Viață&co / Umor

Râsul în vremea lui COVID-19

de David Le Breton

Publicat pe 28 aprilie 2020

„Comicul este singurul în măsură să ne dea forța de a suporta tragedia existenței.” 

(Eugene Ionesco, Notes et contrenotes)

În contextul izolării și fricii de coronavirus, umorul mișună nestingherit pe rețelele sociale și în situații sociale curente. Jocurile de cuvinte au mare succes, schimbăm între noi glume, ne filmăm apropiații în situații haioase. Trimitem videouri amuzante pe rețele sau către prieteni, anecdote cât mai haioase scot în evidență virusul și constrângerile izolării, conflictele care se nasc din apropiere dezagreabilă sau din imposibilitatea de a mai avea un spațiu propriu. Două exemple dintr-o mie: un desen reinterpretează fresca de pe tavanul Capelei Sixtine a lui Michelangelo, în care Dumnezeu își îndreaptă arătătorul spre Adam. În epoca coronavirusului, Dumnezeu golește pe mâinile celuilalt un flacon de gel dezinfectant. La Madrid, o tânără îi spune soțului că nu mai suportă izolarea și că o să iasă la o cafea. Se machiază, se coafează, se îmbracă frumos și se îndreaptă spre propria bucătărie, ca să și-o pregătească.     

În acest moment unic, în care majoritatea activităților sociale sunt suspendate, iar relațiile de familie sau de vecinătate interzise, la fel ca deplasările care se încadrează la pura hoinăreală, râsul este lucrul de care nu putem fi privați. Replică usturătoare și veselă la virulența situației, râsul e o evadare din angoasă, un refuz de a ne lăsa comportamentul dictat de evenimente exterioare nouă. În tabăra care râde de izolare și de amenințările coronavirusului primești un soi de asigurare de viață. Hazul de necaz este cel care se opune gravității circumstanțelor. Simțul umorului se manifestă ca un refuz de a ne victimiza; departe de capitulare, el opune rezistență evenimentelor. Este un apel la solidaritate, la complicitatea care aduce un grup împreună împotriva adversității sau la o forță interioară care nu te lasă să fii doborât. Ține necazurile la distanță, refuză resemnarea și întreține o atitudine sfidătoare. Preț de o clipă, umorul trage zăvorul, cât s-avem timp să ne tragem sufletul. Se deschide o fereastră, prin care putem să privim și altfel situația.     

Râsul permite o preluare simbolică a controlului asupra evenimentului. Se pune de-a curmezișul tendinței coronavirusului de a impune un punct de vedere unic, pe care o ia în derâdere și, chiar dacă nu schimbă cursul lucrurilor, măcar ne modifică perspectiva asupra lor. Mai presus de orice, umorul ne redă puterea de inițiativă individuală. Îl apără pe cel care nu mai are alt recurs. Astfel, redefinește modul în care relaționăm cu evenimentul. Râsul ne amintește că o altă lume este posibilă. Nu ne mai dictează virusul viața cotidiană, facem mișto de gravitatea lui, ca să-i mai știrbim din aroganță. Umorul e un marș împotriva violenței inerente situației, un instrument cu ajutorul căruia ne regăsim locul în legăturile sociale. Râdem împreună pentru a restabili o complicitate care rupe, preț de o clipă, izolarea care ne-a fost repartizată. Râsul ne amintește de solidaritate în fața amenințărilor și inconvenientelor izolării. În același timp, e și o reafirmare a bucuriei că suntem încă în viață. A ne amuza de circumstanțe periculoase sau care ne întristează ne ajută să nu ne lăsăm păcăliți de aparențele lor. Freud o zicea în felul lui: „Uite, asta e lumea care părea atât de periculoasă. O joacă de copil - deci cel mai bine o luăm în glumă.” (Freud, 1930, 408).

Dacă un hohot de râs nu ne scapă de coronavirus, măcar ne mai scapă de povara lui.

Desigur, în aceste clipe, umorul întruchipează și un soi de politețe soră cu disperarea, o demonstrație de eleganță în fața loviturilor sorții, o neliniște, care, însă, nu suprimă restricțiile de circulație impuse de izolare. Este administrat ca antidot împotriva morții și a angoasei. Umorul este arma deposedaților, care își consumă energia pe găselnițe umoristice - nu atât de dragul râsului, cât pentru a nu se lăsa doborâți. Umorul produce o transmutare alchimică a fragilității și groazei în putere, dă un sens situației și o face mai puțin opacă. După Freud, jubilarea ține „de triumful narcisismului, de invulnerabilitatea eului care se afirmă victorios” (1930, 369). Eul integrează în propria ordine a semnificațiilor acest disconfort, căruia îi erodează marginile ascuțite până obține o victorie. Umorul este un remediu împotriva resemnării, un mod de a ține capul sus. Se străduiește să ne mențină demnitatea personală, atunci când condițiile sociale își bat joc de ea. Autoironia care se propagă azi este arma celor care nu au alte instrumente simbolice de a se face auziți. Simțul umorului refuză să se predea tristeții și transformă amărăciunea în plăcere, ținând pericolul la distanță, atâta timp cât se poate râde de el. Omul râde ca să demonstreze că nu se lasă doborât de circumstanțe. Hohotele de râs sunt hohote de viață. Cel care râde nu doar că nu o ia pe calea menită să-l destabilizeze, dar o și transformă într-o ocazie de afirmare a sinelui. 

