O ucraineancă pe care războiul a forțat-o să-și abandoneze casa cu grădină descoperă la București, orașul ei adoptiv, că-i poate ajuta pe ceilalți să reziste mai bine la apăsarea stresului.
Acest text face parte dintr-o serie de povești personale ale refugiaților ucraineni din România, prin care Muzeul Abandonului documentează dezrădăcinările provocate de război. Muzeul Abandonului este un muzeu digital și deschis, care cercetează istoria abandonului copiilor din România și a instituțiilor care ar fi trebuit să-i aibă în grijă.
Mi se întâmplă des asta: să aud frânturi din conversațiile unor ucraineni - în general grupuri de femei și copii - în timp ce stau la coadă în vreun supermarket sau când mă plimb prin parc. A devenit deja ceva la ordinea zilei. Iar eu unul sunt atât de prins de gândurile mele și grijile mele, încât nu-mi bat capul și cu problemele altora.
Cu toate astea, în ultima vreme a început să mă roadă următoarea întrebare: cum arată viața cuiva care a fugit de război și care trăiește într-o țară străină, departe de casă? Mă refer aici la viața cotidiană, în toată dimensiunea ei „banală”, diferită de acele povești dramatice care ne-au atras atenția multora dintre noi la începutul războiului.
Așa am ajuns să stau de vorbă cu Olena Ilienko, actriță și antrenoare de fitness. Olena e de loc din Kiev și locuiește în București de mai bine de un an. Ea mi-a povestit despre proiectele artistice în care a fost implicată în București, despre rădăcinile ei românești, despre cum a ajutat-o psihoterapia în ultima vreme & despre importanța grupurilor de suport, dar și despre cât de dureros poate fi dorul de casă. Ce m-a impresionat însă la Olena e tonul ei pozitiv și tonic. Ea caută soluții, mijloace prin care să treacă peste momentele grele și să nu se lase doborâtă. Soluții pe care vrea să le împărtășească și cu alții. Și, dincolo de toate astea, ea încearcă să se bucure de lucrurile mici din viața de zi cu zi. Ceva din care avem cu toții de învățat.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Eram în Kiev pe 23 februarie 2022. Am avut un spectacol de pantomimă în seara aia cu o trupă din care făceau parte mai multe actrițe de vârsta mea. Femei de 50-60 de ani, așa mai crazy de felul lor. După spectacol m-am dus acasă și m-am culcat. Casa mea e undeva la vreo 80 de km distanță de Kiev, acolo am și grădina în care mi-a plăcut mereu să mă retrag! Am dormit atât de adânc încât nici n-am auzit primele explozii care au avut loc spre dimineață. În schimb am avut un vis: eram într-o cameră, iar ușa din camera aia dădea spre afară. Am deschis ușa și nu se vedea nimic. Era complet întuneric. Și nu am pășit înspre întuneric, nu m-am dus acolo.
M-am trezit pe la 7 dimineața și am văzut că aveam vreo zece apeluri nepreluate de la fata mea. Am înțeles imediat despre ce era vorba.
Am plecat cu fiica mea și cu cățelul nostru spre vestul Ucrainei și am ajuns într-un orășel de la granița cu Polonia. Am stat cam o săptămână acolo. Planul era să plecăm spre București, acolo unde ne așteptau rudele noastre din România. Doar că, în ultimul moment, fiica mea s-a răzgândit, chiar cu jumătate de oră înainte să plecăm spre gară.
Eu cred că își făcuse acest plan dinainte, dar nu-mi spusese nimic. Cred că voia să scape de mămica ei (râde). Probabil voia să știe că eu voi ajunge într-un loc în care să fiu în siguranță, iar ea să se întoarcă la Kiev.
Eram și eu pe punctul de a renunța, dar verișorul meu din România își luase concediu și plecase până în capătul țării, acolo unde ne aștepta ca să mergem împreună la București. Nu ar fi fost frumos din partea mea să nu mă duc. Așa că am plecat spre România împreună cu cățelul, dar eram foarte-foarte supărată pe fiica mea. Ea s-a întors la Kiev, unde se află și acum.
Am ajuns la București, acasă la verișorul meu, acolo unde familia lui ne-a primit cu inima deschisă. Mi-au oferit toate condițiile, inclusiv o cameră separată. Sunt niște oameni minunați! După câteva luni, aveam să aflu că soția lui avea alergie la câini, dar nu a spus nimic despre asta și nu s-a plâns deloc. Am stat o vreme acolo, iar ei m-au ajutat să-mi găsesc și un job. Nu era domeniul meu, dar m-am descurcat. Trei luni am lucrat acolo, atât era contractul. Salariul era ok, oamenii de acolo erau săritori, dar nu era pentru mine. Apoi m-am mutat la mătușa mea, în Drumul Taberei, unde stau și acum.
Sunt unii care se întreabă cum de vorbesc româna atat de bine. E ceva ce ține de istoria familiei. Mama mea s-a născut în București și a plecat să facă facultatea în Uniunea Sovietică, la Moscova. Acolo l-a cunoscut pe viitorul ei soț. Adică pe tata, care era ucrainean. A fost operator de imagine, dar a făcut și regie mai târziu. S-au căsătorit și ea a rămas acolo. S-au mutat în Kiev și au lucrat amândoi în industria cinematografică. Evident, mama a păstrat legătura cu rudele rămase în România. Uneori veneau la noi în vizită la Kiev, ne vedeam de sărbători și tot așa. De asta avem și astăzi rude aici. Mătușa mea, cea la care stau, este sora mamei.
Fiind dintr-o familie de cineaști, am ajuns și eu să le calc pe urme. Am terminat Actoria la Facultatea de Teatru și Film și am făcut în jur de 30 de roluri. Cele mai multe în film, mai puțin în teatru. În paralel cu activitatea artistică, am devenit din ce în ce mai preocupată de gimnastica medicală - mă refer aici la terapia prin mișcare - pe care o și predau și pe care am și studiat-o în Franța. Am ținut multe cursuri și ateliere în ultimii 30 de ani, ceea fac și acum în România în cadrul unor proiecte organizate de diverse asociații. M-am tot gândit cum aș putea să fiu de folos pentru ucrainenii veniți aici, în România, și mi-a dat seama că pot să-i ajut și pe alții - femei, adolescenți și copii - cu experiența mea în acest domeniu. Scopul este acela de a-i ajuta pe oameni să reziste mai bine la stres. Pentru că stresul e o mare problemă pentru mulți dintre ucraineni în aceste vremuri complicate. Și atunci trebuie să abordăm niște aspecte concrete, spre exemplu: Ce putem face pentru a îmbunătăți calitatea somnului? Apoi le propun celor cu care lucrez diverse tehnici de relaxare și de respirație, de multe ori sunt lucruri mici, dar ele pot fi de folos în momente dificile. Avem și alte activități, unele dintre ele chiar distractive, ceea ce iarăși e important, pentru că astfel aceste femei se pot relaxa și detașa timp de o oră sau două de toate grijile lor.
Uneori lucrez și ca traducătoare pentru psihologi în cadrul unor grupuri de suport destinate tot ucrainenilor. Și trebuie să spun că și eu am făcut și fac în continuare terapie. Fac terapie online cu cineva din Ucraina care acum e în Londra. Pentru că, așa cum îmi explica și terapeuta mea, acest război a activat în noi mai multe lucruri. Pe care noi toți le aveam deja, erau parte din noi. Dacă cineva avea, de exemplu, un fond anxios sau depresiv, războiul a amplificat și mai tare aceste stări. În mod paradoxal, aceasta e o perioadă favorabilă în care să lucrezi cu tine însuți și să-ți lămurești problemele nerezolvate din trecut. Și e grozav că noi, ucrainenii, putem participa la atâtea activități și grupuri de suport, e un ajutor de calitate acesta pe care îl primim. Și încă gratuit! Eu una știu mulți oameni care au ieșit din stările depresive cu ajutorul terapeuților din România.
Evident, contează și relația pe care o ai cu locul. Mie Bucureștiul îmi place foarte mult, e un oraș de poveste. Mai ales primăvara. Îmi place foarte mult arhitectura de aici! Îmi place tot! Chiar și transportul. Bine, exagerez puțin. Sunt și lucruri mai puțin plăcute. Mă deranjează zgomotul, de exemplu, și faptul că nu am colțul meu în care să mă retrag, așa cum era grădina mea de acasă. Una dintre grijile mele permanente este următoarea: cine o să-mi taie iarba anul ăsta? Anul trecut am plătit pe cineva, dar nu a dus treaba până la capăt. Anul ăsta nu știu ce să fac. Uneori nu pot să dorm pentru că îmi imaginez iarba netăiată care tot crește și crește. Și vecinii care observă acest lucru, care văd că nu se află nimeni acolo. E ideea mea fixă. Și, da, mi-e foarte dor de casă în continuare, vine ca un val așa care cuprinde cu totul și când nu mai știu ce să fac. Eu încerc să nu mă gândesc la asta. Am făcut atâtea eforturi să nu mă gândesc încât uneori nu pot să-mi amintesc cum arată bucătăria mea.
Nu am fost deloc în Ucraina de când stau în România. Mătușa mea, care e o femeie în vârstă, suferă mult din cauza războiului. Mai ales când știe că fiica mea și sora mea sunt tot acolo, în Kiev. Se stresează suficient pentru ele, nu vreau să se îngrijoreze și pentru mine. Dar visez de multe ori că mă întorc acasă. Și e ciudat… atunci când am ajuns în România, cu puține haine, eram decisă să nu-mi cumpăr lucruri, fiind convinsă că mă voi întoarce repede acasă. Și acum deja încep să-mi cumpăr diverse…
Sunt departe de casă, dar asta nu înseamnă că sunt detașată. Eu nu pot să nu urmăresc știrile, în primul rând pentru că ai mei sunt acolo. Încerc să-mi dezvolt o metodă prin care să mă concentrez, atunci când fac ceva, pe un singur lucru. Nu vreau să-mi las gândurile să zboare. Dacă fac mișcare, atunci mă concentrez pe mișcare. Dacă mănânc, atunci sunt conștientă de faptul că mănânc. Dacă nu procedez așa, totul devine insuportabil.
Și îmi pun toată speranța în Dumnezeu.
În ceea mă privește, știu că dacă am o stare proastă, asta nu va ajuta pe nimeni. Trebuie să am grijă de mine în primul rând. Să mă calmez, să respir și să plâng, dacă e nevoie. Ies afară, ca să nu mă vadă mătușa mea, și mă duc undeva să plâng. Obișnuiesc să merg la Lacul Morii, un loc foarte frumos unde fac diverse exerciții, inclusiv pentru voce. Iar apa mă liniștește. Și uneori țip ca să mă descarc.
Încerc să aplic lucrurile astea și când lucrez cu oamenii. Fac sesiuni de gimnastică online și cu femei din Kiev, cunoștințe și nu numai, și trebuie să spun că m-a impresionat foarte tare faptul că ele participau la ședințele online și iarna când nu aveau căldură, lumină și apă. Veneau cu lumânări, se conectau cum puteau la Internet, căutau generatoare și tot așa. Și făceam împreună gimnastică. Trebuie să ne ajutăm unele pe altele! Și mai zic ceva: foarte mulți ucraineni își percep viața altfel acum, au început să aprecieze fiecare minut. Oamenii își zic așa: eu trăiesc, eu trăiesc, eu trăiesc! Să luăm cât mai mult din fiecare minut al vieții pentru că nu se știe ce va fi mâine.
Text apărut în cadrul Constelațiilor abandonului, un proiect marca Muzeul Abandonului de mediere emoțională și creație participativă în care specialiști ai proiectului Bagajele Abandonului sprijină persoane refugiate să pună pe hărți emoționale povești cu oameni cunoscuți sau necunoscuți care le-au marcat parcursul ultimului an prin România. Proiect finanțat de CARE prin Fundația SERA Romania, Care Franța și FONPC.
