În timp ce lucram la un documentar audio despre istoria Revoluției române, așa cum au trăit-o oameni care în ‘89 erau copii sau adolescenți, m-am întors alături de povestitorii invitați la primii lor ani de școală în comunism, la primele gloanțe auzite pe viu și primele știri false răspândite în jurul lor. Unii dintre ei s-au întors la traumele suferite atunci, dar care i-au schimbat pentru totdeauna și de care abia la maturitate au devenit conștienți.
Acest articol a fost publicat inițial în Scena9 #2 pe hârtie.
Aveam șapte ani la revoluția care ne-a împărțit lumea în înainte și după. Țin minte doar că eram sub masă când liniștea de transă a televizorului a fost înlocuită de un cor agitat de bărbați în uniforme și pulovere. În casă s-a instalat un fel de frison, din care ajungea la mine doar impresia că undeva, invizibil, se întâmpla ceva uriaș. De Crăciun am primit una dintre cele mai obsedante imagini pe care le cunosc: două corpuri în haine elegante se prăbușesc într-o ploaie de gloanțe. Nicolae Ceaușescu, alături de soția lui, Elena, a fost ultimul șef de stat din Europa condamnat la moarte.
La 30 de ani de când am învățat cuvântul revoluție, am stat de vorbă cu o puștoaică născută chiar înainte ca România să intre în Uniunea Europeană. „A, păi tu ești din ăia bătrâni,” mi-a zis, „care-ați prins războiul ăla al vostru”. Chiar dacă definește societatea pe care o împărtășim azi, lumea în care am trăit noi, „ăia bătrâni”, e comprimată într-un un manual* de istorie de-a patra în cinci paragrafe și un dicționar din doar două cuvinte: lagăr și a se reorienta. Dacă vrei să afli mai multe despre ea și, de pildă, intri pe www.istoriacomunismului.ro, unde ar trebui să se găsească muzeul virtual al comunismului din România, ți se deschide o pagină goală, cu mesajul „Cumpărați acest domeniu”. Iar dacă, să zicem, puștoaica asta ar intra pe Facebook și ar ruga adulții să-i povestească despre Republica Socialistă România, cel mai probabil s-ar trezi într-un măcel de comentarii. O vânătoare de „comuniști împuțiți” ori de „tineri frumoși și liberi”.
Așa am început să fac interviuri cu oameni care, la fel ca mine, sunt parte din ultimele generații care au trăit înainte. Am făcut naveta între Timișoara, „primul oraș liber de comunism”, și București, unde protestele au explodat peste câteva zile, din miezul mulțimii adunate la ultimul discurs public al lui Ceaușescu. Podcastul Revoluția copiilor e rezultatul căutărilor mele în memoria a vreo 15 dintre ultimii șoimi și pionieri care-au trăit Revoluția în aceste două orașe-martir, dar și în alte câteva orășele, unde gloanțele au zburat doar la TV. Am vrut să aflu cum arăta viața lor în comunism și cum își amintesc ruptura din 1989, ca să înțeleg mai bine cum ne-a modelat ea prezentul comun. N-a fost întotdeauna ușor să dau de oameni: informațiile despre copiii din listele de eroi și urmași ai revoluționarilor sunt împrăștiate și sărace, mulți și-au schimbat numele și viețile, alții au plecat departe sau au renunțat să-și mai spună povestea. La numerele de telefon ale zecilor de asociații de revoluționari răspunde rar cineva, iar la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor nu răspunde nimeni.
Revoluția copiilor a fost încercarea mea de a face loc unor voci excluse de la scrierea istoriei oficiale, în bruiajul care înconjoară evenimentul ăsta fondator, printre mărturii atroce, conspirații, anecdote, nedreptăți și piramide de dosare fără urmări. Sunt vocile copiilor și adolescenților care urmau să pună umărul la viitorul utopiei comuniste.
Pentru mulți dintre ei, Revoluția e conservată în minte ca un joc misterios, cu împușcături și zvonuri pe care le-au decupat din discuțiile febrile ale părinților. Sau o sărbătoare irepetabilă a solidarității, pe care-au trăit-o în piețe, cocoțați pe umerii oamenilor mari. Pentru alții, însă, e o traumă care fierbe de mai bine de 30 de ani și de care au devenit conștienți abia la maturitate. Pe măsură ce mi-am făcut loc printre amintirile oamenilor, am ajuns în cotloane întunecate pe care violența unui eveniment istoric le-a săpat în viețile lor. Nimic din tot ce citisem și ascultasem despre Revoluție nu mă pregătise pentru durerea comprimată aici, în spațiul ăsta al memoriei, unde e în continuare decembrie ‘89, când părinții și prietenii mor sau dispar pentru totdeauna, când copiii se trezesc singuri pe holurile spitalelor, inundate de corpuri ciuntite. Aici au copt frici, angoase și coșmaruri pentru care lumea din jur, suptă de vortexul tranziției, n-a avut nici atenția să le observe și nici uneltele să le vindece.
Vocile
1989. E o zi ca oricare alta la Timișoara, undeva la jumătatea lui decembrie. Un puști de liceu se întoarce de la meditații și din tramvai vede valuri de oameni. Nu-i aude ce strigă și nici nu știe că atunci lumea abia începea să se schimbe. A doua zi, ia din casa mătușii lui un cuțitaș și pleacă pe furiș să se alăture protestatarilor adunați la Prefectură. Se gândește că va tăia cu el roțile tancurilor care ocupă străzile. „Am crescut în familie cu tatăl cadru militar, și tocmai de-aia n-am putut să risc mai mult atunci, de teamă să nu-i afectez cariera,” îmi povestește Silviu Manea când vine să ne întâlnim, îmbrăcat în costum de camuflaj. Îmi povestește despre zilele pe care le-a petrecut în închisoare în timpul Revoluției, despre frica de moarte pe care a simțit-o atunci, dar și despre speranțele care l-au făcut să se implice în politică după ‘90. Spune, însă, că deziluzia l-a îndepărtat rapid de lângă noile cercuri de putere, iar acum are o mică firmă de construcții.
Ovidiu Mihăiță are 9 ani și aude că pe străzile Timișoarei trec tancuri. E cu câțiva prieteni în spatele blocuri, unde aruncă mingi de noroi pe ziduri. E joaca lor preferată. „În câteva minute, s-o auzit o voce de mamă de sus: Treceți acasă! După care, trei mame Treceți acasă! Și-n cinci minute, eram toți acasă. Ne-au pus să stingem luminile și pe geam se vedeau trasoare,” își amintește Ovidiu, astăzi actor și co-fondator al Teatrului „Aoleu”. Stăm de vorbă în burta Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara, care pare fix muzeul copilăriei mele. A creat locul ăsta împreună cu actrița Christine Cizmaș. În ‘89, Christine are 12 ani și mama ei o ia în Piața Operei. Acolo, oamenii strigă „Jos Ceaușescu!” și camioanele aduc pâini calde, pe care cei din mulțime și le împart. „Pentru mine,” spune Christine, „ce am trăit atunci în stradă e sentimentul suprem de dragoste și de coeziune. Să vezi o piață întreagă că îngenunchează deodată și se roagă.” În drum spre casă, mama îi pune uneori mâna la ochi, să nu-i vadă pe cei împușcați.
Marian are 17 ani și tocmai s-a lăsat de școală, ca să câștige bani mai buni pe șantier. Când aude că oamenii încep să iasă în stradă, le zice părinților că se duce la film și fuge într-un suflet spre centru. Acum, printre tancuri și oameni furioși, privește cum un cocktail Molotov aruncă-n aer sprayurile dintr-o parfumerie. „Noi, aici, la Timișoara, doream schimbare. Noi, tineretul. Visam și noi la autostrăzi, la clădiri înalte, visam să mergem și noi pe stradă liberi,” îmi povestește Marian Olaru. În vârtejul Revoluției primește un glonț în picior și ajunge pe un hol întunecat de spital, pe care o să-l revadă mulți ani la rând, în coșmaruri. Acolo, pe coridorul ăla, un copil pe care nu-l cunoaște moare în brațele lui. „Nu-i țin minte fața. Doar căciula și urechile. Avea niște urechi clăpăuge.” Niște ani mai târziu, când schimbarea pentru care protestase lasă mulți oameni fără locuri de muncă în lumea nouă, pleacă afară, să lucreze în construcții. De câțiva ani, s-a întors la Timișoara, unde lucrează pe motostivuitor și urmărește resemnat știrile politice.
Un tată și cei doi copii ai lui ies din apartamentul lor din București și pleacă spre Piața Universității. În seara de dinainte, bărbatul fusese tot acolo, de unde se întorsese ud și răgușit. „Mama a spus Du-te tu singur, dar nu lua copiii! Doar că eu cu fratele meu ne-am luat pe furiș încălțămintea pe scara blocului. Tata a potolit-o pe mama în fața ușii și i-a zis: Stai liniștită, sunt și copii mai mici acolo și, dacă vor fi copiii cu noi, nu vor avea curajul să tragă în ei! Pe drum, mi-a zis: Tată, de data asta veți trăi istoria! Săracul, mulți ani după aia, s-a simțit vinovat pentru ceea ce-a făcut,” își amintește Nicoleta Giurcanu. Acum, la 44 de ani, face un masterat în istorie despre participarea copiilor la Revoluție. Anul trecut a fost numită de Klaus Iohannis în Consiliul Național al Institutului Revoluției. Instituția care ar trebui să cerceteze istoria Revoluției e condusă de Ion Iliescu, acuzat de „crime împotriva umanității”, în contextul evenimentelor din ‘89. Chiar dacă Nicoleta cercetează tragediile prin care au trecut atunci sute de familii, doar de puțină vreme a reușit să-și spună cu voce tare, cap-coadă, propria poveste. Nici în dimineața când ne întâlnim pentru prima oară, în vara lui 2019, nu poate vorbi fără lacrimi despre ce s-a întâmplat după ce a ieșit cu tatăl și fratele ei în Piața Universității.
Frica
Nicoleta Giurcanu nu e singura pentru care momentul căderii comunismului e și azi un teren minat emoțional. În decembrie 89, când o țară întreagă a intrat în colaps, n-a fost nimeni atent la puștii pierduți în mulțime, la puștii care priveau gloanțele ca pe artificii, la cei își vedeau părinții plini de sânge sau prietenii morți, la cei ascunși sub plapumă, să scape de pocnetul armelor. În frenezia anilor 90 și în eșecul haotic al justiției care durează până azi, fiecare dintre acești oameni s-a războit cum a putut cu propria istorie de la Revoluției.
Ioana Bărbat locuiește într-un cartier din Timișoara, cu case vechi și străzi cu nume de eroi, care a reușit să scape buldozerelor. Când intru în apartamentul ei, o știu doar dintr-o poză alb-negru găsită prin ziare: în fața unei carpete, o fetiță stă lângă sora și părinții ei zâmbitori. Acum e o femeie înaltă, puternică, pe fața căreia emoțiile nu se citesc ușor. Mama ei, Lepa Bărbat, e considerată primul martir al Revoluției, iar fiica a retrăit de nenumărate ori scena uciderii propriei mame.
E duminică, 17 decembrie 1989 și pe străzile din Timișoara se aud scandări și bubuituri. Petarde, se gândesc Vasile și Lepa Bărbat, care împreună cu Ioana, merg s-o ia pe cea de-a doua lor fiică de la casieria unde lucra. Găsesc casieria închisă și, în drum spre casă, aud vocile oamenilor din ce în ce mai tare și simt cum orașul începe să fiarbă. „Și mama atunci a zis: Gata! Mergem spre centru! S-a întors spre mine și mi-a zis: Dacă vrei să mergi cu mine, bine! Dacă nu, rămâi cu tac-tu, că eu mă duc singură!” își amintește Ioana. Pleacă împreună toți, spre Piața Libertății. Ioana avea 12 ani.