Cunoaștem formele de umor asociate cu anumite categorii profesionale, printre care cele ale medicilor sau legiștilor. Glumele lor specifice sunt făcute ca să mai înlăture din fricile care vin la pachet cu o astfel de meserie sau, în momentul de față, cu o situație generalizată. Personalul medical care primește acum nenumărați pacienți în serviciile de urgență are un stoc de glume de-a gata sau gândite pe moment pentru a mai reduce din tensiunea și, pe cât posibil, din disperarea, situației. Povestioarele morbide cu tentă umoristică ajută la banalizarea cruzimii și a ororii celor care se confruntă zilnic cu ele. Umorul este un instrument de supraviețuire care mai taie din puterea paralizantă a evenimentelor macabre, un fel de „fă-te frate cu dracul ca să-l bagi la loc în sac”. Umorul funcționează ca o ultimă protecție împotriva disperării și a fricii, o sofisticare a sensului lucrurilor, care menține conștiința trează în fața greutății evenimentelor. Umorul este aici ca să contracareze tragicul existenței. 

În contextul izolării, pentru multe familii sau cupluri care se chinuie să se suporte cât e ziua de lungă, râsul și momentele de umor sunt moduri de a pune în altă perspectivă situațiile conflictuale. Miștourile au darul de a aplana conflictul, râsul dizolvă agresivitatea și aparenta gravitate a situației, făcând-o să pără că nu e de luat în serios. Umorul naște o clipă de distanță critică și opune violenței o metodă neașteptată de dezarmare a adversarului. Este o formă de protecție, o tentativă de a-ți scăpa pielea sau de a te salva de la dispreț. Cel care răspunde cu o glumă unui context conflictual răstoarnă gravitatea momentului, iar răgazul permite o reluare mai așezată a discuției. Umorul e ca un scut în fața violenței evenimentelor și a crispărilor dintr-o relație. Cine îl folosește, o face ca să se scoată din situație, să salveze aparențele și să facă să ricoșeze violența agresorului, care își pierde astfel din elan sau poate chiar să-și râdă la rândul lui. Umorul creează condițiile necesare unui pact de non-agresiune. 

Departe de a fi un semn de slăbiciune, umorul denotă o forță interioară care menține conștiința vie în fața adversității, capabilă să relativizeze lucrurile. Râsul de rezistență se opune râsului de distracție prin faptul că reafirmă, în fața și împotriva tuturor contrarietăților, suveranitatea individuală.  

Acest umor circumstanțial legat de coronavirus este rareori răsunător. Reacția vizată e mai mult un zâmbet decât un râs plin. Lucrurile sunt redate făcând cu ochiul, voalate un pic, pentru că nu ar putea fi traduse altfel. Umorul de coronavirus face vizibilă o caracteristică neașteptată a realității, pe care o deturnează sau scoate la iveală posibilități viitoare. Nimic nu este atât de grav încât râsul să nu-i poată toci din tăiș. 

Umorul este un exercițiu de vigilență, care vine din voința de a pune la îndoială o criză sanitară și pericole care nu sunt poate ceea ce pretind să fie. El scoate la iveală ce nu se spune, formulările improbabile ale unor realități sau judecăți, pe care le maschează însă doar cât să poată fi încă recognoscibile. Râsul este purtătorul unor cuvinte altfel imposibil de pronunțat. Dacă un hohot de râs nu ne scapă de coronavirus, măcar ne mai scapă de povara lui. Râsul restabilește o formă elementară de contact uman și ne reamintește că nu suntem nici singuri nici fără apărare în fața pericolelor din lume. Chiar dacă fragil, restaurează din legăturile sociale periclitate. Exercițiu de luciditate, răstoarnă ordinea lucrurilor și afirmă că ele nu sunt atât de serioase precum par. 

Traducere din limba franceză de Karin Budrugeac

28 aprilie 2020, Publicat in Intră la idei /

text de

  • David Le BretonDavid Le Breton

    Profesor de sociologie la Universitatea din Strasburg și membru al Institut Universitaire de France. A fost tradus în română: „Evadarea din sine. O tentație contemporană”, Editura Trei, „Antropologia corpului și modernitatea”, Editura Cartier și „Despre tăcere”, Editura ALL Educational. Este autorul cărții „Râsul. O antropologie a celor care râd”, (Métailié).   


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK