Intră la idei / Psihologie

„Cred că asta va fi cea mai mare lecție pentru umanitate – să știm să pierdem”

Publicat pe 13 aprilie 2020

Cum vede efectele pandemiei un psihanalist aflat într-o metropolă de la celălalt capăt al lumii, sub regim autoritar?

Acum două săptămâni, terapeutul meu și-a cerut scuze că trebuie să anulăm ședința, pentru că a intervenit o urgență – o pacientă a lui făcuse un atac de panică și avea mare nevoie de ajutor. Dacă până acum, femeia încerca să afle de unde vin aceste atacuri de panică, acum, când simte că nu mai are aer, crede că are coronavirus. Eu avusesem o zi destul de bună, așa că nu m-a afectat foarte tare. Am început terapia cu Cezar Siqueira în 2015, când locuiam în Brazilia și, de atunci, ne vedem aproape săptămânal pe Skype, să facem psihanaliză în limba portugheză. 

Zilele trecute ne-am întâlnit din nou pe Skype, doar că de data asta, pentru un interviu despre experiența lui de terapeut pe timp de pandemie. Acum eu am fost cea care a pus întrebările.

În Brazilia sunt declarate peste 22.000 de persoane infectate cu noul coronavirus și peste 1000 de morți, la o populație de 220 de milioane de locuitori. Cu toate astea, Jair Bolsonaro, președintele de extremă-dreapta al Braziliei, pare să ducă țara spre o calamitate, se tem experții, pentru că subminează măsurile de izolare. 

Ieri, când Brazilia, țară majoritar catolică, a sărbătorit Paștele, Bolsonaro a ignorat din nou recomandările de izolare ale propriului ministru al Sănătății și a ieșit să-și cumpere niște gogoși tradiționale. „Nimeni nu îmi va lua dreptul de a ieși”, a declarat acesta. Pe 10 aprilie, președintele fusese filmat în timp ce își ștergea nasul cu încheietura mâinii înainte să-i strângă mâna unei doamne în vârstă.

Jair Bolsonaro e unul dintre cei patru lideri mondiali care încă neagă gravitatea răspândirii coronavirusului, alături de alți președinți autoritari, din Nicaragua, Belarus și Turkmenistan, scrie The Guardian.

La jumătatea lui martie, în țara sud-americană s-au închis școlile și universitățile, s-au anulat evenimentele sportive și concertele și s-au închis piețele, teatrele și cinematografele. Tot de atunci, aproape toți guvernatorii celor 27 de state din Brazilia i-au îndemnat în mod repetat pe cetățeni să stea în casă. Carantina însă nu e obligatorie. În São Paulo și Rio de Janeiro, orașe cu multe milioane de locuitori, oamenii ies pe străzi în număr din ce în ce mai mare. „Unii vor muri, asta e viața”, a declarat Bolsonaro la începutul lui aprilie.

*

Am vrut să văd cum se resimte această stare de lucruri din perspectiva unui psihoterapeut, așa că l-am invitat la o discuție pe Cezar Siqueira. În 2015, începusem terapia la cabinetul lui din São Paulo, dar fiindcă n-am mai putut să-mi prelungesc viza, a trebuit să mă întorc în România. 

Într-una din ședințe, Cezar mă ajutase să-mi iau de pe inimă o piatră extrem de grea legată de tatăl meu, care a murit când aveam unșpe ani jumate. Așa că am vrut să continui procesul ăsta cu el, de la distanță. În plus, simțeam că o să-mi fie greu să-i traduc unui alt psiholog din România ce trăisem timp de aproape doi ani în Brazilia. 

Cu timpul, m-am gândit că limba a fost și un scut care mi-a permis să vorbesc despre lucruri extrem de intime și dureroase pe care la 24 de ani nu-mi era ușor să le împărtășesc. Acum, pe lângă faptul că mă ajută să înțeleg multe despre mine, terapia e și un contact săptămânal cu o cultură și o limbă pe care le iubesc. 

Într-o seară, când în București era aproape miezul nopții, iar în São Paulo, ora 18:00, l-am întrebat pe Cezar cum e să fii terapeut în perioada asta, într-o țară condusă de Bolsonaro și cum reacționează brazilienii la tot ce se întâmplă. De obicei vorbim el din cabinetul lui, iar eu din apartament, de data asta fiecare era la el acasă.

Pentru tine e OK din punct de vedere etic să facem interviul ăsta?

Înainte să fim psiholog și pacientă, suntem oameni, iar acum ne aflăm în aceeași barcă. Când învățăm cum să intervenim ca psihologi în caz de dezastre sau calamități, noi suntem mereu în afara situației. De data asta, e altfel. Nu mai e ca atunci când un grup de psihologi merg să consilieze oamenii dintr-o favelă cărora le-au fost inundate casele, de exemplu. Acum ne aflăm în continuare în poziția de a-i asculta pe ceilalți, dar în același timp, suferim și noi. Toți psihologii de pe planetă suntem în situația asta. Și acest aspect deja produce o schimbare.

Și cum e pentru tine? E prima dată când trăiești simultan ceva asemănător cu ce simte pacientul, nu? Poate că un psiholog din Siria, de exemplu, care consiliază pe cineva din țara lui, s-a mai confruntat cu așa ceva?

Da, și e atât de nou, încât eu nici n-am găsit teorie despre asta în Brazilia. Sunt psihologi specializați pe intervenții în caz de urgență, există o pregătire aparte pentru asta și codul etic chiar te obligă să faci acest lucru. De exemplu, dacă merg pe stradă și văd ceva grav, datoria mea e să mă apropii și să văd dacă pot să fiu de folos în vreun fel. Tot ce învățăm despre asta – cum să asculți, ce particularități au aceste situații (faptul că oferi consiliere în afara cabinetului, pe stradă, fără ca persoana să aibă intimitate) – e că există anume implicații. 

Aproape orice student la psihologie întreabă: dacă eu trec printr-o despărțire, nu e dificil să consiliez pe cineva care se desparte la rândul lui? Așa că trebuie să știm că, deși și noi pierdem pe cineva drag, avem probleme în cuplu sau probleme cu banii, astea sunt chestiunile pacientului care are particularitățile lui, ele nu au nimic de-a face cu ale noastre. Există această distanță pentru ca tu să asculți povestea celuilalt ca fiind a lui. 

Acum, contextul e diferit. Situația asta pune în mișcare un flux de informații, de preocupări, de dubii și de necunoscute, la nivel global. Și cum intensitatea e foarte mare și totul se întâmplă în prezent, uneori e puțin mai greu să zici: stai așa, e o persoană vorbind despre pierderea ei, e povestea ei, cu particularitățile ei, felul în care simte e diferit, nu are nimic de-a face cu mine.

Dă-mi un exemplu. Cineva îți împărtășește acum o frică mare pe care o are. Cum asculți asta?

O pacientă îmi spune: sunt foarte îngrijorată pentru sănătatea părinților mei, pentru că ei trebuie să lucreze în perioada asta. Bun, asta e și situația mea – părinții mei sunt în vârstă, iar mama lucrează în domeniul medical. Așadar, mi-e extrem de familiar. Dar această persoană are felul ei de a simți și de a gestiona astfel de situații, iar eu îl am pe al meu. Există, însă, o oarecare intersecție de sentimente. În psihologie, când iei asupra ta ceva ce e al pacientului, se numește identificare. Această criză favorizează identificarea.

Care e atmosfera printre colegii tăi?

Eu am două paciente braziliene care locuiesc în Italia, cu care fac terapie prin Skype de mai mult timp. Ele au intrat în carantină acolo când aici abia se încheia Carnavalul, iar asta m-a făcut să am o idee despre ce ar putea să fie și la noi. Așa că am început să vorbesc cu colegii, să văd dacă luau anumite măsuri, dacă se gândeau la o distanțare față de pacienți – să nu mai dea mâna, să nu mai îmbrățișeze – dacă utilizau spirt medicinal în cabinet. Și am avut colegi care au zis: normal că nu, cum să le impun pacienților mei să stea la o anumită distanță

Eu m-am gândit că situația va fi groaznică și poate unii nu-și dau seama de gravitatea ei, așa că mi-am anunțat pacienții că facem toate sesiunile online. Era cu o săptămână înainte ca Ministerul Sănătății să vorbească despre carantină. Am colegi care consiliau deja online sau care erau deschiși la ideea asta, dar și colegi care sunt foarte rezistenți, în special cei care urmează unele abordări teoretice foarte riguroase, care zic să nu faci asta.

A crescut numărul de pacienți?

Am avut câteva cereri noi. Toți pacienții mei au fost de acord să lucrăm online, nimeni n-a întrerupt terapia din acest motiv. Ce s-a întâmplat în schimb, a fost ca unii din ei să aibă probleme cu banii. Unii au avut imediat veniturile afectate – antreprenori, freelanceri, persoane care organizează evenimente, arhitecți etc. Am continuat să îi consiliez, indiferent dacă pot sau nu să plătească.

Rămân cu datorii și plătesc după?

