După scrutinul contestat din octombrie 2024 și decizia partidului de guvernământ de a îngheța apropierea Georgiei de UE, Tbilisi a ieșit în stradă. Valului de proteste i-au urmat represiunile: sute de tineri au fost arestați, membri ai opoziției au ajuns după gratii, iar jurnalista Mzia Amaghlobeli a devenit un simbol al rezistenței dincolo de hotarele țării. Dintre sutele de persoane reținute la proteste, 48 au ajuns pe banca acuzaților. Societatea civilă, cei care au ieșit în stradă și continuă să iasă, îi numesc pe cei arestați prizonieri de conștiință, în timp ce tribunalul îi consideră vandali.
Update, 6 octombrie 2025: Pe 4 octombrie au avut loc alegerile locale din Georgia, câștigate de Visul Georgian cu peste 80% din voturi, după ce șase din cele opt partide de opoziție au boicotat scrutinul.
În aceeași zi, zeci de mii de oameni au protestat la Tbilisi. O parte dintre manifestații au fost organizate de opoziție, altele s-au adunat din propria inițiativă, așa cum se întâmplă deja de peste 300 de zile.
În seara aceleiași zile, un grup de protestatari a încercat să pătrundă în Palatul Președintelui, fiind dispersat cu gaze lacrimogene și tunuri de apă. Mulți cred că incidentul a fost provocat pentru a discredita protestul pașnic. După arestarea organizatorilor protestului și amenințările cu noi represalii, oamenii s-au întors și a doua zi pe bulevardul Rustaveli, demonstrând că mişcarea continuă, în ciuda intimidărilor.
E sfârșit de august, trecut de șapte seara și în scuarul din spatele Parlamentului din Tbilisi începe să se adune lumea. Sunt puțini, în mare parte jurnaliști și câțiva activiști. Câteva minute mai târziu, din dreapta clădirii apare o coloană de zeci de oameni care se îndreaptă zgomotos spre scuar. Majoritatea celor din coloană sunt trecuți de 50 de ani – femei și bărbați zâmbitori, gălăgioși, unii cu copiii și nepoții după ei. Se salută și se cuprind călduros cu jurnaliștii, care îi întâmpină cam cum ai întâmpina alaiul de oaspeți la o serbare.
Câțiva tineri aprind fumigene, iar un grup de vreo 12 persoane, în mare parte femei, se aliniază față în față cu poliția, având mulțimea în spate. Țin în mâini un banner lung pe care scrie „Georgia aparține poporului”. Câteva din ele poartă tricouri cu fotografii alb-negru ale unor tineri – pe fiecare tricou e un alt chip. Sunt părinții care poartă pe piept imaginea fiului lor arestat, unul din cei peste 40 reținuți în urma protestelor pentru parcursul european.
În încercarea de a afla mai multe despre cei arestați și despre familiile lor, am vorbit cu două dintre mame. Așa am aflat cum câțiva tineri au devenit prieteni pe banca acuzaților, iar mamele lor o familie.
După alegerile parlamentare din 27 octombrie 2024, în care partidul de guvernare „Visul Georgian” a revendicat peste 50% din voturi pe fondul acuzațiilor de fraudă, prim-ministrul Irakli Kobakhidze a anunțat că Georgia va întrerupe negocierile de aderare la Uniunea Europeană și va refuza granturile europene pentru următorii trei ani. Declarația a declanșat un val de proteste masive, în timpul cărora poliția a folosit gaze lacrimogene și tunuri de apă, iar mulțimea a ripostat cu focuri de artificii lansate spre forțele de ordine.
De atunci, cel puțin 48 de persoane au fost reținute sub acuzații penale în legătură cu protestele pro-UE și anti-„Visul Georgian”. Numeroși deținuți au raportat bătăi și tratamente inumane; raportul Avocatului Poporului arată că 60% dintre cei 442 de reținuți vizitați între 28 noiembrie 2024 și 1 martie 2025 au declarat că au fost maltratați. Potrivit Asociației Georgiene a Tinerilor Juriști (GYLA) și declarației comune a peste zece ONG-uri georgiene, deținuții au fost agresați de poliție în timpul reținerii și după aceea: în dube, cel puțin șase ofițeri ai forțelor speciale i-au bătut pe rând. La ordinul superiorului lor, i-au lovit în ficat și în ceafă, i-au scuipat, insultat și amenințat cu viol. În plus, zeci de alte persoane, printre care jurnaliști, au fost agresate de grupuri violente, presupus apropiate de partidul de guvernare. În ciuda numeroaselor abuzuri documentate în timpul dispersărilor, niciun polițist nu a fost tras până acum la răspundere.
„Nu știam că e atât de puternic. Până la urmă, nu ne cunoaștem copiii, doar ni se pare că-i știm.”
În seara de 4 decembrie 2024, în timpul unui control de rutină pe rețelele sociale, devenit deja reflex după protestul din ziua precedentă, mi-am găsit feed-ul de pe rețele plin de postări cu același nume și același chip. Un tânăr simpatic, cu o privire blândă, surprins în ipostaze diferite: pe scena unui teatru, în cadre de film și spoturi publicitare. Era pentru prima dată când auzeam de Andro Cicinadze, deși urmăresc aproape toate noutățile din cinematografia georgiană. Într-o singură zi, represiunea regimului împotriva protestatarilor căpăta o nouă turnură, marcată de un special guest star: unul dintre cei mai iubiți actori ai noii generații fusese reținut de poliție, acuzat de participare la violență în grup – faptă care se pedepsește cu 4 până la 6 ani de închisoare.
Sunt ultimele zile din august, însă vara încă domină peste oraș. O întâlnesc pe mama lui Andro la aproape nouă luni de la de arestul acestuia, cam cât ai purta un copil în burtă. Lika Guncadze, o femeie mică de statură, cu tunsoare scurtă băiețească și cu grația unei dansatoare, mă întâmpină în fața blocului în care locuiește împreună cu soțul Otar, doi câini și fiul lor. „Andro, după ce a divorțat, a apărut la ușa noastră cu bagajele în mână… să zic că m-am bucurat?!”, îmi spune, zâmbind ironic. Urcăm etajele, iar imediat ce intrăm pe ușă ne întâmpină un câine mare, negru, maidanez. „Îl cheamă Django, Andro i-a pus numele când l-a luat de la azil. Avem o regulă în casă: toți câinii îi luăm de la azil sau din stradă.”
Pășesc într-un apartament spațios, ușor întunecat, cu mobilier vechi și portrete pe pereți. Lika se așează pe canapea, urmată îndeaproape de Django, care nu se dezlipește de ea pe tot parcursul discuției. Pe masă, țigări și scrumieră – „la noi se fumează în casă”.
În trecut balerină, Lika are acum propriul studio unde predă balet, plastică și arta dramatică. Vocea ei joasă trădează actrița din ea. Soțul Otar, tatăl lui Andro, este medic. „Bunicul lui Otar a fost împușcat de [regimul sovietic] în ’37. Am fost toată viața antisovietici, în acest sens Andro a avut un exemplu.”
La 9 aprilie 1989, la Tbilisi, trupele sovietice au dispersat violent un protest pașnic pe bulevardul Rustaveli, lăsând în urmă 21 de morți, majoritatea femei, și sute de răniți.
În tinerețe, Lika nu rata niciun protest. A fost prezentă la manifestațiile de pe Rustaveli din 9 aprilie 1989. Astăzi, artera din dreapta Parlamentului poartă numele acelei zile sângeroase. Ironic, tocmai acolo au loc, de obicei, primele ciocniri violente între poliție și protestatari. În ultimii ani, activismul ei se mutase pe Facebook, dar arestarea lui Andro în decembrie 2024 a readus-o în stradă.
Deși a crescut într-un mediu artistic, părinții nu se așteptau ca Andro să aleagă această cale. Era timid și i-a surprins pe toți când a anunțat că va da la actorie. La 29 de ani, are deja în spate mai multe lungmetraje, inclusiv coproducții, câteva seriale, spoturi și videoclipuri. De ceva timp își redescoperise pasiunea pentru teatru, alăturându-se trupei Teatrului Nou de Stat Vaso Abașidze. Ultima perioadă se pregătea de un proiect foarte personal – un documentar despre escaladarea a șapte vârfuri de munte din lume, ca o metaforă a călătoriei sale spre vindecare. „După o contuzie la filmări, Andro a început să aibă stări de derealizare și depersonalizare. S-a tratat, a urcat pe munte și a decis să transforme experiența sa într-un proiect care să-i ajute și pe alții”, spune mama actorului.
În ziua arestării fiului ei, pe 5 decembrie, Lika nu era acasă. Soțul a sunat-o să-i spună că au venit după Andro, dar ea a ajuns când deja îl escortau în cătușe spre mașină. „Toată curtea era plină de oameni în uniformă. Strigam la ei, însă el mi-a zis cu mult calm: «Mama, liniștește-te». Mai târziu am aflat că le spusese polițiștilor: «Hai, duceți-mă mai repede, că dacă vine mama, ați pățit-o!»”.
Ca și în cazul altor reținuți, Andro era acuzat că ar fi aruncat o sticlă spre polițiști în timpul protestelor pro-UE. În opinia mamei, avocaților și a multor activiști, Andro a fost ales pentru a da o lecție tuturor tinerilor: „Dacă ne permitem să facem asta cu el, imaginați-vă ce putem face cu voi”. În plus, arestarea ar putea fi și o răzbunare, o amenințare la adresa Elenei Koștaria, lidera partidului georgian de opoziție Droa și verișoara lui Andro. (Pe 15 septembrie anul acesta, Elena a fost și ea reținută, pentru vandalizarea bannerului electoral al primarului din Tbilisi Kakha Kaladze. Politicianul, membru al partidului „Visul Georgian”, a candidat cu succes pentru al treilea mandat la alegerile locale din 4 octombrie 2025.)
Lika îmi povestește cum pe aceeași canapea pe care stăm acum îl aștepta noaptea pe Andro să se întoarcă de la filmări sau repetiții. Au o relație foarte apropiată, îmi spune. De când era mic aveau obiceiul să urmărească filme împreună. Și acum fac tot posibilul să-i trimită stick-uri cu filmele de la Cannes, noile producții georgiene, tot ce nu a apucat să vadă. Și totuși, mărturisește că această experiență a făcut-o să-l redescopere, sunt încă lucruri care o surprind la fiul ei. La un moment dat, lui Andro i s-a propus să fie eliberat dacă își va cere iertare. Tânărul a refuzat, adăugând că nu va depune nici cerere de grațiere. „Nu știam că e atât de puternic. Până la urmă, nu ne cunoaștem copiii, doar ni se pare că-i știm.”
De aproape nouă luni, de când Andro e în arest, mama și fiul vorbesc mai mult prin scrisori și la telefon. Andro a ales să schimbe vizitele cu minute de convorbire. „Eu îi scriu scrisori foarte, foarte lungi. Așa m-a rugat el. Lui nu-i place să scrie, dar la telefon povestește mult. Ultima dată era entuziasmat că l-a descoperit pe [scriitorul rus Varlam] Șalamov. De fiecare dată îi trimitem câte un pachet nou de cărți.”
Ca mulți alți părinți ai celor arestați după proteste, Lika a fost surprinsă de valul de solidaritate din întreaga țară: „Am citit despre asta în cărți, am văzut în filme, dar niciodată nu mi-am imaginat că voi trăi așa ceva. Prietenii lui Andrușa au devenit prietenii mei.” Se întâmplă ca taximetriștii să refuze să-i ia banii pe curse sau vânzătoarea din magazin să-i strige la ieșire „Tavisupleba, Andro!” (Libertate, Andro!). Colegii lui Andro au atârnat pe fațada teatrului unde juca un banner mare cu imaginea lui; între timp, directorul, implicat activ în proteste, a fost demis pentru neîndeplinirea de către teatru a «scopurilor sale fundamentale». În fiecare săptămână, prietenii lui Andro vin s-o viziteze pe Lika și soțul ei, adesea direct de la proteste. De ziua ei, pe 8 septembrie, a insistat să mai rămân jumătate de oră ca să-i cunosc pe cei pe care îi numește „forța protestului”. Veniseră direct de la o acțiune în fața sediului electoral al primarului Kakha Kaladze. Solidaritatea cu Andro a trecut și de granițele Georgiei. În mai, Academia Europeană de Film l-a primit în rândurile sale. Patch Adams, primul clovn de spital și fondator al așa-numitei practici terapeutice hospital clowning, i-a trimis lui Andro o scrisoare lungă, în care își exprimă sprijinul și solidaritatea pentru el ca inițiator al practicii în Georgia.
