Teatru / LGBT

Un regizor bolivian și-a transformat viața într-un performance

de Oana Stoica

Publicat pe 17 iulie 2019

Dramaturg, regizor, performer bolivian, Diego Aramburo este fondatorul companiei Kiknteatr, cu care a obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale. Este interesat de abordările artistice transdisciplinare şi de reinterpretarea textelor clasice în contexte social-politice contemporane, localizate în propria ţară: în „Hamlet” investighează lupta dintre tradiţie şi modernitate pe fundalul câştigării preşedinţiei de către Evo Morales, reprezentant al populaţiei indigene; în „Romeo şi Julieta” urmăreşte evoluţia unui personaj feminin într-o cultură machistă şi modul în care se schimbă dragostea odată cu fluidizarea conceptelor de cuplu şi familie; în „Trilogia boliviană” face o radiografie identitară a ţării sale. În România, a montat la Teatrul pentru Copii şi Tineret Gong din Sibiu „Scufiţa roşie” de Joël Pommerat şi „Frankenstein”, după un scenariu propriu. Anul trecut a demarat un performance inedit: GEN este o acţiune performativă continuă care constă în schimbarea juridică a identităţii sale de gen. În acte, Diego Aramburo este acum femeie, fără ca numele, aspectul exterior sau sexualitatea sa să se fi schimbat. 

Textul de mai jos, în care se vorbește despre povestea din spatele acestui performance, este rezultatul unui dialog online pe care l-am avut recent cu artistul bolivian.

Foto: Alejandro Loayza

În Bolivia au loc multe violenţe împotriva femeilor. Dar violenţa împotriva unui gen nu ţine de societate şi context. Patriarhatul şi inegalitatea între sexe există peste tot, doar  că se manifestă în moduri diferite. Prin acţiunea mea performativă exprim o nevoie politică. Îmi cunosc corpul şi nu am nicio problemă cu el. Dar concepţiile şi imaginarul din jurul lui, ale fizicalităţii mele şi ale unui anume comportament care se aşteaptă de la mine, nu îmi inspiră încredere. Şi aici includ şi conceptul pe care l-am creat eu despre mine, pentru că este înfluenţat de idei culturale care nu sunt ale mele, dar fac parte din felul cum gândesc despre mine. Încercând să mă găsesc pe mine, vreau să mă conectez cu o persoană care nu e numai reflecţia a ceea ce societatea aşteaptă de la mine.

O profesoară universitară feministă din Argentina, Rita Segato, spune că violenţa împotriva femeilor nu este o problemă care vine din confruntările dintre femei şi bărbaţi şi cred că are dreptate. Adică, privilegiile pe care le au bărbaţii urmează un sistem (pre)stabilit. Evident, bărbaţii au puterea de a decide ce pot face cu aceste privilegii - ei fac mai mulţi bani în aceleaşi slujbe decât femeile, de exemplu. Unii bărbaţi profită de aceste privilegii create de mediul cultural fără să îşi dea seama. Sunt şi femei şi membri LGBTQ care apără aceste privilegii. Este important să înţelegem că această inegalitate vine şi din interese economice. Instituţiile există ca să apere această stare de fapt: religia, familia, guvernul, sistemul educaţional, inclusiv divertismentul şi presa, toate ne arată cum să ne comportam pentru a menţine ierarhia şi privilegiile. Iar genul face parte din toată povestea asta. 

Viaţa e schimbare, e o continuă transformare. Când realizezi că eşti doar un concept, înțelegi şi relativitatea altor concepte şi începi să traieşti într-o lume de posibilităţi în mişcare. Poţi să te inventezi şi să reinventezi pe tine. Aşa te poţi  îmbunătăţi tot timpul. Este nemaipomenit şi dureros în acelaşi timp, pentru că îți dai seama cât de limitat erai. Ce s-a întamplat cu mine după schimbare nu presupune ceva complet nou. Chiar dacă acum lucrurile sunt diferite legal, cea mai mare schimbare pentru mine este că, trăind într-o lume a întrebărilor, mi-e mai bine decât atunci când trăiam într-o lume a afirmaţiilor.

Abordarea mea  este legată de dărâmarea unor concepte relative pe care noi le vedem drept instituţii, valori sau adevăruri. Asta ar atinge esenţa proiectului: înţelegerea a tot ce înseamnă o structură de ierarhii care creează privilegii şi inegalităţi şi polarizează economii. Sistemul capitalist este bazat pe o structură ierahică ce organizează proprietatea şi averea, iar cei privilegiaţi garantează că generaţia următoare îşi va păstra aceste privilegii pentru ea. Să verificăm sistemul legal şi religios în orice ţară: toate sistemele există ca să te facă să crezi că cei care au puterea nu pot fi puşi la îndoială, exact ca în familie - capul familiei este acela care creează reguli şi trebuie respectat. Ca Dumnezeu. Trăim repetând structura teocratică în care capul (Dumnezeu, preşedintele, tatăl de familie) este totdeauna bărbat, şi trebuie respectat. Acest sistem patriarhal creează regula, iar regula asigură privilegiile. Dar în acelaşi timp, guvernul nu este un tată bun pentru toţi fiii săi. Guvernul există doar ca să menţină diferenţele. Dacă se întâmplă ca un guvern să vină dintr-o pătură socială neprivilegiată, guvernează doar ca ei să devină parte din cei bogaţi, în timp ce opoziţia încearcă să îi dea jos ca să nu fie nevoită să împartă averea şi puterea. Şi în timp ce această poveste are loc între cei mai puternici oameni ai societăţii (care ar trebui să ne reprezinte pe toţi), noi, restul, plătim lupta lor pentru avere şi putere. 
 

Foto: Alejandro Loayza

Patriarhatul e universal, îl găsești oriunde există un „Dumnezeu” bărbat, iar oamenii, familiile, societatea sunt subjugaţi de acest mod de a se supune autorităţii bărbaţilor cu putere, aşa încât sistemele legale diferite, şcolile şi chiar arhitectura oraşelor favorizează bărbaţii. Uită-te la arhitectura şcolilor - au teren de fotbal sau baseball, care reprezintă cel mai mare spaţiu al şcolii şi care transmite mesajul că bărbații reprezintă nucleul, iar femeile ar trebui să fie fericite că au ocazia să îi vadă în plină acţiune, în timp ce ele doar distrează mulţimea. Vezi cât sunt plătiţi jucătorii de fotbal în comparaţie cu sportivele. Sau vezi câţi bărbaţi sunt capii diferitelor religii în comparaţie cu femeile. Cum să demolezi asta, cum să distrugi acest lanţ de concepte şi instituţii despre care „credem” că sunt funcţionale şi necesare pentru societate, când, de fapt, ele sunt necesare şi funcţionale doar pentru cei privilegiaţi? Aşa că m-am gândit să creez un performance care să mă facă mai atent la realitatea asta. Spun „să mă facă” pentru că şi eu sunt parte din acest mod de a gândi şi sunt primul care trebuie să se schimbe. Ideea era, în primul rând, să mă schimb pe mine însumi. Ştiu că nu eu voi genera o schimbare, și știu că un act artistic nu poate duce la asemenea mutații. Dar e ceva ce trebuia să fac. 

În Bolivia, când ai o idee clară asupra identităţii tale, poţi începe procedura de schimbare a actului de identitate. Un psihiatru trebuie să certifice că iei această decizie de unul singur, complet conştient şi cu deplină capacitate de a înţelege schimbarea. Restul ține de partea legală. Prezinţi documentele de identitate, noul nume şi genul pe care le doresti. Singura dificultate este că, în Bolivia, Constituţia recunoaşte numai genurile feminin şi masculin. 

Am primit critici, unele violente, chiar şi de la membrii LGBTIQ, dar sunt şi oameni care şi-au exprimat sprijinul. Cel mai important lucru este nu reacţia, ci argumentele pe care le aduc. Cei care mă critică apără separarea sexelor şi patriarhatul. Și sunt conștient că, atunci când am decis să fac asta, am expus o posibilitatea de nedorit pentru mulți din jur, un mod de a fi tranzițional: o lume a întrebărilor şi relativității, în locul unor adevăruri şi certitudini. 

Schimbarea mea e definitivă, nu voi redeveni bărbat prin lege. Iar actul performativ al acestei schimbări se prezintă, de regulă, sub forma unei conferinţe. Dar poate avea şi alte forme, de exemplu, o instalaţie performativă. Am fost învitat să „prezint” performance-ul într-un teatru şi am ales să prezint declarația mea scrisă şi o compilaţie de reacţii sociale provocate de schimbarea mea, proiectate pe un ecran, cu coregrafie şi muzică. 

Mi-aș dori să captez atenția unor persoane, chiar dacă e un număr limitat de oameni, și să stârnesc discuții, dezbateri. Oricât de romantic, naiv şi imposibil ar suna, ar fi grozav dacă s-ar întâmpla asta. 

Foto main: Alejandro Loayza

Video

Carte

VIDEO Biblioteca lui Psihotrop

Scena 9

După ce a pus programa de română pentru bac în piese de hip-hop, Psihotrop ne cheamă cu el în bibliotecă, să luăm o pauză de la ecrane și să o luăm la pas prin literatura lumii.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK