„Imaginează-ți că fiul tău trăiește toată viața cu tine, iar apoi, din senin, te anunță că pleacă definitiv din țară într-o săptămână sau două”, își amintește Artem*, un tânăr ucrainean, momentul în care și-a anunțat părinții că vrea să fugă din țară. De la începutul invaziei rusești în Ucraina în februarie 2022, bărbații cu vârste între 18 și 60 de ani au interdicție de a părăsi țara, conform legii marțiale instaurate în starea de război. Asta nu i-a oprit însă pe mulți dintre ei să încerce să scape de mersul pe front prin orice mijloace, chiar cu riscul pierderii vieții. Unii dintre ei au apelat la rețele de călăuze care activează pe Telegram, alții au încercat să traverseze înot Tisa sau prin munți, pe partea românească. Cu toate astea, bărbații care fug au avut parte de puțină atenție în discursul public, pentru că primul plan l-au ocupat poveștile axate pe eroismul și unitatea ucrainenilor.
În mai anul trecut, Artem a trecut granița de nord a României singur, într-o călătorie care a durat șapte zile. A fost unul dintre cei peste 10.000 de ucraineni care au fugit astfel din țară în 2024. Mi-a povestit cum a luat decizia de a pleca, cum a supraviețuit în munți și cum o ia de la capăt în Germania. Totodată, antropologul ucrainean Volodimir Artiukh mi-a vorbit despre motivele care au făcut ca societatea ucraineană să treacă de la speranța în victorie la dezolare și despre eșecurile armatei. Proiectul actual de cercetare al lui Artiukh, care s-a stabilit în afara Ucrainei dinainte de începerea invaziei totale a Rusiei, îi vizează pe migranții ucraineni și legăturile lor, sub diverse forme, cu țara de origine. Una dintre temele din acest domeniu mai larg sunt bărbații – nu numai cei care au fugit prin munți, ci și cei care au plecat înainte de război sau au emigrat în diferite moduri, inclusiv legal. Antropologul a făcut parte din mișcarea ucraineană de stânga, a scris despre războiul din Ucraina încă de la începerea acestuia, în Donbas în 2014, și a urmărit cum afectează războiul societatea.
Încă din februarie 2022, președintele Zelenski a dat ordin de mobilizare generală, adică recruții și rezerviștii au fost chemați să se înroleze, iar bărbaților între 18 și 60 de ani li s-a interzis să părăsească țara. Astfel, pe parcursul primului an al invaziei ruse, armata ucraineană a crescut de la 250.000 de oameni la aproximativ 700.000. În următorul an, însă, s-au întâmplat câteva lucruri care au dus la regândirea politicii de recrutare și la adoptarea unei noi legi de mobilizare. În 2023 au început să iasă la iveală scandaluri privind corupția și abuzurile din cadrul centrelor regionale de recrutare (ТЦК) și al comisiilor medicale militare. Angajați ai acestor instituții s-au îmbogățit din șpăgile pe care le-au încasat pentru a emite certificate false de dizabilitate bărbaților apți de luptă sau pentru a-i scuti pe bărbații cu dizabilități reale de mersul pe front. Au circulat, de asemenea, multe video-uri cu abuzurile la care erau supuși bărbații în centrele de recrutare. În vară, președintele țării a demis toți conducătorii ТЦК-urilor și a promis că îi va trage la răspundere. Înlocuirea lor cu comisari militari cu experiență în luptă s-a întins până spre sfârșitul anului, ceea ce a adus și mai mult haos și dezorganizare în procesul de mobilizare. Tot atunci, demobilizarea personalului militar activ a fost amânată pe termen nedefinit.
În același timp, pe front devenea tot mai clar eșecul contraofensivei anunțate de Zelenski la începutul lui 2023. Armata ucraineană a pierdut mulți oameni, voluntarii nu se mai îngrămădeau să se înroleze și numărul celor care evitau mersul pe front prin diverse metode (dezertare, fuga din țară) a crescut. Soldații acuzau lipsa de echipament și de pregătire militară adecvată înainte de detașarea pe front, iar printre posibilii noi recruți cea mai mare teamă era de a pica sub un „comandant rău”.
În decembrie 2023, președintele Zelenski a anunțat că armata ucraineană are nevoie de încă 500.000 de oameni, iar de Crăciun un proiect de lege a fost introdus în Parlament. Conform acestuia – adoptat cu unele amendamente în aprilie 2024 și cunoscut ca „noua lege de mobilizare”–, vârsta de recrutare urma să scadă de la 27 de ani la 25, persoanele cu dizabilități mai puțin grave deveneau eligibile pentru recrutare și mobilizarea cetățenilor era trecută în responsabilitatea comisariatelor locale din sate și orașe. De asemenea, bărbații ucraineni care locuiau în străinătate trebuiau să aibă un certificat de înregistrare militară valabil, celor care se sustrăgeau de la recrutare li se impuneau restricții mai grave (interdicția de a cumpăra sau vinde anumite bunuri, de a beneficia de servicii sociale etc.) și avizele de înrolare puteau fi trimise de birourile de recrutare prin email sau alte platforme electronice. Legat de demobilizare, noua lege menționa un termen de 36 de luni, dar decizia finală îi aparținea, de fapt, comandantului suprem. Zalujnîi a și declarat că demobilizarea va depinde de neescaladarea conflictului și de măsura în care vor avea noi soldați care să-i înlocuiască pe cei demobilizați.
Noua lege a fost puternic criticată de societatea civilă, diferite instituții și politicieni în special pentru lipsa prevederilor privind rotația soldaților pe front, dar și pentru includerea unor dispoziții care încălcau Constituția și creșteau riscul de corupție.
Când a început invazia totală în 2022, Artem avea 19 ani și locuia cu părinții în Kyiv, orașul lui natal. La început nu-l deranja faptul că nu poate părăsi țara. Pe atunci, credea, ca mulți alții, că victoria asupra rușilor e posibilă și împărtășea entuziasmul multora, alimentat de câteva succese ucrainene pe front și sprijinul internațional acordat țării lui. Plus că era eligibil pentru recrutare abia de la 27 de ani – între timp, legea recrutării în Ucraina s-a înăsprit, iar pragul de vârstă a fost coborât la 25 de ani. Era în anul doi de facultate, studia inginerie radio și îi plăcea să-și petreacă timpul cu prietenii.
În vara lui 2023, după dezvăluirea unor scandaluri de corupție din armata Ucrainei, tânărul a început să se intereseze cum ar putea să plece din țară. Prietena lui era în Polonia, așa că a încercat să aplice pentru rezidență permanentă în țara vecină prin intermediul biroului ucrainean pentru migrație. „Procedura era următoarea: aplici, aștepți 90 de zile pentru o decizie, apoi mergi la Centrul de Conscripție Militară (ТЦК, prescurtat în ucraineană) cu decizia de aprobare și te dezînregistrezi”, îmi explică Artem într-un mesaj. Auzise pe grupuri de Telegram ca „Părăsiți Ucraina” de cazuri de tineri, care reușiseră să se scoată din registrul militar de evidență, sub pretextul că pleacă din țară să studieze. „Permisul de rezidență permanentă se acorda destul de ușor, cel puțin până pe la jumătatea lui 2023, problema era, însă, la centrele de conscripție, care aveau puterea de decizie privind radierea din registrul militar. Depindea foarte mult de noroc. Un centru din Kyiv, de exemplu, putea să refuze dezînregistrarea, altul dintr-o localitate diferită să o accepte. Doar că, desigur, nu puteai să te muți la un alt centru de recrutare după bunul plac, erai repartizat automat în funcție de domiciliu. În general, ca să fii scos din registru, trebuia ori să plătești mulți bani, ori să ai un motiv solid.” Cu timpul, regulile cu privire la bărbații de vârstă militară care au voie să părăsească țara s-au înăsprit, de la 1 iunie 2024 abolindu-se și excepția pentru cei care aveau rezidență permanentă în altă țară.
Lui Artem nu i s-a aprobat cererea de ședere, dar a trecut destul de ușor peste această primă încercare eșuată de a pleca, mai ales pentru că, între timp, se despărțise de prietena lui. În septembrie și-a găsit un job și a continuat să studieze. „Nu mă mai grăbeam, pentru că nu mai aveam o prietenă «în străinătate», iar situația politică nu era încă atât de gravă încât să vreau să fug. În toamna lui 2023, gândurile mele erau: «Da, va trebui să plec la un moment dat în viitor. Este inevitabil, dar nu este necesar acum»”.
De atunci, însă, lucrurile au început să se înrăutățească treptat în Ucraina. Pe rețelele de socializare circulau din ce în ce mai multe relatări despre abuzurile ТЦК-urilor față de cetățeni, despre recrutarea forțată a bărbaților și violențele la care erau supuși în aceste centre, iar dinspre guvern se auzeau zvonuri despre scăderea vârstei de recrutare. „Comandantul-șef de atunci, Zalujnîi, a scris mai multe articole în publicații internaționale, explicând cum contraofensiva a eșuat și că Ucraina intră într-un război de uzură (care, din punct de vedere istoric, este o idee foarte proastă împotriva Rusiei). Tot el a spus că armata ucraineană are nevoie de încă 500.000 de soldați.”
În lunile care au urmat, Artem a început să se deprime tot mai tare văzând cum situația de pe front și din țară se deteriorează. Urmărea știrile, se uita la videoclipuri cu oameni răpiți direct de pe stradă și nu-i venea să creadă cum țara e distrusă de propriul guvern și deciziile lor.
De la entuziasm la dezolare
Antropologul Volodimir Artiukh vorbește despre patru etape ale alunecării treptate de la entuziasm la respingere față de război în societatea ucraineană și, la fel ca Artem, leagă această schimbare de abuzurile centrelor de recrutare și de eșecurile guvernului în comunicare și gestionarea resurselor. „La început a fost un val de unitate afectivă și entuziasm – sau mai degrabă teama de a fi ocupat. Asta a durat din martie până prin iunie 2022.” Acest elan e descris în multe relatări de presă care, la acea vreme, vorbeau despre voluntarii care se alătură armatei Ucrainei, atât din țară, cât și de peste hotare. Artiukh precizează că, înainte de invazie, armata ucraineană era formată din aproximativ 200.000 de oameni, iar alți 250.000 erau în rezervă operațională. „Așadar, nu erau chiar voluntari, erau obligați să o facă, pur și simplu pentru că fuseseră recent pe front sau trecuseră prin instrucție militară și fuseseră înrolați automat ca rezerviști. În primele luni, majoritatea acestor rezerviști au fost cei care s-au alăturat armatei. În vară, armata ucraineană avea aproximativ 700.000 de oameni – 450.000 rezerviști și din armata permanentă, plus 250.000 de oameni din exterior, care nu făceau parte din rezervă”. Acesta a fost primul val de mobilizare, explică antropologul, când centrele de recrutare încă aveau la dispoziție un număr rezonabil de bărbați cu abilități necesare în război din care puteau alege.
A doua etapă a constat în contraatacurile de succes ale Ucrainei în a doua jumătate a anului 2022. „Oamenii nu mai erau așa de entuziasmați, dar erau siguri că vom câștiga. Și că fiecare ar trebui doar să-și facă treaba: armata își face treaba, noi ne facem treaba, strângem donații, strigăm în orașele europene, atacăm rușii peste tot. Se numește frontul cultural.” A treia etapă a fost optimismul contraofensivei anunțate la începutul lui 2023 de președintele Zelensky. „La fiecare colț vedeai acest banner: «Alăturați-vă brigăzilor ofensive!»”, își amintește Artiukh. „Și oamenii s-au alăturat, pentru că s-au gândit, «Ok, o să bem cafea în Crimeea în două sau trei luni, după cum a spus un ofițer de rang înalt». Mulți au crezut că va fi o operațiune ușoară. Acum știm că nu a fost așa.”
Contraofensiva anunțată atunci de Zelenski e privită, în retrospectivă, ca o mișcare de PR, ce nu a avut în spate o planificare solidă și suficiente batalioane antrenate sau echipamente de luptă. Iar faptul că guvernul a continuat să susțină că totul merge bine n-a făcut decât să le adâncească ucrainenilor neîncrederea și dezamăgirea față de guvern. „Oamenii aveau rude în armată, vorbeau cu ele și și-au dat seama repede că totul era diferit de ceea ce auzeau la televizor. Iar asta i-a descumpănit teribil”, rezumă Artiukh starea de spirit a concetățenilor, așa cum a identificat-o din discuțiile cu cunoscuții săi de acasă, din canalele de Telegram ale refugiaților și din discuții directe cu refugiați din România. “A fost prima dată când am auzit oameni spunând că există corupție în armata ucraineană, că nu este mai bună decât armata rusă în ceea ce privește organizarea și atitudinea sau comandanții. Înainte de asta, oamenii repetau cu plăcere discursul patriotic optimist, conform căruia noi suntem mai buni, armata noastră este măreață și așa mai departe. A fost o dispariție bruscă a acestei iluzii necesare pe care oamenii o întrețineau înainte.”
Pe parcursul lui 2023, guvernul nu s-a preocupat să restructureze armata și să o facă mai eficientă. Ba mai mult, a irosit mare parte din resursele venite din vest și rezervele pe care le avea la dispoziție. „Au pierdut cele mai bine pregătite unități de luptă, trimițându-le prin câmpuri minate pe care nimeni nu le putea traversa. Există numeroase povești cu soldați care au fost trimiși în anumite locuri și lăsați acolo să moară. La un moment dat, apărarea unor orașe nu mai avea niciun sens, pentru că erau complet distruse, soldații nu mai aveau unde să sape tranșee”. Artiukh amintește de operațiunea din Krînkî – cea mai tragică și, pentru mulți analiști, cea mai absurdă operațiune. Krînkî este o mică bucată de pământ de pe partea ocupată a râului Nipru, lângă Herson, unde au fost trimise detașamente de pușcași marini și soldați luni la rând, deși era clar că nu exista nicio perspectivă de victorie. „Era pur și simplu o mașină de tocat carne.”
În fine, ultimul stadiu identificat de cercetător în evoluția stării de spirit din societatea ucraineană este dezamăgirea actuală, care s-a făcut simțită din a doua jumătate a lui 2023 și pe toată durata anului următor. „Nu știu dacă s-a transformat deja în altceva din punct de vedere calitativ, în sensul că oamenii doresc orice fel de pace – mulți oameni o doresc. Poate că este o nouă etapă.” Artiukh crede că contraofensiva a fost doar picătura care a umplut paharul, dar multe decizii ale guvernului dinaintea ei au dus la situația curentă, cum ar fi modul haotic în care s-a desfășurat mobilizarea sau lipsa de reforme în armată și structurile de comandă. „În timp ce Rusia învăța din greșelile sale, Ucraina nu părea să o facă. Și ei au fost convinși că, doar pentru că avem dreptate, vom câștiga, iar Occidentul ne ajută și asta este tot ce ne trebuie.”
Cam în această perioadă au început dezertările în masă și evadările, adaugă antropologul, deși nu-i plac termenii aceștia, pentru că sunt folosiți ca o insultă generală pentru a-i dezumaniza pe cei cu care nu ești de acord. Remarcă, totuși, că eschivarea de la recrutare nu mai e atât de disprețuită ca la începutul invaziei. Majoritatea oamenilor sunt oarecum de acord cu asta în prezent, cu excepția unor soldați de pe front și a familiilor lor, spune antropologul. Un sondaj citat de cercetătoarea în științe politice Sofie Rose îi confirmă observația. Studiul arată o opoziție crescândă a populației față de politicile de mobilizare și simpatie pentru cei care evită recrutarea, 46,1% dintre respondenți spunând că nu li se pare rușinoasă sustragerea de la recrutare. Studiul lui Rose de anul trecut investighează pe larg stigmatizarea de către statul ucrainean a bărbaților de vârstă militară, care fug de serviciul militar, și explorează contradicția dintre idealurile tradiționale ale masculinității, întărite de această stigmă, și narațiunea unei națiuni liberale, cu egalitate de gen, pe care Ucraina încearcă să o adopte și să o transmită aliaților săi occidentali.
În opinia lui Artem societatea este împărțită în două tabere: „cei din prima linie” (нафронтники, nafrontnyky), care cer ca bărbații să fie trimiși pe front și „evazioniștii” (ухилянти, ukhylianty), cei care se sustrag de la recrutare. „Unii sunt convinși că fuga din țara natală este o trădare și cred că ceea ce se întâmplă este firesc, în timp ce alții sunt de părere că Ucraina este acum un regim dictatorial și că trebuie să se evadeze din ea.” Tânărul crede că poliția de frontieră, anumiți bloggeri militari, influenceri, voluntari și mass-media au contribuit la o campanie de denigrare la scară largă împotriva „evazioniștilor”, dar observă că, dacă la sfârșitul anului 2023 și chiar în 2024 primul grup prevala, în prezent balanța se înclină spre ceilalți. I se pare, de asemenea, că această diviziune a fost creată artificial de autorități, la fel ca problema limbii: „Populația vorbitoare de limbă rusă era umilită, dar acum poate vorbi mai deschis despre libertatea sa de exprimare. Au început chiar să-i numească pe cei care îi umileau „Movnyuk” (un cuvânt peiorativ amuzant, derivat din ucraineanul „Mova”, care înseamnă limbă), iar acum îi umilesc ei pe hărțuitori. Dar nu pentru că vorbesc ucraineană, ci pentru că le spun altora cum să comunice. Unii oameni care trecuseră la limba ucraineană la începutul războiului au început să revină la limba rusă.” Artem menționează că observațiile lui vin din ce citește pe rețelele sociale, adică nu știe cât e de la algoritm și cât e realitate, dar, în orice caz, asemenea discuții – despre limbă, despre simpatia față de evazioniști – nu existau deloc în 2023 sau 2024.
Decizia de a fugi
Propaganda negativă care îi înconjura pe cei care evadau a început, de la un punct încolo, să-i alimenteze și lui dorința de a fugi. „Mai precis, cu cât propaganda anti-evadare și „busificarea” în masă [„busificare” e un termen ce descrie practica recrutării forțate în care bărbații sunt adunați în microbuze de pe stradă sau din alte locații, n.red] s-au intensificat la sfârșitul anului 2023 și la începutul lui 2024, cu atât mai mult am vrut să fug. Fiecare acțiune provoacă o reacție. Dacă granițele erau deschise și nu ar fi existat o asemenea anarhie ca atunci și acum, nu aș fi plecat.”
Artem descrie așa momentul în care s-a hotărât să fugă, la începutul lui 2024: „În aprilie, ceva s-a schimbat în mine. Într-o zi, ceva a făcut clic în capul meu și mi-am dat seama că trebuie să fug imediat. Înainte, aveam gânduri de genul: «Dar trebuie să termin facultatea», «Dar îmi place slujba mea», «Dar toți prietenii mei sunt aici», «Dar familia mea e aici». Dintr-o dată, nimic din toate acestea nu a mai contat.” Cea mai grea parte a fost să le spună părinților, pentru că era conștient că nu mai are cale de întoarcere și că probabil nu-și va mai revedea niciodată tatăl. Ei au primit lovitura decent, pentru că se așteptau la asta. Colegilor de serviciu, în schimb, nu a putut să le spună, așa că și-a luat concediu și nu s-a mai întors. Le-a scris abia o lună mai târziu, din Germania.
Odată luată decizia, Artem a început pregătirile de călătorie. Prietenul lui din copilărie, Serghei, i-a găsit un tovarăș de drum – pentru că, în general, nu e o idee bună să treci munții de unul singur. Serghei reușise să ajungă în Germania cu câteva luni în urmă, plătind o călăuză găsită pe Telegram, și îl tot întreba, mai în glumă, mai în serios: „Deci, când vii încoace?”. Tot Serghei s-a descurcat să afle unde erau blocaje rutiere și puncte de control aproape de granița cu România și care e traseul pe care Artem ar trebui să-l urmeze. „Un ucrainean oarecare de la centrul de refugiați unde am fost repartizat m-a ajutat cu informația asta”, povestește Serghei într-o cafenea din Berlin, unde i-am întâlnit pe cei doi prieteni anul trecut. Artem completează că singura lui sarcină a fost să cumpere cele necesare pentru călătorie și să aleagă momentul plecării – sfârșitul lui mai. Și-a cumpărat medicamente, mâncare, cizme de ploaie, sac de dormit, o pelerină de ploaie, haine călduroase, rucsac, produse de igienă, foarfece de tăiat sârma și încălzitoare chimice pentru mâini și picioare. L-a costat cam 150 de dolari cu totul.
Când au fost gata, Artem și tovarășul lui de drum, tot un student, s-au suit într-un tren de noapte și au plecat. „Legendarul nostru tren de dormit de tip sovietic ne-a dus la Colomeea (Коломия) [n.red.: un oraș din vestul Ucrainei, la circa 150 km de granița cu România]. Era în perioada în care tocmai intrase în vigoare noua lege privind mobilizarea, așa că ne era destul de teamă că vom fi controlați de pașapoarte în Kyiv sau Colomeea, de poliție sau ТЦК.” Au ajuns la destinație pe la 7 dimineața, și-au cumpărat apă și au părăsit rapid gara. Apoi au mers cam o oră pe jos până la o stație de microbuz, de unde și-au luat bilet către Cosău (Косів). Acolo, au tocmit cu 40 de dolari un localnic să-i ducă cu mașina 60 de km până la punctul de plecare, adică un loc oarecare de pe autostradă. „Îmi este clar acum că a fost o decizie foarte proastă, pentru că șoferul cel mai probabil a înțeles intențiile noastre”.
De acolo, au luat-o la pas, ghidându-se după traseul făcut de Serghei, adică o simplă imagine Google Maps cu o linie trasată pe ea. După câteva ore, reușiseră să parcurgă doar un kilometru. Artem spune că nu mai fusese niciodată pe munte și a fost foarte surprins de complexitatea terenului. Oboseau repede și trebuiau să se oprească des ca să se odihnească. Pe lângă asta, aveau prea multă greutate la ei, inclusiv un troller, ca să pară că sunt simpli turiști. După o discuție la telefon cu Serghei, au hotărât să se întoarcă și să replanifice lucrurile. Nu erau departe de autostradă, așa că și-au luat o cameră la unul dintre hotelurile din apropiere. „Eram atât de pierduți, nu știam ce să facem. Aici era un câine”, spune Artem în cafeneaua din Berlin și îmi arată o poză în care mângâie un cățeluș. E din jurnalul vizual pe care l-a ținut în timpul călătoriei. Dă swipe mai departe și îmi arată priveliștea de la camera hotelului unde a stat două zile să regândească planul. În depărtare se văd crestele munților, răsărite dintre nori, o casă nou construită și o construcție de lemn. E o priveliște dureros de pașnică, ca dintr-o drumeție oarecare, văzută prin ochii unui tânăr care fuge de război.
În primul rând, și-a făcut un inventar al problemelor de rezolvat: greutatea prea mare, traseul care nu avea în vedere înălțimile și demoralizarea pe care o simțea și el, dar mai ales camaradul de drum, care nu mai voia să continue. „Am sunat-o pe mama, i-am povestit ce s-a întâmplat și am întrebat-o cum aș putea să-mi înveselesc camaradul”, spune Artem cu o ingenuitate care îmi amintește că are doar 21 de ani. Ea l-a sfătuit să fie mai strict cu tovarășul, dar până la urmă acesta a decis să se întoarcă. De unul singur, Artem s-a simțit mai stăpân pe situație și, mai întâi, și-a refăcut bagajul: a renunțat la sacul de dormit, o parte din haine și din mâncare (a păstrat doar batoanele energizante), încălzitoarele termice și o pereche de cizme, că avea două. Apoi l-a rugat pe Serghei să-i găsească un taxi care să-l ducă mai aproape de graniță. A folosit două aplicații de orientare – Google Maps pentru imaginea din satelit și densitatea pădurii și Mapy.cz ca să vadă înălțimile terenului. Pe munte, și-a ținut telefonul pe modul avion și a folosit hărțile descărcate.
Șapte zile în munți
Taxiul organizat de Serghei l-a lăsat la 10 km de graniță, înainte de un blocaj rutier. „I-am plătit tipului 20 de dolari, mi-am luat lucrurile (rucsacul și geanta cu pelerina de ploaie) și m-am ascuns rapid. Să fiu pe șosea era extrem de periculos, deoarece patrula de frontieră trecea constant pe acolo.” În majoritatea timpului a mers doar prin păduri, ca să nu riște să fie reperat.
A început urcușul, până a ajuns la o bucată de traseu foarte abruptă, cu iarbă alunecoasă de la ploaie, pe care trebuia să o coboare și apoi să traverseze un râu. „Pentru a trece râul, mi-am scos pantofii și șosetele și am folosit doar husele de ploaie pentru cizme pe picioarele goale. Curentul era puternic și apa cam până la brâu, așa că am căutat pietre pe care să pot călca. În acest fel, apa îmi ajungea doar până la coapsă și am reușit să traversez fără să îmi ud prea tare pantalonii.” A continuat să meargă, în ciuda durerii de la bătături. Nu simțea foame, dar îi era sete în continuu și, când și-a dat seama că o să rămână repede fără apă, s-a decis să bea din unul dintre pârâurile care îi tot ieșeau în cale – întâi câte puțin, că nu știa dacă apa e potabilă. Spre seară i s-a părut că vede pe cineva și aude zgomote de oameni, așa că s-a dus mai adânc în pădure. Când s-a lăsat întunericul, și-a improvizat un sac de dormit pe un teren cât de cât plat. „Am dormit în pelerina de ploaie, care era mai degrabă un poncho foarte zdravăn, cu sacul de haine sub mine, ca să nu mă întind direct pe pământul rece. Nu era foarte confortabil, dar nici nu era frig, cu excepția unei nopți când am dormit la înălțime mare și mi-a fost frig la picioare.”
A doua zi a presupus același zigzag de urcat și coborât pe pante foarte abrupte, unde s-a folosit de crengile copacilor ca să nu alunece necontrolat. Din nou a trebuit să traverseze o apă, de data asta mai puțin adâncă și cu multe pietre pe care le-a folosit drept potecă.
Pe ecranul telefonului, Artem dă swipe la fotografii cu brazi care se pierd printre nori și prăpăstii acoperite de un strat gros de frunze și arbuști prăvăliți. La unele se oprește mai mult: un limax imens, o sticlă de votcă Ukrainska Linia, niște construcții de lemn alături de semne pe care scrie „loc de hrănire” și „traseu de vânători”, o vale înverzită peste care plutește ceața. „Priveliștea era uimitoare. Dacă nu te gândești la greutățile fizice, este chiar frumos, mergi singur și ai parte de toate priveliștile astea.”
În a treia zi a reușit să prindă semnal telefonic și i-a trimis un SMS mamei să-i spună că e bine și că nu mai are internet. În rest, nu s-a întâmplat nimic special, adică a continuat urcatul, odihnindu-se cât putea de des. Călătoria lui a durat atât de mult pentru că mai important decât timpul era să-și conserve energia fizică. „Dormeam mult – de exemplu, se întuneca la 8 seara, eu mă culcam la 9. Mă trezeam la 8 dimineața sau poate la 10 și continuam. Mergeam cam 5-6 km pe zi, în cea mai proastă zi au fost 2 km.” Ulterior, la centrul pentru refugiați din Șomcuta Mare, unde a fost dus de poliția de frontieră, a făcut schimb de impresii cu alți băieți ucraineni și a aflat că unii dintre ei parcurseseră și 60 de km în trei zile – însă nu-și explică cum.
A patra zi a fost cea mai grea, povestește Artem. Pârâul pe care spera să-l treacă la fel de ușor ca în zilele trecute era umflat ca un râu, așa că a trebuit să urce o râpă foarte înclinată cu mulți copaci căzuți. „În acea zi, am parcurs cea mai scurtă distanță și eram complet demoralizat. Cu fiecare zi care trecea, simțeam că am din ce în ce mai puțină putere în corp.” Spre seară, a reușit totuși să urce până la o înălțime suficient de bună cât să prindă internet 2G și a deschis un chat, inactiv de mult timp, în care erau Serghei și alți colegi de școală. „În a treia zi, Serghei le scrisese deja că am plecat în munți și nu mai sunt de găsit. Așa că atunci când am scris în chat că sunt în viață, au înnebunit. Am fost întâmpinat cu o cantitate nebună de sprijin. Și cred că asta m-a salvat. Eram epuizat fizic, dar încurajările lor mi-au dat puterea să continui. Dacă cedezi mental, ești game over în munți.”
În a cincea zi nu s-a întâmplat mare lucru, doar că l-au atacat țânțarii, iar în a șasea zi era deja atât de epuizat fizic, încât s-a hotărât să riște și să meargă pe teren mai plat, aproape de un drum, în loc să urce. „Seara, am decis să mă joc un pic înainte de somn. E un joc ca un simulator de închisoare. Am încercat o dată să evadez din închisoare și am reușit din prima încercare.” Îmi arată o poză cu badge-ul din joc pe care scrie SCĂPAT în ucraineană. „Am luat-o ca pe un semn că voi reuși.”
În ziua a șaptea îi mai rămăseseră doar 3 km până la graniță, amplasată pe cel mai înalt punct al munților și precedată de o zonă deschisă, fără copaci, de cam 200 de metri. A încercat să alerge porțiunea asta, dar a obosit imediat. A tăiat cu cleștele gardul de sârmă ghimpată care desparte Ucraina de România și a făcut un video pentru cei de-acasă, în care spune: „Sunt cu un picior în Ucraina și cu celălalt în libertate.” Și-a luat din nou apa ca punct de reper la coborâre. Pe drum erau presărate urmele trecerii altor ucraineni pe acolo: ambalaje de croissante, cașă, ketchup din 2022 și hrișcă.
După vreo cinci ore de mers pe un drum forestier, a dat de curtea unor oameni. „Eram încă în munți, iar oamenii de acolo locuiau într-o rulotă. Le-am spus că trebuie să contactez poliția și să mă predau. Ei m-au invitat în curtea lor. Omul a adus un castron și a tăiat în el o cantitate uriașă de cârnați diferiți, apoi mi-a dat o pâine întreagă, lapte, ceai, bere fără alcool și cola și mi-a spus să mănânc. Am fost uluit”, își amintește Artem. După ce a mâncat cât a putut de mult, a încercat să comunice cu gazda, care vorbea un amestec de română și ucraineană. „Am reușit să înțeleg că prin curtea lor au trecut mulți ucraineni. În unele zile erau șase sau nouă oameni în același timp. Mi-a arătat „suvenirurile” pe care oamenii ca mine i le dăduseră. I-am lăsat și eu un cadou – cleștele de tăiat sârmă. Cleștele de tăiat sârmă al libertății.”
Bărbatul l-a dus apoi cu mopedul la o cafenea, unde Artem a așteptat poliția. Polițiștii l-au dus la secție, l-au lăsat să-și sune mama și i-au oprit sprayurile paralizante pe care le avea la el. “Atmosfera la secția de poliție era destul de chill, polițiștii mi-au pus doar niște întrebări de rutină în ucraineană”. L-au pus apoi într-un autobuz împreună cu alți tineri ucraineni și i-au transportat la un centru de detenție, unde a doua zi le-au făcut fotografii, le-au luat amprentele și i-au dus la Centrul de refugiați din Șomcuta Mare. „Acolo am primit un document de protecție temporară. După aceea, am fost complet liber.”
Protecția temporară e o măsură excepțională adoptată de UE pentru persoanele care fug din calea războiului din Ucraina. Concret, este un certificat emis de Inspectoratul General pentru Imigrări, care îi oferă solicitantului un permis de ședere – valabil până pe 4 martie 2026 –, acces la piața muncii, asistență medicală și acces la educație pentru copii. În plus, permisul de ședere îi permite unui refugiat să călătorească în oricare dintre țările UE.
Viața în Germania
În Baia Mare a sărbătorit cu alți ucraineni scăpați de război și, după două zile, a luat un autocar Flixbus către Hamburg, Germania. La îmbarcare, șoferul a râs de el când i-a văzut certificatul de protecție – semn că trecuse ilegal granița – și i-a aruncat un comentariu disprețuitor, dar l-a lăsat să urce. Când a trecut în Germania, grănicerii au controlat o singură persoană de pașaport și i-au lăsat pe toți să treacă.
La centrul de refugiați de lângă Hamburg s-a reunit cu Serghei. A durat cam șase săptămâni până a fost procesat de statul german, timp în care a primit mâncare și a locuit într-o cameră de șase persoane. Următorul pas a fost să se înscrie la cursuri de germană și de „integrare”. În martie a absolvit nivelul de începător, iar acum își cântărește opțiunile pentru viitor: continuarea cursurilor de limbă, recunoașterea diplomelor de studii din Ucraina în Germania sau înscrierea la un curs de profesionalizare. I-ar plăcea să continue pe inginerie radio sau să se facă conductor de locomotivă. A doua variantă e plătită ca job cu normă întreagă în timpul studiului și i-ar asigura o slujbă la absolvire. Mai complicat a fost să-și găsească chirie, dar din mai anul acesta a reușit – are o cameră a lui într-un apartament pe care îl împarte cu Serghei, la 45 de minute de centrul Hamburgului.
Altfel, s-a obișnuit deja în Germania, și-a făcut o iubită la cursul de limbă și își trăiește, pur și simplu, viața, care e mult mai puțin stresantă decât ultimul an în Ucraina. Își face griji în continuare pentru familia lui și se înspăimântă când vede cât de mari sunt prețurile la alimente în țara natală față de Europa. „Dar, în general, veștile din Ucraina nu mă mai supără atât de tare. Nu zic că nu-mi pasă, dar acum nu mă mai doare sufletul ca înainte.”
Pe măsură ce războiul din Ucraina a intrat în al treilea an, transformându-se în unul de uzură, și cum pacea nu pare că se va întâmpla în vreun viitor apropiat, tot mai multe state în care ucraineni de vârstă militară și-au găsit adăpost se întreabă ce să facă cu acești bărbați. În septembrie anul trecut, la summitul Strategiei Europene de la Yalta, Polonia a cerut încetarea acordării de beneficii UE bărbaților ucraineni de vârstă militară, iar la începutul acestui an, administrația Trump lua în considerare revocarea statutului juridic și a protecției acordate refugiaților ucraineni care au fugit de invazia rusă. În același timp, pe front și în unele comunități din diaspora crește frustrarea față de cei evadați, unii considerându-i delincvenți care ar trebui trimiși înapoi în Ucraina cu forța, alții crezând că ar fi inutilă o astfel de pedeapsă – cei întorși fiind o povară pentru soldați, prin riscul mare de dezertare și lipsa de motivație de a lupta.
Cu toate acestea, deocamdată permisele de ședere în UE ale ucrainenilor refugiați de război au fost prelungite automat până în martie anul viitor și, cel puțin în unele țări, atitudinea oamenilor este în continuare primitoare. Artem spune că nu a simțit până în prezent niciun fel de ostilitate din partea societății germane, dar a auzit că în alte state, precum Polonia, lucrurile stau altfel. Acolo, doar 53% dintre polonezi mai sunt de acord cu acceptarea refugiaților în țară față de 80% în 2022.
Volodimir Artiukh e de părere că, atunci când războiul va intra într-o formă de pauză și probabil chiar înainte, oamenii vor începe să dea vina pe ucrainenii fugiți că sunt lași. „Vor începe să răspândească o panică morală legat de aceștia, că sunt infractori, așa că trebuie să fie ținuți în țările lor, trebuie să închidem granițele. Îmi imaginez cu ușurință că asta se va întâmpla.”
În studiul citat mai sus, cercetătoarea Sofie Rose chestionează dihotomia laș-erou, folosită pentru a-i descrie pe ucraineni și ierarhia masculinității care rezultă din ea, precum și presupusa obligație a ucrainenilor de a fi dispuși să moară pentru țară. „Vulnerabilitatea, calitatea de victimă și dreptul la protecție al bărbaților în conflictele armate sunt adesea subminate de o presupunere larg răspândită că bărbații, în virtutea sexului lor biologic, sunt considerați fie agresori și autori de crime, fie protectori și soldați. Cercetările arată că legile privind recrutarea în multe societăți leagă cetățenia masculină de serviciul militar, așteptându-se ca bărbații să se înscrie și să lupte pentru a fi percepuți ca cetățeni demni, promovând în același timp un ideal masculin specific”, scrie aceasta. Într-o epocă în care normele de gen nu mai sunt, din fericire, un construct atât de fix ca în trecut, poate merită un timp de reflecție, din partea tuturor, ca umanitate, ce ar însemna punerea lor la îndoială în contexte complicate precum războiul.
*Numele persoanelor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.
Fotografii și clipuri video din arhiva personală a lui Artem.