Nu, cine face asta e banca. Cine face asta e guvernul federal, care în loc să sprijine oamenii, îi împrumută. Eu cred că profesioniștii responsabili trebuie să-și păstreze ședințele cu pacienții, chiar dacă nu-și mai permit să plătească. Pentru că va fi un efect de domino. Firma nu plătește angajatul, care nu plătește terapeutul, care nu plătește chiria. Dacă în mod normal, în afara perioadei de pandemie, un pacient rămâne fără bani, trebuie discutat de la caz la caz. 

Acum etica ne spune să îi consiliem și pe cei care nu-și mai permit.

În plus, există o campanie în Brazilia care îi încurajează pe cei care aveau pe cineva care le făcea curățenie în casă sau antrenor personal, de exemplu, să îi plătească în continuare, chiar dacă în perioada asta, acești oameni nu mai lucrează pentru ei. Și în măsura în care se poate, cei care își permit continuă să facă asta.

Cum se simte în Brazilia frica, în funcție de clasa socială din care faci parte? 

În situația asta vorbim de percepția riscului, care include: probabilitate, urgență și impact. În cazul persoanelor vulnerabile, impactul e mare, pentru că se traduce în a nu avea ce să mănânci a doua zi. Așadar, pentru acești oameni, frica de a fi afectați din punct de vedere financiar e deja o realitate, lor nici nu le mai e frică că ar putea urma, pentru că deja o trăiesc. Deci impactul economic e mai puternic decât frica de a se îmbolnăvi sau de a pierde pe cineva drag.

Iar unii dintre cei care au o viață mai stabilă, care fac parte din clasa de mijloc sau din clasa de mijloc de sus din Brazilia se tem mai degrabă când se gândesc la criza economică decât la pierderea vieții. Există chiar persoane care fac advocacy pentru ca lumea să iasă la muncă, dar cine cere asta sunt de obicei oameni bogați, care nu vor să le scadă veniturile și vor ca alții să se sacrifice în continuare pentru ei. 

În primul rând, trebuie să protejăm viața, pentru că putem face ceva în privința asta. Iar în ceea ce privește economia, depindem de un președinte care să fie capabil, ceea ce nu avem. Bolsonaro e o rușine pentru noi. El continuă să nege realitatea. Ne e foarte greu să vedem asta. El spune: ori salvăm vieți, ori salvăm economia. Nu, trebuie să salvăm vieți și să salvăm economia. El apare la televizor spunând: mergeți la lucru. Iar ministrul Sănătății spune: nu, stați în casă. Vicepreședintele republicii spune: stați în casă. Colonelul armatei spune: stați în casă. Canalele media: pentru numele lui Dumnezeu, stați în casă! Guvernatorii tuturor statelor braziliene spun: stați în casă

Școlile sunt închise și la voi. Cum e situația asta pentru copiii brazilieni?

Sigur că elevii care sunt la școli private au o structură care le permite mult mai mult să facă orele online decât celor de la școlile publice. Mulți dintre profesorii de la școlile publice nu au cum să facă ore cu copiii, pentru că elevul din favelă nu are calculator acasă.

Și mai e ceva. Copilul sărac care merge la școala publică braziliană mănâncă prânzul acolo. Dacă acest copil nu mai merge la ore va rămâne acasă cu mama lui. Pe lângă faptul că această mamă nu poate să meargă la muncă, nu va avea mâncare de prânz pentru copilul ei. Așa că prefecturile și guvernul s-au organizat să le trimită acestor copii mâncarea acasă.

Să rămâi fără ore mai merge, dar să stai fără mâncare nu se poate. 

Ce alte inițiative de solidaritate mai există, ca cea de a continua să îi plătești în această perioadă pe cei care lucrau pentru tine?

De exemplu, restaurantul de cartier unde înainte oamenii luau zilnic prânzul e închis acum, dar face în continuare mâncare, așa că locatarii din scările de bloc din împrejurimi își trimit mesaje între ei: uite, ăsta e telefonul lor, comandă mâncare, că îți aduc acasă.

Sau mai sunt inițiative de tipul cumpără ceva de la un restaurant din cartierul tău, chiar dacă nu consumi acum. Deci eu nu o să mănânc hamburgerul ăsta azi, dar primesc un voucher și când o să fie iar deschis, merg și îl mănânc.

Apoi, lângă blocul meu e un centru de reciclare și sunt oameni care trăiau din plasticul și metalul pe care îl strângeau de pe străzi și îl vindeau aici, iar de când e carantină, centrul s-a închis. Așa că toți locatarii din blocul meu am donat bani ca să cumpărăm alimente de bază pentru trei luni, pentru fiecare persoană care trăia din reciclare. Așa că până în iunie au ce să mănânce. Și sunt multe inițiative ca astea. 

Mai povestește-mi despre pacienții tăi. De ce au oamenii atacuri de panică zilele astea?

Atacul de panică se manifestă prin accelerarea bătăilor inimii, transpirație, tremurat și lipsă de aer. Imaginează-ți cum e o pandemie care provoacă greutăți de respirație  pentru cineva căruia i-a fost de nenumărate ori atât de teamă că rămâne fără aer, încât credea că moare.

O pacientă avea deja atacuri de panică, iar acum, când se întâmplă asta, ea crede că are coronavirus. Până acum câteva săptămâni, era în procesul de a înțelege de unde vine acest lucru. Un simptom e un semnal că ceva nu merge bine, așa că în psihanaliză ne uităm în urmă, să vedem de ce mintea noastră produce acel simptom.

Această pandemie ia toate tulburările pe care le aveau oamenii (paranoia, anxietate, panică etc.) și le mărește volumul. Sigur că sunt și excepții. Sunt persoane care găsesc un soi de plăcere în această carantină.

În ce sens?

De exemplu, am un pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă. Și în general, acest tip de persoană poate să aibă fobie de germeni, se spală foarte des pe mâini, nu atinge nimic, nu calcă pe linii, aprinde și închide în mod repetat lumina etc., are diferite ritualuri. Acest pacient avea fobie de microbi și umbla mereu cu spirtul în ghiozdan și nu dădea mâna cu nimeni. În această pandemie, pentru prima dată în viața lui s-a simțit o persoană normală. Pentru că până acum nimeni în jurul lui nu se spăla pe mâini atât de des cât se spăla el. Și dintr-o dată, toată lumea e ca el.

Ce pericole sunt în perioada asta?

Eu vorbesc mult cu pacienții mei despre grija vizavi de felul în care îi judecă pe ceilalți, pentru că situația asta e atât de atipică, atât de nouă și atât de grea, încât nu avem cum să fim la fel cum eram înainte de ea.

Îți dau un exemplu, doi parteneri care nu sunt împreună de mult timp și care locuiau în case diferite s-au gândit să se mute împreună pe timp de carantină. Apoi unul dintre ei spune la terapie că nu-i place să locuiască împreună, că își imagina că e mult mai bine, că credea că îi place mai mult de partenerul lui.

Dar ce se întâmplă? Ei nu aveau o relație suficient de matură încât să decidă să locuiască împreună. Au făcut asta din cauza pandemiei. Dacă ar fi stat împreună în mod mod normal, ar fi mers la job, la studii, nu ar fi stat unul cu altul 24 de ore. 

Așadar, persoana asta pe care o urăști acum e persoana care se află în carantină. Și niciunul dintre noi, confruntându-se cu o super frică de moarte, de a pierde pe cineva drag, de a rămâne fără job, nu mai e aceeași persoană. 

Noi încă n-avem cum să măsurăm intensitatea și magnitudinea globală a acestei realități și aspectul ei traumatic. Doar mai încolo ne vom putea uita în urmă să înțelegem gravitatea și impactul pe care această perioadă a avut-o cu adevărat asupra noastră. 

Așa că ăsta nu e cel mai potrivit moment să decidem să locuim cu partenerul, să ne despărțim, să rupem prietenii, să ne dăm demisia sau să luăm orice decizie importantă. Pentru că nimeni nu e la fel ca înainte.

În România suntem de o lună în izolare și sunt oameni care se tem că or să o ia razna în casă. Ce putem face dacă avem frica asta?

Am pacienți care mi-au spus același lucru, că le e frică să nu înnebunească în izolare. Chiar și oameni care în mod obișnuit nu ieșeau foarte des acum sunt anxioși să stea atât de mult în casă, pentru că înainte era alegerea lor, dar acum sunt forțați.

Ideea e că nu suntem chiar izolați, pentru că tehnologia ne permite accesul la ceilalți, dar pare că ceea ce ne lipsește e corpul. Acum vedem importanța pe care o are corpul celuilalt, atingerea, mirosul, privirea. Putem să vorbim o zi întreagă cu video, că tot lipsește corpul. Inclusiv experiența libertății propriului corp –  să stai la soare.

Cred că ce ajută cel mai mult în acest moment e să ne amintim că e o situație provizorie, că are sfârșit. Ăsta e momentul în care putem să învățăm să pierdem mai bine. Că noi nu știm să pierdem pe bune. Eu cred că asta va fi cea mai mare lecție pentru umanitate –  să știm să pierdem. Și să știm să luptăm pentru ceea ce putem lupta.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK