S-au auzit puține aplauze la sfârșitul proiecției filmului Playground din competiția TIFF. Lungmetrajul - prezentat anul trecut la San Sebastian - urmărește trei copii de-a lungul ultimei zile de școală într-un orășel polonez, în care violența își face loc printre jocuri și declarații de dragoste copilărești, discursuri cu sfaturi plictisitoare de la catedră și certuri cu părinții.
Fără a împroșca sânge la fiecare scenă, regizorul polonez Bartosz M. Kowalski caută rădăcinile Răului social care transformă niște copii în criminali. Hipersexualizarea, omniprezența telefoanelor mobile, violența jocurilor video, sărăcia, pasivitatea școlii și lipsa de înțelegere din partea părinților sunt factori pe care-i aduce în discuție, fără a avea pretenția că încheagă o explicație completă. Cu adevărat terifiant e faptul că Playground reconstituie parțial un caz real din anii ‘90, petrecut în Marea Britanie.
Când a urcat pe scenă pentru sesiunea de întrebări și răspunsuri, pe Kowalski nu l-au deranjat liniștea lăsată peste sala cinematografului Victoria din Cluj și privirile furioase pe care le ghicea dinspre scaune. I se pare normal ca unii să închidă ochii uneori ori să se ridice înaintea de finalul filmului. La primele proiecții fuseseră oameni care voiau să-l scuipe sau să-l bată. Pentru ei, violența de pe ecran era insuportabilă și căutau un răspuns pe măsură.
Ai copilărit în Polonia anilor ‘80-’90. Cum se raporta pe-atunci generația ta la violență?
Bartosz M. Kowalski: Violența a existat dintotdeauna. Îmi amintesc că se întâmpla câte-o bătaie la școală, nimeni nu afla și aia era. Copiii sunt cruzi: dacă ești roșcat sau porți ochelari în școala primară, ești cam terminat. Acum însă, imediat ai un video pe Youtube, pentru că vreun puști filmează cu telefonul, curând o să fie pe toate canalele de știri și o să iasă scandal. Violența este mainstream în zilele noastre. De fiecare dată când deschid un ziar sunt tone de informații legate despre cum cineva a fost ucis, bătut sau lovit de-o mașină. Informațiile astea sunt răspândite printre altele, de tipul: „Robert Lewandowski (fotbalist polonez - n.r.) și-a făcut vacanța nu știu unde”, și nu mai declanșează niciun fel de emoție să citești despre așa ceva. E la fel și cu cinematografia. S-a ajuns atât de departe cu violența în cinema, că nimănui nu-i mai pasă: vezi oameni uciși, mutilați și mânânci nachos, și e distractiv. Până am dat de povestea care a inspirat Playground, am fost parte din „comunitatea” asta imună, nepăsătoare. Mi-am dat seama atunci că mai sunt încă lucruri care mă pun pe gânduri în legătură cu lumea din jur.
Pomeneai mai devreme de rolul tehnologiei. Copiii din povestea ta filmează cu telefonul cam totul, inclusiv scenele de cruzime. Ce ți-au spus experții cu care ai discutat despre rolul tehnologiei în declanșarea violenței?
E o marcă a zilelor noastre: oamenii au telefoanele cu ei peste tot. Pentru generația noastră, obiectele astea au apărut peste noapte. Însă copiii de 10-12 ani nu știu altceva, sunt născuți cu câte un iPad în mână. Sunt unelte periculoase. Acum orice faci și ce spui, poți fi înregistrat. În adolescența noastră puteai să te îmbeți și să vomiți și aia era. Dar acum sunt nenumărate cazuri de suicid din cauza publicării unor materiale stânjenitoare pentru protagoniști. Luna trecută, cred, o altă graniță a fost trecută, când o fată de 12 ani din State a făcut un livestream pe Facebook în care s-a spânzurat. Când eram mici, se întâmpla să fim agresați la școală, dar când ajungeam acasă intram într-un fel de bulă de protecție. Tehnologia sparge bula asta: vezi tweet-uri, primești mesaje pe Facebook, SMS-uri, telefoane și nu poți lua vreo pauză. Când ești agresat, asta continuă de-a lungul întregii zile. E destul de înfricoșător.
Mă gândeam și la relația dintre copii și părinți în zilele noastre. Funcționează un soi de paradox: de pe o parte, copiii par centrul universului părinților, dar pe de altă parte e senzația asta că sunt neglijați. Cum putem explica asta?
Nu sunt părinte, dar un psiholog al poliției mi-a zis că majoritatea părinților, indiferent de background-ul social, n-au idee ce se întâmplă în viețile copiilor lor. Și nu e vorba de timpul petrecut în afara școlii, ci de timpul petrecut pe telefon, în timpul cinei, alături de părinți. Și am început să mă gândesc la câte prostii am făcut în copilărie despre care părinții n-aveau habar - și am avut o copilărie normală, într-o familie normală, cu părinți iubitori. Dacă ar fi aflat, ar fi făcut un atac de cord. Era însă o limită de care nu treceam. Aici e marele semn de întrebare: unii oameni, într-un punct al vieții lor, văd o lumină roșie care le zice să se oprească. Alții nu.
