Viață&co / Eșec

Ce nu ți-a ieșit în 2019?

de Ionuț Sociu, ilustrații de Paula Rusu

Publicat pe 20 decembrie 2019

„Ultima seară a anului. (...) Îmi propuneam să petrec singur acasă, lucrând. Nu am însă destulă tărie pentru asta. Mă simt singur, indiferent, uitat. (...) Singura părere de rău (pe lângă cele vechi, incurabile), trecând dintr-un an în altul, este că încă nu mi-am terminat cartea. Simt acum că nu mai e nimic de făcut, că ultima parte este ratată, ireparabil ratată; dar, așa sau altfel, aș fi vrut să scap de ea, să n-o mai trag după mine și în 1940.”

Asta scria Mihail Sebastian în jurnalul său în ziua de 31 decembrie 1939.  El vorbește mult despre regrete și eșecuri în jurnal, dar însemnările de sfârșit de an ies și mai mult în evidență tocmai pentru că atmosfera e și mai apăsătoare în acele zile. De aici și obsesia asta a lui Sebastian pentru proiectele neterminate, în care vede mereu o povară. Recunosc că mă identific cu tipul ăsta de anxietate și mă frustrează tare ideea că trebuie să car după mine în 2020 lucruri pe care am început să le fac în 2019 (sau pe care nu le-am început deloc). 

Cu aceste gânduri am pornit atunci când m-am hotărât să fac ancheta de față, în care am rugat mai mulți scriitori, artiști, muzicieni și jurnaliști să-mi răspundă pe scurt la o întrebare: ce nu ți-a ieșit în 2019 și de ce?

Ei au vorbit despre pierderi și regrete, despre proiecții și introspecții, dar și despre rezoluții, cinism și melancolie. Atingând acest subiect, mi-am dat seama însă că, într-o astfel de discuție, realizările și neîmplinirile ajung în cele din urmă să fie „luate la pachet” și că ele nu sunt chiar atât de rupte unele de altele. Un așa-zis eșec din 2019 poate fi un declic și chiar motorul unui succes pentru lunile & anii care vin. Sincer să fiu, am văzut mai mult optimism și seninătate în aceste răspunsuri decât în multe alte discursuri motivaționale în care se pune accent doar pe reușită și viitor glorios. 

Au contribuit la anchetă Moni Stănilă, Lea Rasovszky, Mihai Iordache, Filip Florian, Tatiana Țîbuleac, Ștefan Ghenciulescu, Ada Galeș, Bogdan-Alexandru Stănescu, Luiza Vasiliu, Radu Nițescu, Diana Meseșan și Maria Popistașu.

*

Moni Stănilă, scriitoare

Pare o întrebare la îndemână, dar pentru mine e complicat, fiindcă sunt un om care se mulțumește, nu neapărat cu puțin, dar cu ceea ce vine. Și acum trebuie să spun ce n-a venit. Hai că încerc: excursia aia în Grecia în care tot sper să mă duc cu Sandu (Vakulovski) de 10 ani. Și la întrebarea „de ce?”, răspunsul e cealaltă jumătate goală de pahar: banii. Tot visam din tinerețe că voi ajunge la o vârstă și se vor înmulți banii. Uite că nu, nu se înmulțesc, dar vorba bătrânilor: sănătoși să fim. Banii îi facem. Concediile din Grecia le înlocuim cu cele din Ucraina. Nu e rău. Și mai e ceva: nu mi s-a împlinit predicția conform căreia Primăria Chișinăului nu va cădea în mâinile socialiștilor.

Lea Rasovszky, artistă vizuală

Sunt omul listelor. La finalul fiecărui an îmi fac în mod secret câte o listă cu gânduri pentru următorul. Stau cuminte cu melancolia anului care tocmai se transformă din prezent în trecut și mă gândesc cum și ce aș face mai departe. Sufăr de entuziasm cronic, de hiperactivitate legată de tot ce îmi place, dar nu și în 2019. Am avut mai puțin control decât plănuiam. Nu mi-au iesit niște proiecte pe care mi le doream mult, le simțeam etape importante, avântul era cam mare, lipsea o aliniere esențială dintre intenție și posibilități. Nu au iesit din motive tâmpite și triviale, lipsă de bani, absența unui spațiu suficient de mare, din astea. 
Diferența majoră e ca sunt ok cu asta. 2020 pare imens.

Mihai Iordache, muzician

Anul acesta n-am reușit aproape nimic din ceea ce aș fi dorit. În februarie am lansat albumul Suita Titan, despre cartierul copilăriei mele. Mi-ar fi plăcut să-l prezint și în alte orașe, dar n-a fost să fie. Am lansat totuși albumul, cu tot cu live video creat de Cinty Ionescu după filmul lui Medicine Madison (la fel ca în București) și la festivalul Jazz in the Park din Cluj. Nu am cântat cât aș fi vrut. În schimb, în octombrie am avut bucuria de a fi cooptat în Ploiești Jazz Society Big Band, la saxofon bariton, și am avut deja câteva concerte cu ei, alături de vocalista Nadia Trohin. N-am compus nimic nou, și mi-e teamă că-mi pierd îndemânarea. (Nu cred decât până la un punct în „inspirație”.) Mi-aș mai fi dorit să merg mai mult pe bicicletă, și nici asta nu am reușit. Poate anul viitor.