Acolo se întind cordoane de militari și nu pot înainta. Sunt doar ei trei în fața soldaților, așa că hotărăsc să se întoarcă din drum. „Atunci a început să se tragă. Mama a căzut în fața mea. A murit din cauza împușcăturii în cap. I-a intrat glonțul prin tâmplă și i-o spart jumate de frunte. I-au zburat creierii la propriu pe caldarâm.” În cuvintele medicului legist, „semn de violență fronto-temporal în stânga, plagă cu minus de substanţă osoasă de 7/4 cm cu marginile neregulate, în profunzime exprimând masă cerebrală.” În total, patru gloanțe s-au înfipt în Lepa Bărbat: în cap, sân și braț. Soțul ei a fost împușcat grav în abdomen și ușor în picior. Potrivit dosarului deschis mai târziu, fetița, „Bărbat Ioana Daniela, a fost rănită superficial la mâna dreaptă, glonțul trecând prin mâneca paltonului; ulterior a precizat că prin căciulița pe care o ținea în mână au trecut trei gloanțe.”
Când își începe povestea, Ioana e calmă și stăpână pe cuvinte. Le-a spus de atâtea ori de atunci, până au ajuns să împrumute din răceala unui raport. Pe măsură ce intră mai adânc în amintire, frazele încep să se destrame și respirația urcă în salturi. Încearcă și acum să înțeleagă ce s-a întâmplat, de fapt, în secunda aia decisivă. „Dacă mă uit în urmă, nu pot să spun că simt ce-am simțit atunci. Ceva s-a întâmplat, poate creierul, știind că trebuie să supraviețuiesc, orice-ar fi… Nu pot să zic că m-am dat cu capul de durere, că nu m-a mai adunat nimeni de pe străzi. În condițiile în care, la 12 ani, spui Tata, hai să plecăm, că mama-i moartă. Atât am putut să spun. După aia am avut procese de conștiință, dar ca adult mi-am dat seama că am făcut ca și oricare alt om.”
Despre moartea mamei, spune că „ne-a lăsat în pom. Și pomul în aer.” Când vorbește despre asta, trece de la plâns, la o furie pe care îmi dau seama că o cunoaște bine. De la noaptea de 17 decembrie, pe care petrecut-o singură pe sala de așteptare a spitalului unde și-a văzut ultima oară mama, la sala de tribunal unde l-a văzut pentru prima oară pe fostul căpitan de contrainformații acuzat că a omorât-o pe Lepa Bărbat. De la copilăria din care a fost izgonită brutal, la viitorul pe care speră că va avea curajul să-l trăiască așa cum visează din ce în ce mai des: departe de țara care a dezamăgit-o. La 42 de ani, Ioana Bărbat face o școală de asistente și vrea să plece să muncească afară. Când o întreb dacă a scăpat vreodată de frică, spune că nu.
„Bine, pe atunci nu erau psihologi. Poate că dac-aș fi făcut atunci, imediat, terapie - pentru că e, cum se zice, posttraumatic șoc -, ar fi fost altceva. Abia de câțiva ani mi-am dat seama de niște lucruri și am încercat să fac și terapie. A funcționat și n-a funcționat. Dar rămâi cu niște chestii. Rămâi, cum să zic, control freak - în permanență să deții controlul. Cu chestia asta mă lupt foarte mult. Mi-e frică să merg cu mașina. Dacă sunt eu la volan, nicio problemă, dacă e altcineva, nu dețin controlul. Mi-e frică să merg cu avionul. Spun că n-am nicio problemă cu mersul cu trenul. Dar după ce mă urc în tren, mă gândesc «dar dacă, totuși, deraiază?» Totul a început așa, inconștient. În anii ‘90, când ne-arătau la televizor că avem copii cu HIV, cu tot felul de boli. Am niște flash-uri cum mă duceam noaptea-n baie, când nu mă vedea nimeni, și începeam să mă pipăi de ganglioni. Adult fiind, îmi dau seama de unde pleacă acum. Poți să-ți spui în sinea ta că ești în siguranță, dar nu, rămâi… Pentru că știi și ți s-a demonstrat că nu ești în siguranță. Și oricând, la orice oră, ți se poate întâmpla ceva.”
