prietena ei din București. S-au cunoscut acum doi ani pe Facebook, iar acum o vizitează pentru câteva zile. „O duc trei, patru kilometri pe jos să ne încercăm norocul”, spune Elena. „Un drum cu vaporașul, să te traverseze, costă 3 lei dus-întors. După aia pe jos. Yavaş, Yavaş, cum a zis turcu. Încet, încet.”

Noaptea prin pădure

Deși e născută într-un sat de lângă Tulcea, Elena a învățat să pescuiască abia când s-a pensionat. Vecinii ei, Ion și Ioana Tutunea, erau pescari înrăiți.

„Neavând ce face, am plecat cu ei. În ‘97. Că eu am lucrat, nu mergeam la pescuit. Dar atunci am mers. Și când am prins primul pește, m-a electrocutat ceva”, povestește femeia. Era un cărășel.

Apoi încet, încet a învățat. Mergea pe Dunăre înainte să se lumineze și se întorcea la prânz cu rucsacul cu 20 de kilograme de pește în spate. „Dacă am plecat noaptea prin pădure, să prind locul ăla bun. Eram bolnavă de pescuit. Eram ceva de speriat”, zice râzând.

Locul ăla bun era un câmp transformat în baltă de o inundație. Traversa cu vaporașul și apoi mergea vreo trei kilometri pe jos până acolo.

 
Aura și Elena, la pescuit

„Nu mi-era frică. În spatele meu veneau bărbații mai în vârstă. Eram tânără atunci. Nu aveam nici 50 de ani. Mergeam. Galopam. Săpam câte-o bucată de pământ la hârleț după râme. Mă simțeam extraordinar de bine.”

Își amintește o dimineață pe un canal, la Mila 36. Venise o prietenă în vizită și au plecat cu barca la 5 dimineața. „De o parte și alta erau corturi și focuri. Ardeau. Era întuneric afară. Prietena mea a rămas înmărmurită. Zice fată, parcă sunt indieni cu corturile. E foarte frumos la prima oră dimineața. Și iese duhul bălții, aburul ăla, dimineața. E super, super frumos.”

Nu se laudă că a prins monștri. Dar trofeul ei e un somn de patru kilograme. „Am mers cu un vecin, un bătrân, a murit săracul. Și am stat toată ziua, nu am prins nimic. Și bătrânul a prins o albitură, un pește alb. E lunguieț așa. Și am tăiat bucățele așa. Bătrânul a prins apoi un șalău și eu am zis că turbez de nervi (râde). Apoi am stat un pic și am văzut că a tras. Am văzut că e ceva mare. Și l-am pus pe bătrân și a mulinat și eu am pus piciorul pe o scobitură și l-am prins de urechi și l-am scos afară. A fost super. Nu era mare, patru kilograme. Dar era nou pentru mine.”

Vedere din balconul Elenei

În ultimii patru ani nu a mai ieșit la pescuit, din cauza unei probleme de sănătate. Dar acum a venit în vizită prietena ei, Aura, și a hotărât să facă iar câteva excursii pe Dunăre.

„Mâine dimineață mă trezesc și mă duc să iau râmă neagră. E la marginea orașului. Sunt magazine de momeală vie. Iau râmă neagră și plecăm și dăm la lansetă la somn. Unde e pădurea aia acolo. Dăm la somn. Dacă pică, pică.”

Două inimi

În bucătăria Elenei e o vază cu flori de câmp. Balconul ei, care dă la Dunăre, e inundat de mușcate. Vecina care a învățat-o să pescuiască a învățat-o și să se întoarcă cu brațul plin de flori de la pescuit. „Și acum când trec peste Dunăre, e imposibil să nu vin cu flori. Indiferent ce floare. Veneam cu rucsacul în spate, undițele în mână și aveam în amândouă câte-un braț de flori. Mai nou îmi pun flori și după ureche.”

„Ți-am zis eu ție. Cine iubește florile nu are noroc în dragoste”, intervine Aura.
„Ei, asta e. Trebuie să ai noroc la ceva. Aura, lasă-le, mamă, că le fac eu (vasele).”
„Nu pot!”
„Deci asta e, florile sunt flori. Trebuie să le iubești. Dragostea...dragostea e ceva…”
„Trecător.”
„Nici nu ai cum s-o definești. Dacă poți s-o definești. E ceva. Nu știu. Fiecare iubește în viață. Măcar o dată în viață. Simți sentimentul și la sfârșit simți dezamăgire dacă ceea ce iubești nu e compatibil. Pentru că știi cum. Două inimi nu se sincronizează întotdeauna.”

Elena e singură de la 32 de ani. „Am 35 de ani de singurătate. A fost foarte greu. Dar când știi să lupți și știi ce vrei de la viață și ai doi copii care vrei să îi dai societății model.” Înainte de pescuit nu a avut alte pasiuni. „Nu am avut timp să am pasiuni.” A lucrat 20 de ani ca sudor la Șantierul Naval Tulcea, apoi la combinat, unde a făcut aliaj. Erau și alte femei care lucrau la șantierul naval, dar ca femeie singură era mult mai greu. „Tăieri de salariu, de ore", spune Elena cu o voce mai scăzută. Acum la șantier au adus o mulțime de muncitori vietnamezi. Când a fost la lacul Ciuperca să strângă râme cu o zi în urmă, a văzut vietnamezi la pescuit.  

 
În bucătăria Elenei

De la munca în condiții grele i s-a îngroșat și vocea. „Mama mea cânta frumos și eu am voce, dar nu am cântat. Am luat viața în piept de tânără. Nu am cântat. Poate dacă aveam cineva să mă susțină, nu duceam viața care am dus-o.”

„În sfârșit ți-am făcut mult visata ciorbă”, spune Elena.
„Eu vreau zeamă!”, îi răspunde Aura.
„Îți pun zeamă, fată!”

La pescuit nu stătea niciodată cu capul gol, povestește Elena în timp ce mâncăm. „Aveam o pălărie deșteaptă”, zice râzând. A mers odată la pește cu băiatul ei și cu fiica.  „A prins fecioru-meu știuculița. A prins și fiica-mea una și a scăpat-o. Eu nu aveam pălăria în cap. Și am zis stați că vă arăt eu acuma. Îmi pun eu pălăria mea deșteaptă în cap și dacă nu prind o știucă! Mi-am pus pălăria în cap, am prins știuca! Dar ne-am distrat. Prinzi ori nu prinzi. Pentru că pescuitul este o loterie. Nu știi. Dar cel puțin ne distram.”

În Tulcea sunt multe femei care pescuiesc, explică Elena. „E și pasiunea și în al doilea rând este foarte scump peștele la magazin. Și ies, săracele, să prindă o masă de pește. Este foarte scump peștele. Care nu ar trebui să fie atât de scump.”

 
Elena cu florile ei

Până prin 1980, pescăria din piață avea crapi până în tavan, spune femeia. „Era orașul peştelui aici. Cel puțin băltăreții, era mâncarea lor de bază.” Acum se prinde pește mult mai greu, din cauza braconierilor. „Bagă fire de curent în apă să îl zăpăcească pe ăla mare să iasă la suprafață să îl prindă, și omoară și puietul. Bagă gaz de butelie, la fel, braconierii. Așa ceva e crimă. Ei se gândesc să îl prindă pe cel mare. Dar nu se gândesc că și puietul moare încet, încet. Păi înainte prindeam peșteeee. Ne jucam cu peștele. Numai în pește.”

După câteva ore de povești și mâncare extraordinară, Elena mă conduce la ieșirea din bloc. Ea și Aura se pregătesc de excursia de mâine. Îi urez să prindă mulți pești.

„Se zice fir întins”, mă corectează Elena râzând.

 

de

  • Diana MeseșanDiana Meseșan

    Reporter. Îi era frică de animale până când a întâlnit-o pe pisica ei, Sumi Jo. Crede că oamenii se pot schimba.

28 June 2018 ora 01:10


Tag-uri


X Revista Scena9