Ne-ați întrebat dacă mai scoatem revista Scena9 pe hârtie. Răspunsul scurt: da, în prima parte a anului 2023. E despre granițe. Răspunsuri mai pe lung, despre revistă și ce conține ea, aveți mai jos.
În numărul 5 al almanahului Scena 9 vorbim despre granițe. Despre liniile desenate pe hartă care alimentează război și suferință și cele care ne conduc dincolo de planeta noastră, unde marginile nu mai contează, despre eutanasia digitală și noile stări de agregare, în care computerele devin alte case ale sufletului, despre lumi fără frică și insule pustii, călătorii imaginare, centre autodeclarate ale unui continent, frontierele sărăciei, abuz, anxietate, depășirea intimității, fuga de comunism, întoarcerea la 0 și 1.
Inteligență artificială, mămăligă, western-uri, călugări, extaz digital, arta din buncăr, creația algoritmilor, psihogeografie, vederi din trecut, sultani din Ada Kaleh, căruțe, sateliți, recorduri interplanetare, oracole computaționale.
Ne place harta care a rezultat. E o hartă vie, onestă cu frământările noastre. O hartă pe care sperăm să o explorați alături de noi. În cele ce urmează, o parte din echipa care a desenat-o explică de ce am ales să ne gândim la granițe și cu ce busole ne-am orientat în a le naviga.
Granițele sunt felul umanității de a ordona realitatea
Orice linie a orizontului e o graniță. O privești, dar nu o poți atinge. E acolo pentru a contura finitul, lăsând mereu loc pentru mai mult, pentru necunoscut. Pentru mine, granițele sunt mereu schimbătoare, chiar și cele fizice, care separă state și steaguri, chiar și cele zidite cu beton în mintea colectivă. Sunt etape de a descoperi lumea, uși pe care trebuie să le deschidem pentru a înțelege de ce suntem aici, unii cu alții, și alegem să trăim în spatele lor, lacăte încuiate cu tot felul de ghicitori suprarealiste. E multă frică și încrâncenate în granițe, dar e și multă libertate când reușim să le lăsăm în urmă. Granițele sunt felul umanității de a ordona realitatea, de a-i da sens, de a internaliza haosul, de a împacheta universul în sertare accesibile, de a eticheta timpul. Nu putem crește decât depășindu-le. (Alexandra Bădicioiu - Matei)
Când devine confortul stagnare și dorința de explorare fugă?
Când aud cuvântul graniță mă gândesc mereu la știrile cu cozi de la Nădlac. Nu au vreo însemnătate specială, sunt doar o dovadă că mintea mea e destul de literară în unele cazuri. Așa că numărul ăsta a fost pentru mine o ocazie de lărgire a definiției și niște filosofeală. Pentru că pe lângă frontierele cu angajați și cozi, mai există și granițele noastre personale, pe care le avem cu toții, sau cele metaforice care marchează limite în diferite domenii. Granițe pe care le trecem sau nu în funcție de nevoi, confort, dorință de explorare. Pentru mine o graniță cere mereu o trecere. Până la urmă și la Nădlac, mașinile alea stau la coadă să ajungă undeva. Nu e graniță dacă cineva nu încearcă s-o treacă. Și aici am ajuns la o dilemă personală: când devine confortul stagnare și când dorința de explorare fugă? Când e bine să depășești limite, când nu? N-am un răspuns, dar presupun că e una dintre întrebările alea care nici nu trebuie să aibă. (Oana Filip)
Ce e dincolo de graniță?
Simt o emoție stranie de fiecare dată când mă aflu în apropierea unei granițe. Îmi aduc aminte de zilele de vară din copilărie când mergeam să înot în râul Prut. Eram în Oroftiana, un cătun pe unde intră Prutul în țară. „Dincolo e Ucraina”, îmi zicea un prieten din sat. Era atât de aproape și atât de departe în același timp. Și tot într-un sat la granița cu Ucraina mă aflam atunci când a început războul, la sfârșitul lui februarie 2022. Acolo l-am cunoscut pe Mețcan, un bărbat de de 70 de ani dintr-o familie de huțuli. Când îl asculți pe Mețcan povestind despre cum s-a destrămat familia sa după război & vorbind despre rudele sale din Ucraina de care s-a rupt complet în ultimele decenii (Mețcan are două surori care locuiesc aproape, la nici 30 km de frontieră), îți dai seama că ideea de „graniță” capătă alte dimensiuni când o plasezi în context istoric. Tot ce înțelegem noi în mod obișnuit prin „aproape” și „departe”/„aici” și „acolo” se schimbă odată cu războiul și modificarea granițelor.
Cu timpul am descoperit și alte înțelesuri ale ideii de graniță și tot cu timpul am ajuns la concluzia că aceste înțelesuri se legau cumva, cel puțin în felul în care le vedeam eu. Și emoția e aceeași, una în care se amestecă fascinația și frica. Întrebarea pe care mi-o pun e una simplă, dar care tot nu-mi dă pace din copilărie și până acum: Ce e dincolo de graniță? (Ionuț Sociu)
Linia dintre noi și ceilalți e una dintre cele mai importante probleme din lumea pe care am construit-o
Prima oară când am ieșit din țară, prin clasa a șaptea, am ajuns noaptea la granița cu Ungaria și șoferul a adunat toate pașapoartele, în care trebuia să punem fiecare niște bani, ca să nu ne țină mult acolo vameșii și să nu ne caute prin bagaje. Din noaptea aia și până acum, 20+ ani mai târziu, nu am înțeles care-i faza cu granițele (mă rog, nici cu banii), și de fiecare dată când trec una, am sentimentul că ascund ceva și că tocmai am scăpat ca prin urechile acului cu secretul meu întunecat, într-un tărâm nou. Linia dintre noi și ceilalți e una dintre cele mai importante probleme în lumea pe care am construit-o noi, oamenii, și mă bucur că am contribuit la o revistă care ne invită să ne gândim la ea. (Ioana Cîrlig)
No man's land
Prima graniță pe care am trecut-o vreodată a fost cea cu Ucraina, la rudele de-acolo, cu bunică-miu. Trebuie să fi avut vreo 5-6 ani. Era și o graniță de limbaj, precum și, aveam să aflu mai târziu, una complicată din punct de vedere istoric. Ultima pe care am trecut-o anul ăsta e cea cu Republica Moldova. Mai bine de 30 de ani mai târziu, lucrurile n-au devenit deloc mai simple, istoric vorbind.
Între timp, am mai trecut zeci de alte frontiere și hotare, pe pământ, pe apă, în aer. Am prins fascinația liminalității, a ceea ce se naște și trăiește la margine. Mereu când ajung la o vamă, gândurile mele rătăcesc pe fâșia aia de pământ care nu e nici „a noastră”, nici „a lor”, ci a nimănui. Acolo nimeni nu are voie să staționeze.
Granițe sunt oriunde - orice ficțiune e delimitată de frontierele ei; orice sensibilitate, orice ideologie, orice cultură; orice corp uman, pielea fiecăruia dintre noi e un hotar. Unele granițe sunt dure, altele permeabile, multe au fost rescrise, altele rămân imuabile de pe la facerea lumii încoace. Dar toate sunt împrejmuite, cred eu, de acel spațiu al nimănui. Din zona aia liberă, pustie, necerută și necercetată, din ceea ce este ceva și nu este nimic, au plecat explorările mele pentru acest număr, un nesperat 5, al revistei Scena9 pe hârtie. (Ioana Pelehatăi)