Pe Ioana Bărbat o puteți asculta povestind pe larg despre moartea mamei ei și viața reconstruită în golul pe care l-a lăsat, în al doilea episod din Revoluția copiilor.
Simptomele
Pentru copiii pe care Revoluția i-a înghițit într-un val de panică, nu era nimeni pregătit. „Nici ziariștii, nici televizoriștii, nici preoții și nici alte meserii, inclusiv noi, medicii, nu erau pregătiți că acuma vine potopul. Cine se gândea atunci că vine revoluția?” spune Constantin Lupu, care în ‘89 era șeful clinicii de neuropsihiatrie infantilă din Timișoara. A fost în fiecare zi la spital după primele împușcături din decembrie, când spitalele au început să le ceară ajutorul psihiatrilor, pentru pacienți cu stări de angoasă, frică foarte mare, anxietate. „Era o situație total necunoscută,” îmi explică calm dr. Lupu la telefon, în pauza unui congres de la Băile Felix. „Medicii de circumscripție ne cereau ajutorul: ce facem cu un copil care nu mai poate respira, este speriat, nu doarme, nu poate să-nchidă ochii? Fiecare copil reacționa într-un fel psihic foarte dur, unii dintre ei pierzând prieteni sau membri din familie.”
Primul pacient pe care l-a avut atunci, ține minte, a fost o fată ale cărei mamă și soră fuseseră împușcate în fața ei, în timp ce se întorceau de la gară. Căutau un autobuz spre casă. „Simptomele erau, la cei mai mulți copii, cam așa: o privire fixă, îngrozită. Nu puteau să privească, să-și închidă ochii. Trăgeau cu degetele peste pleoape. Aveau o mimică de groază. Greutăți de respirație. Spuneau clar: Nu am aer, Îmi bate inima, Nu mai pot să gândesc. În ce clasă ești tu? îi întrebam. Nu mai știu. Nu mă simt bine.”
În lucrarea de doctorat** pe care a publicat-o în 1996 și în care analizează cazuri ale copiilor pe care i-a primit atunci spitalul de psihiatrie, Constantin Lupu spune că până la finalul lui 1990, erau în evidență la Timișoara 487 de copii și adolescenți. „S-au prezentat la noi şi 35 de copii şi adolescenţi handicapaţi mintal, care au plecat din internate, şcoli ajutătoare şi din familie pentru a asista la demonstraţii, unde au fost expuşi şi au asistat la agresiuni generatoare de stres acut.” Câțiva dintre copiii internați la urgențe aveau episoade psihotice.
Cei mai grav afectați dintre ei au primit tratament din rezervele de medicamente ale spitalului: anxiolitice, somnifere, hipotensive, spasmolitice. Dar „cel mai important era să asculți suferința prin care au trecut,” explică neuropsihiatrul. „Am avut atunci psihologi și psihopedagogi în oraș care știau să facă terapie de liniștire. Am fugit, M-am ascuns, Lângă mine a-mpușcat, Am fost împușcat. Prima măsură de psihotraumă în condițiile acestea este să asculți suferința acută prin care trece pacientul. Asta le ziceam tuturor celor care ne cereau ajutorul: Până să dați medicamente, stați și ascultați cum a trecut prin momentele cele grele.”
Conceptul de sindrom de stres posttraumatic, conturat după încheierea Războiului din Vietnam, când mulți veterani au dezvoltat tulburări de anxietate, a intrat în repertoriul științific al psihiatrilor din Timișoara abia după ‘90. Până atunci, spune Lupu, informațiile au ajuns la psihiatri din gură-n gură. „De starea psihică a copiilor din Revoluție și după, statul român nu s-a interesat. Statul român s-a ferit, și autoritățile care au ajuns atunci aveau alte treburi. Să nu uităm, partea de terorizare a întregii populații a continuat până la sfârșit de ianuarie,” spune Constantin Lupu pe un ton clinic și în același timp liniștitor.
Nicoleta Giurcanu, care în decembrie 1989 a fost luată de miliție din Piața Universității, unde ieșise cu tatăl și fratele ei, și dusă într-o casă de corecție din București, cunoaște bine poveștile „copiilor Revoluției”, pe care le documentează în lucrarea ei de master. Pe unii dintre ei i-a intervievat, altora, care au murit atunci, le-a recompus și păstrat povestea. „Mulți dintre noi și-au revenit, mulți nu. Făcând așa, o socoteală peste ani, am văzut că mulți n-au avut familii împlinite, s-au despărțit, sunt singuri,” spune ea. „Trebuie să ai și un partener de viață care să te înțeleagă. Sunt momente când traumele astea persistă. Poate te trezești noaptea plângând. Eu am avut noroc cu un soț minunat, și el urmaș [al unui erou martir din 1989, n.r.]. Tatăl lui a avut 18 gloanțe-n el, căutându-și copilul în centrul capitalei. Soțul meu, de atunci nu doarme nopțile. Într-un fel sau altul, ne-am pansat unul altuia rănile sufletești.”
Orașul
La 30 de ani de când pe strada Timotei Cipariu s-a aprins Revoluția, Timișoara e un șantier frământat de buldozere care o pregătesc să fie Capitală Europeană a Culturii în 2021. În piețe, oamenii beau latte și-și fac selfie-uri cu baloane, echipe voioase plantează munți de orhidee la Festivalul Florilor. E vară și orașul își vede de viață, se montează scene pentru concerte și muzica pompează în boxe. Păstrează puține urme care să amintească de cei peste 300 de răniți și aproape 100 de morți din decembrie ‘89.
Dintre ei, 10 erau copii: Claudiu - 15 Alexandru - 17 Cristina - 2 Constantin - 17 Eugen - 17 Luminița - 14 Gabriela - 10 Laura - 9 Silviu - 18 Maftei - 7. Numele lor sunt scrise aproape șters pe piatra unui mic monument cu Sf. Gheorghe. În jurul lui, puștii se dau pe skate-uri, pe sub ziduri care mai păstrează câte o urmă de gloanțe, pe străduțe cu nume ale câtorva dintre cei pe care i-au omorât.
Peste drum de cimitirul Eroilor, Iulius Town scânteiază în soare. Clădirile de sticlă din mini-cartierul comercial și de business sunt lustruite și gazonul e neted, sute de firme te sigură că sunt alături de tine. Din parcarea supraetajată, se văd câteva șiruri de pietre negre, peste care se încolăcesc buruienile. Le dau la o parte și citesc numele, răsfirate printre eroi necunoscuți. O caut pe Lepa Bărbat, primul om omorât la Revoluție.
Mormântul deasupra căruia scrie LEPA BĂRBAT 1946 - 17.12.1989 e gol. Corpul femeii este unul dintre cele 40 transportate fără autorizație de la morga din Timișoara la București, și incinerate pe 18 decembrie 1989. Încercarea asta de a înăbuși protestele care se transformau sub ochii statului într-o revoluție e cunoscută sub numele „Operațiunea Trandafirul”. Primii oameni împușcați la ordinele puterii au fost îngrămădiți într-o mașină frigorifică și aduși în capitală, unde personalul de la crematoriul „Cenușa” a fost suplimentat, pentru a face față numărului mare de incinerări. „Căpitanul de miliție Dorel Marian Nuțu a transportat cu o autospecială cele patru pubele de cenușă pe care le-a deversat, în data de 20 decembrie, la o gură de canal din comuna Popești Leordeni,” scria Mediafax în 2016, când dosarul Revoluției fusese redeschis.