Au existat și încercări ale presei pro-guvernamentale de a-l compromite pe tânărul actor, insinuând că acesta ar fi gata să renunțe la valorile sale în scopuri profesionale. În 2021, înainte de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, Andro a apărut într-un videoclip al rapperului rus Basta și în filmul Nina, al regizoarei ruse Oksana Bîcikova. Însă planul de a-l „demasca” a eșuat parțial când regizoarea a povestit cum l-a cunoscut pe Andro și ce a întrebat-o acesta înainte să accepte rolul: la casting, el a vrut să știe care este poziția ei față de Putin. Doar după ce Bîcikova i-a spus că nu l-a susținut niciodată, nici pe el, nici regimul său, Andro a acceptat rolul.
Înainte de a pleca, Lika îmi oferă un tur al casei și îmi povestește despre piesele de mobilier cu îngeri ciopliți din lemn moștenite de la părinți, despre tabloul bunelului lui Andro – cu care acesta seamănă izbitor – și despre pasiunea soțului ei pentru flori, care au migrat acum toate în camera fiului. E o cameră mică, cu un vraf de cărți pe masă, ce-și așteaptă rândul să fie transmise, suveniruri din diferite țări și fotografii de familie. Pe perete, lângă o oglindă mare neînrămată, stă un poster mare cu Andro, escaladând munții. Filmul documentar întrerupt.
„Am pierdut multe persoane după arestul lui Irakli, dar și mai multe am câștigat”
La sfârșitul lui ianuarie am plecat din Georgia acasă la Chișinău. Plănuisem să stau trei luni, dar s-au transformat în cinci luni și jumătate. În tot acest timp, în încercările mele stângace de a trăi hic et nunc, mă forțam să urmăresc mai puțin evenimentele din Georgia. Știam, oricum, că aproape toată opoziția ajunsese după gratii, că jurnalista independentă Mzia Amaglobeli intrase în greva foamei și că aproape 50 de protestatari, majoritatea tineri, riscau închisoare.
La mijloc de martie m-am trezit din nou cu feedul plin cu unul și-același reel: un tânăr cu un nume adorabil și un zâmbet care te face să roșești, stând pe banca acuzaților într-un tribunal, îi cere mâna iubitei sale. „Colegii de bancă” îl îmbrățișează, iar sala izbucnește în aplauze. Tânărul este Irakli Miminoșvili, student în anul întâi, reținut pe 4 decembrie, sub aceeași acuzație ca și Andro Cicinadze – „participare la violență în grup”.
La o săptămână după întâlnirea cu Lika, o întâlnesc pe mama lui Irakli, Elene Khundadze. Stabilim să ne vedem lângă stația de metrou Tavisupleba (Libertate), la câțiva pași de Parlament. O recunosc îndată cum se apropie – Irakli îi seamănă izbitor. E primul lucru pe care-l rostesc. Zâmbește și adaugă că și Liza, sora lui, îi seamănă leit. E o femeie înaltă, cu ochi îngreunați de cearcăne. Ține telefonul în mână, pe ecran – fotografia fiului.
Ne așezăm într-o cafenea de pe terasa unui mall. Elene fumează, așa că începem discuția de departe, la o țigară. Îmi sar în ochi brățara masivă și inelele de pe mână. Observă și îmi arată cealaltă mână – o brățară simplă, albastră, împletită din ațe. „Irakli ne-a făcut tuturor brățări în închisoare. L-au învățat acolo.”
Irakli a crescut de la 10 ani doar cu mama și sora, tatăl a decedat. Stau în chirie, într-o casă cu curte comună. Deși seamănă fizic cu ele, ca fire e cu totul altfel: hiperactiv, din cale-afară de vesel și copilăros. A început să-și câștige primii bani în adolescență. Lucra ba la livrare, ba la bucătărie, marea lui pasiune. Își întâmpina mama de la lucru cu mâncăruri sofisticate, decorate cu tot felul de floricele. „Când lucra la restaurante trebuia să se trezească la cinci, dar nu putea, așa că îl trezeam eu. La un moment dat i-am zis: îți dau eu banii, numai cruță-mă de trezitul ăsta cu noaptea-n cap. Oricum a continuat.”
Visul lui era să studieze la Academia Culinară, dar aceste studii nu-i ofereau scutire de la armată, așa că a ales Facultatea de Management. Studiile, din care a prins doar două luni, și le achita singur.
În familie nu se discuta mult despre politică, dar din mai Liza și Irakli mergeau constant la proteste. Uneori și mama lor, dar doar pentru câteva ore; copiii rămâneau până dimineața. „Îi rugam să stea măcar o dată acasă, să dorm și eu liniștită măcar o noapte. Degeaba. Eu plecam la muncă, ei veneau. Eu mă întorceam, ei plecau din nou. Mă linișteam doar cu gândul că e o fată acolo cu care se vede... Îmi tot promitea că ne va face cunoștință.”
Pe 2 decembrie 2024, Irakli s-a întors cu mâna și piciorul umflate, fusese lovit de capsule cu gaze lacrimogene. Tot atunci i-a spus mamei că avusese un vis urât și poate ar fi bine să plece din țară.
„M-am speriat, dar l-am liniștit: în caz că se întâmplă ceva, achităm noi cumva amenda administrativă.” A doua zi, Elena a observat în fața casei o mașină suspectă – o Skoda plină cu bărbați în civil. „Pe la patru dimineața m-a sunat: fugise de poliție pe niște străduțe și îmi cerea bani de taxi.”
Pe 4 decembrie, deși enervată după încă o noapte albă, Elene și-a sărutat fiul și a mers la serviciu. După-amiază, 20 de persoane în patru mașini au venit să-l aresteze pe Irakli.
Elene n-a mai apucat să-l vadă. Acasă era doar Liza, care i-a și povestit cum s-a întâmplat totul. „Din spusele ei, Irakli părea stăpân pe situație. Făcea glume și trăgea de timp ca să reușească să vină avocatul: Vreau apă. Nu, nu din paharul acesta, altul vreau. Încălțămintea nu e asta, trebuie alta și tot așa.”
Ce a urmat mai departe își amintește vag, de toate întrebările se ocupa Liza. Poliția le-a confiscat telefoanele și calculatoarele, lăsând în schimb o foaie cu acuzațiile aduse împotriva fiului ei. Curând, au început s-o contacteze rudele și prietenii care au aflat despre arest din știri. Mulți din ei menționau același video, care de câteva zile circula activ pe rețele, în care un tânăr prezentat ulterior ca Irakli, aruncă un obiect în poliție „Atunci am înțeles de ce dintr-odată a adus vorba de plecare…”
A doua zi i-au dus țigări și mâncare, dar Elene l-a zărit abia la prima ședință de judecată, în ianuarie 2025. „Când i-au escortat pe toți opt afară din sală, m-am ridicat pe scaun ca să-l mai văd încă puțin, trecând pe lângă geam.”
E trecut de 7 seara și ne pornim spre Parlament, unde urmează să aibă încă un protest în susținerea celor arestați. Ne oprim la un chioșc cu înghețată. La ieșire, un bărbat intră în vorbă cu Elene și o ține câteva minute în dreptul ușii.
– Vă cunoașteți?, o întreb la ieșire.
– Nu, nu, prima dată îl văd. M-a recunoscut ca mama lui Irakli și m-a întrebat dacă merg la protest.
– Vi se întâmplă des?
– Foarte. În transport, la magazin, pe stradă. Oameni străini mă cuprind sau îmi spun câteva cuvinte calde. Am pierdut multe persoane după arestul lui Irakli, dar și mai multe am câștigat.
Pe 15 septembrie 2025, Irakli a împlinit 20 de ani. Aproape de miezul nopții, Elene, Liza, proaspăta soție a lui Irakli, prietenii și câțiva susținători au mers la închisoarea din Gldani cu un tort, lumânări și fumigene. Într-un video publicat pe rețele se văd vreo cincisprezece oameni care cântă „Mulți ani trăiască” și strigă în portavoce „La mulți ani, Ika!”, „Libertate!”, cu privirea îndreptată în sus. Din depărtare, din geamul cu gratii, o siluetă întunecată, abia vizibilă, le răspunde: „Libertate!”.
Pe 2 septembrie 2025, judecătoarea Tribunalului Municipal Tbilisi, Tamar Mchedlișvili, a recalificat acuzațiile și i-a găsit vinovați pe Irakli Miminoșvili și alți șapte participanți la protestele pro-europene, în baza articolului 226 din Codul Penal – „Organizarea unor acțiuni de grup care perturbă ordinea publică sau participarea activă la acestea”. Irakli și alți patru inculpați au fost condamnați ca membri ai „grupării” la câte 2 ani de închisoare, iar alți trei, judecați ca organizatori, au primit câte 2 ani și 6 luni.
Pe 3 septembrie 2025, Andro Cicinadze și alți 10 inculpați au primit aceeași sentință de 2 ani de închisoare, după recalificarea acuzațiilor.
Niciunul dintre reținuți nu și-a recunoscut vinovăția. În timpul procesului nu s-a demonstrat că ar fi existat vreo legătură între ei, deși aceasta este o condiție obligatorie pentru a vorbi despre „violență de grup”. Chiar și polițiștii audiați nu au putut spune cine anume le-ar fi provocat vătămări la proteste.
Când m-am întâlnit cu Elene, am vorbit un pic și despre Lika, despre prietenia care s-a legat între ele. Atunci am aflat că de la o vreme Andro și Irakli împart aceeași celulă. Acum Andro nu mai poate citi în liniște pentru că hiperactivitatea lui Irakli îl scoate din minți. Ba sare de colo colo, ba-l gâdilă. De cealaltă parte, Andro încearcă să-l obișnuiască pe tânăr să citească măcar câte ceva și îi promite că îl va lua într-un film. După unul dintre procese, mama lui Irakli l-a întrebat pe Andro ce să-i spună Likăi să-i aducă. Andro i-a răspuns: „Nu-mi trebuie nimic, mănânc foarte bine; Irakli gătește câte ceva în fiecare zi. Când am plecat, tocmai se apuca să-mi facă colțunași.”
În aceste nouă luni, părinții celor arestați, mai ales mamele, surorile și bunicile lor, s-au transformat într-o adevărată familie mai mare. Marina Terișvili și-a pierdut primul fiu pe 9 aprilie, iar pe al doilea, un taximetrist trecut de 50 de ani, l-a văzut arestat la proteste. Keti Kerașvili luptă pentru fratele ei, Irakli, chirurg plastician de profesie. Nargiz Davidatze, mereu alături de soțul ei, Zurab, participă la toate demonstrațiile în numele lui Zviad, liderul mișcării tinerilor Dafioni. Nani Tsuluia, mereu cu zâmbetul pe față, scandează pentru fiul ei Giorgi, student la medicină.
Și mulți alții.
Împreună merg la proteste, împart pliante și ziare prin diferite regiuni ale Georgiei cu scrisorile fiilor, au mers fiecare la procesul fiului celeilalte, vorbesc zilnic pe chatul lor de WhatsApp și, uneori, se strâng la casa de vacanță a Likăi. La proteste, le privesc cum se cuprind când una plânge, cum râd din toată inima, cum merg una lângă alta în prima linie, în pofida ploii torențiale și amenzilor și-mi par niște prietene care au împărțit cândva aceeași cameră de cămin. Poate explicația stă în durerea pe care o împart și poate, puțin de tot, în faptul că sunt femei.