Un lucru frapant în filmul tău e rolul absolut pasiv al școlii. Sunt curios cum li s-a părut asta profesorilor cu care ai discutat.
Filmul a primit o recomandare din partea Ministerului Educației din Polonia. Am avut două proiecții pentru comitete ale profesorilor, cu 250 de profesori în sală. Felul în care sunt reprezentați profesorii din film ține de amintirile mele legate de școală. Mergeam la toate serbările acelea și auzeam vorbele acelea pompoase. Îmi amintesc cât de tare îmi doream să se termine, ca să merg la o țigară cu prietenii. Nimănui nu-i păsa, nu puteau ajunge la noi așa.
Ce reacții ai avut din partea profesorilor?
Au fost foarte cool, puțini au fost furioși. Am avut discuții lungi și au venit cu interpretările lor, nu legate de film, ci de felul în care putem recunoaște tulburări comportamentale.
La sfârșitul proiecției de la Cluj am simțit că se adună multă furie legată de situație, dar într-un fel furia se îndreaptă și împotriva ta. Ai avut parte de incidente?
După prima proiecție, da. Acum sunt puțini cei care merg la film fără să știe nimic despre el, nu dau de filmul ăsta din greșeală. Dar la început, la premiera de la San Sebastian și la premiera poloneză, știau doar că e un film despre niște copii. Erau surprinși și mi s-a părut că nu există reacții moderate, nu erau oameni indiferenți: fie se lăsau prinși de film, fie erau foarte nervoși. Cei furioși ziceau că sunt psihopat, că asemenea lucruri nu se întâmplă. Un tip țipa că o să mă împuște, că sunt degenerat. Un altul încerca să-și facă loc prin mulțime și să mă scuipe. O doamnă foarte în vârstă voia să mă lovească cu cârjele. S-a întâmplat în timpul premierei poloneze. Au fost cele mai emoționale reacții. În San Sebastian, au fost câțiva oameni care țipau la mine și la copiii actori, ne făceau criminali. Nu înțeleg asta. Înțeleg ca oamenii să închidă ochii sau chiar să plece în timpul scenei finale, pentru că violența e de neîndurat. Dar nu înțeleg de ce m-ar ucide pentru asta.
Cum le-ai explicat copiilor actori tema filmului?
A fost o relație foarte directă. Casting-ul a durat nouă luni, pentru că știam că e un subiect dificil. Exercițiile pentru casting nu erau legate deloc de film. La un moment dat aveam 25 de copii foarte talentați, iar niște psihologi au vorbit cu ei. Atunci au primit părinții scenariul, am ieșit din Varșovia pentru câteva zile și am citit scenariul împreună. Am discutat despre importanța scenelor și de ce trebuie făcut așa și nu altfel. Au fost foarte maturi în abordare și în felul în care au tratat subiectul. N-a fost niciun secret, au știut cum se termină filmul de la bun început. Fata din film a fost emoționată când a reacționat la sfârșitul filmului, pentru că nu fusese expusă unui asemenea tip de violență. Băieții participaseră la zeci de bătăi în școală și văzuseră tot felul de lucruri. Desigur, nu până la crimă, dar nu erau surprinși că asemenea lucruri se întâmplă. Când au văzut filmul, au râs, pentru că-și vedeau fețele pe ecran pentru prima dată.
Ai ales să filmezi scena finală de la distanță. Ai făcut-o pentru a face filmul suportabil pentru cei care se uită sau pentru a te delimita de ce se întâmplă?
Cred că distanța face de fapt scena greu de suportat. Dacă intram în detalii macabre, ar fi fost un alt film horror și ar fi fost stupid. Sau puteam să mă centrez pe fețele copiilor, iar acțiunea să se limiteze la audio, dar voiam ca violența să apară ca și cum aș asista la ea de departe. N-am vrut să fie o scenă scurtă și să apară în grozăvia ei. Camera se tot îndepărtează de-a lungul capitolului, pentru că am vrut să las crima fără explicație. Sunt elemente care pot ajuta la construirea unei explicații, dar nu până la capăt. Dacă filmam de aproape, orice-ar fi spus ar fi avut un înțeles și n-am vrut asta. Voiam să se audă ceva, dar nu clar.
În cazul real de la care ai pornit, au exprimat acei copii regret la un moment dat?
Nu. Interogatoriul este pe Youtube, se poate asculta: dădeau vina unul pe celălalt și nu puteau spune de ce au făcut-o. Pentru mine, e clar că n-au plănuit să omoare pe cineva, a fost un soi de experiment care a mers prea departe. Dar o explicație nu există.
Deci nu e vreo ecuație care să implice, să zicem de genul „mai puține jocuri și mai multă implicare a școlii”, pe care să o putem aplica.
Clar nu. Din cazurile despre care mi-a spus psihologul rezultă că fiecare caz e diferit. Există elemente care pot avea o semnificație, dar e un efect de domino a 100 de elemente diferite. La urma urmei, nu trebuie să aibă sens. Nu e clar de unde apare atâta rău într-un loc oarecare, printre oameni normali.