Ancheta a fost începută imediat după ‘90, iar de atunci a trecut printr-un șir lung și amețitor de tergiversări: dosarul înghite azi peste 3.300 de volume. Anul ăsta, la jumătatea lui octombrie, procurorii au cerut ca Petre Roman, premier al României între 1989 și 1991, și Teodor Brateș, principalul crainic TV din timpul Revoluției, să fie puși din nou sub urmărire penală pentru „infracțiuni contra umanității”, de care este acuzat și fostul președinte Ion Iliescu.
Un alt proces care a eșuat să aducă dreptatea e și cel în care Vasile Joițoiu a fost acuzat de omorârea Lepei Bărbat și rănirea soțului și a fiicei ei. „Am tras în acea direcție foc cu foc, mai multe cartușe și este posibil să fi lovit pe cineva, dar nu am distins persoanele respective,” declara pe 1 martie 1990 ofițerul din Timișoara. A doua zi, confruntat cu informațiile aflate de la martori, versiunea lui Joițoiu s-a schimbat: „Recunosc că am tras spre un grup de cetățeni pentru a preveni o posibilă acțiune de incendiere a magaziei unității și de reatacare. Dar nu am avut intenția expresă de a omorî o anumită persoană.” Mai târziu, avea să nege cu totul că ar fi tras în familia Bărbat. După ce în 1991, Tribunalul Militar Extraordinar Timiș l-a condamnat la 18 ani de închisoare pentru omor calificat, Vasile Joițoiu a fost în cele din urmă achitat. Potrivit unei ordonanțe din 2010 a Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, n-au fost găsite probe științifice care să arate cu certitudine că gloanțele care au ucis-o pe Lepa Bărbat proveneau din arma lui Joițoiu. Procesul a fost tărăgănat mai bine de 15 ani, iar cazul a fost în cele din urmă clasat. Nu a fost găsit niciun vinovat.
Pe Lepa Bărbat, Ioana și-o amintește luptătoare. O femeie înaltă, de origine sârbă, născută la Moldova Veche, care părea să nu obosească niciodată. „Venea de la lucru și nici nu se schimba. Ea făcea tot în casă. Ne-a iubit. O fost o tipă foarte deschisă și la noi tot timpul casa o fost plină. Îmi plăcea așa mult de ea dimineața, când își făcea cafea și-și fuma țigara. Mi se părea așa, uau,” spune fiica ei în timp ce-o privește într-una dintre puținele poze. Pentru o scurtă vreme, o stradă din Timișoara i-a purtat numele. Anul ăsta, însă, Ioana și sora ei au descoperit că Str. Lepa Bărbat a redevenit Str. Busuioc. Primăria nu știe în ce împrejurări a fost schimbat numele străzii.
În toamna lui 2019, când am adunat aceste mărturii, aceeași primărie nu știa nici că revizia instalației de la „Flacăra Eternă” din Cimitirul Eroilor nu mai fusese plătită de doi ani. La începutul lui septembrie, când am fost să văd mormintele încinse de soare ale celor omorâți în ‘89, majoritatea oameni de vârsta mea sau mai tineri, nici factura la gaz nu fusese plătită, iar flacăra era stinsă. Când lucrul ăsta a devenit știre, autoritățile au dat vina pe firma care administrează acum cimitirul, facturile au fost plătite, dar după nici două luni, flacăra s-a stins din nou. De data asta, ar fi fost de vină vântul.
* Manual de istorie, cls. A IV-a, Zoe Petre (coord.), Bogdan Teodorescu, Corina Andrei, Editura Corint Educațional, 2016
** Constantin Lupu, Aspecte psihopatologice la populaţia de copii şi tineri participanţi la Revoluţia din Decembrie 1989 din Timişoara, fragment din teza Studiul tulburărilor psihice la copii şi tineri, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, 1996.
Desenele folosite pentru a ilustra acest articol au fost realizate de copii în cadrul unui concurs organizat de Memorialul Revoluției din 1989. Autori: Mihai Franț, Alexandru Săvescu, Diana Chilințan.
⇉ Descoperiți toate cele 15 povești din documentarul audio Revoluția copiilor pe Scena9 sau în aplicațiile unde vă ascultați podcasturile preferate.