Filip Florian, scriitor

Dacă stau să mă gîndesc bine, mi-ar fi fost mult mai ușor să răspund la întrebarea „ce ți-a ieșit în 2019?” Aș fi spus scurt: nimic, aproape nimic. Așa însă, în forma asta, pentru mine e nu numai greu să pun lucrurile pe hîrtie, ci și al naibii de trist. Cum majoritatea faptelor sau nefaptelor din ultimul an țin de viața mea personală, de zona intimității absolute, nu mă voi aventura să le înșirui și să le explic. În orice caz, de scris (deși mă îndoiesc că înteresează pe cineva un asemenea amănunt), am scris puțin, cumplit de puțin.  


 

Tatiana Țîbuleac, scriitoare

Un singur lucru mi-am propus în 2019 – să ajung într-un loc important pentru familia mea, dar nu mi-a ieșit, așa că am făcut restul. De fapt a fost un an al prieteniei. Am reluat prietenii, am legat prietenii, am pierdut un prieten, iar moartea lui mi-a/ne-a amintit că gata, am trecut la partea a doua a cântecului, de unde încolo totul se va desfășura în adagio și minor, prea repede și neapărat cuviincios. A fost un an bun și cred că am găsit un titlu.

Ștefan Ghenciulescu, arhitect

Sunt fericit de revistă, de cărți, expoziții, de lucrul cu studenții, de cele câteva premii. Nu am reușit însă să mă ocup de proiectare cât aș fi vrut. Din vina mea. Și mai e o nemulțumire, poate stupidă sau chiar arogantă, dar intensă: tot vorbesc de arhitectură bună, de spațiu public, proiecte comunitare, regenerarea patrimoniului. Și parcă sunt din ce în ce mai multe mașini pe trotuar, orori prin oraș, demolări sau mutilări de case, copaci tăiați, poluare; în schimb, inițiative pe care le-am tot promovat se usucă într-un ritm alert. Mă întreb dacă nu fac ceva prost/greșit/ineficient/inutil și care ar fi o direcție mai bună.

Ada Galeș, actriță

Nu mi-a ieșit deloc asta cu sportul, dar mănânc ceva mai sănătos și fără carne. Nu mi-a ieșit nici cu antreprenoriatul sau venitul pasiv. La un moment dat, în 2019, cred că m-am panicat puțin, mi se părea că câștig prea puțini bani, dar a avea nevoie de dragul nevoii nu e o nevoie. Așa că poate nu e chiar așa de rău că nu mi-a ieșit ferma de pui de baltă, nici măcar un bistro sau o școală alternativă. Mă bucur și că nu mi-a ieșit să mă las de meserie, ci dimpotrivă, să accept cât de mult îmi place. Mi-am scris disertația și mi-am luat acreditarea de consilier de dezvoltare personală. Nu mi-a ieșit nici să mă decid ce fac cu doctoratul, nici să promovez asta cu dezvoltarea. Cel mai bine nu mi-a ieșit să mai știu ce fac, cine sunt și nu mi-a mai ieșit nici să am o problemă cu asta.

 

Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor

Am învățat, după câteva eșecuri nasoale, să evit rezoluțiile, în special pe cele de Anul Nou. Mi le programez undeva, pe la jumătatea anului sau, și mai pervers, îmi stabilesc una mai ușor de îndeplinit care s-o mascheze pe cea nasoală. Pentru 2019 mi-am propus ceva atât de radical încât a trebuit să-mi ascund hotărârea chiar față de mine și să mă concentrez asupra fumatului. Așa că am încercat de vreo 3 ori să mă las de fumat – o dată am reușit chiar 3 săptămâni – știind că adevărata rezoluție îmi va schimba din temelii viața. Am știut la fel de bine că dacă nu-mi iese cu fumatul – fiind sigur, de fapt, că n-o să-mi iasă – o să-mi pot spune că măcar am reușit în partea mai grea. A funcționat: chiar când mă furișam în podul casei, unde ascunsesem 3 țigări, în loc să mă simt ridicol, cum ar fi trebuit, îmi spuneam că un bărbat care-și schimbă viața la 40 de ani are voie măcar o țigară pe zi. Sau două.   

Luiza Vasiliu, editor Scena9

Multe n-au ieșit. În principal, din cauză că nici la 35 de ani n-am scăpat de senzația că timpul poate fi întins ca un elastic pe care poți să-ți atârni toate mărgelele. Nu poți. Nici anul ăsta n-am reușit să scriu, să-mi termin subiecte începute în 2018, să nu-mi las documentări neterminate. Și asta atârnă greu la lista de eșecuri, pentru că jurnalismul e ce-mi place și ce știu cel mai bine să fac. Apoi, m-am agitat atât de tare cu munca, încât n-am mai avut energie de oameni. Și-mi pare rău, pentru că viața-i scurtă și n-aș vrea să mi-o petrec în fața unui laptop. Nu în ultimul rând, anul ăsta n-am știut cum să salvez din timp un proiect care promitea, dar pe care, din pricină de încredere nețărmurită în vorbele unui prieten, l-am lăsat să se ducă în gard. Asta e, la anul o să fie mai bine.

Radu Nițescu, poet

Îmi propusesem la un moment dat să scot un volum (până) la Gaudeamus, dar am tot scos poeme din el până când au rămas cam puține cele care-mi plăceau și am amânat. Când plănuiam chestia asta, bănuiam c-o să scriu mai mult, dar mai mult am eliminat decât să adaug material. Mi-am propus de câteva ori să mă las de fumat, să pun bani deoparte. Mă rog, astea-s mărunțișuri. La nivelul relațiilor cu alți oameni îmi mai propun eu lucruri, să vorbesc mai mult cu unul sau cu altul, sau invers, să nu mai stau cu x că nu ne ajută pe niciunul. Apoi, când îmi aduc aminte, adică acum, mă întristez, dar asta cred că se întâmplă cu toată lumea.  Altfel, în general, mă las târât, și poate că și asta îmi propusesem pentru anul trecut, să nu mă mai las atât târât, să-mi propun mai multe lucruri, e cumva circular, dar lasă că mai vine unul. 
 

 

Diana Meseșan, jurnalistă Scena9

Au fost mai multe eșecuri anul ăsta, din multe categorii și aparent fără legătură unul cu altul. Dar în scurtele mele momente de introspecție, am realizat că toate au o rădăcină comună: accentul pe individ. Altfel spus, am fost prea preocupată de mine și de proiectele mele, și prea deconectată de ceilalți. Și fix din cauza asta au și eșuat o parte din proiecte, iar câteva relații importante s-au cam bușit. 

Ca să exemplific. Mintea mea a gravitat tot anul în jurul unui proiect început în Viena în ianuarie. Am stat trei luni într-un oraș de care nu m-am bucurat mai deloc, interacționând zilnic cu oameni noi și mișto, pe care nici măcar n-am încercat să-i cunosc. Ce am făcut în schimb a fost să stau câte 9-10 ore într-un birou, să scriu pe sticky notes și să încerc să organizez informații, iar seara, să-mi iau un falafel de 3 euro și să mă pun la un serial. 

M-am întors în București cu tone de hârtii printate și cu un proiect departe de-a fi finalizat. Iar acum termin anul cu dosarele alea așezate pe masa de bucătărie. Unele hârtii au fost roase de motanul meu. Sunt încă departe de a ajunge la liman cu proiectul, dar un pic mai aproape decât în aprilie. Și dacă am reușit să avansez, e doar pentru că în ultimele săptămâni mi-am făcut curaj și am început să mă consult cu alții, să le trimit ce am făcut până acum și să cer păreri. 

Ce am învățat totuși din asta: 

1. Ca să faci ceva cât de cât mișto, e important să vorbești cu alți oameni, să ceri sfaturi, să accepți feedback în toate etapele proiectului. Când ești de unul singur, pierzi perspectiva. Nu e ușor să te arăți vulnerabil, însă e super important. 

2. Sunt lucruri care contează mai mult decât proiectele de muncă. Aș fi fost un om mai bucuros și mai puțin obosit dacă mă plimbam mai mult prin Viena, decât să mă stresez într-un birou. 

3. Prietenii, străinii care îți pot deveni prieteni sau străinii care nu îți vor deveni prieteni, dar cu care poți schimba un zâmbet, sunt mai importanți decât toate proiectele. 

4. Lucrurile faine se construiesc în comunități, nu de unul singur.  


Maria Popistașu, actriță

Am sunat-o pe mama din gangul UNATC, cu frati-miu, emoționat, lîngă mine: „gata, am intrat la facultate”, iar ea a spus „lasă mamă, că ne descurcăm noi”. Am zis iar mai tare „am intrat, sînt prima pe listă”, iar ea mi-a răspuns: „o să trecem noi și peste asta”. 

Era 8 septembrie 1998. Mă aștepta viitorul, așa că seara am ieșit la restaurant, să serbăm dublul eveniment, admiterea și ziua mea onomastică. Mama era încercănată de grijă și zîmbea doar ocazional, probabil în momentele în care își amintea cum am scăpat de glonțul care ne-a vîjîit pe la urechi. Cred că ăsta este unul dintre exemplele cel mai grăitoare ale felului în care am crescut și explică și cum sînt eu acum. Ai mei au avut așteptări rezonabile, sau așa le-au verbalizat. În cazul admiterii mele la ATF am auzit mult „nu știm nimic despre mediul ăla, poate ar trebui să dai mai departe la scenografie (dacă de contabilitate n-a putut fi vorba), înțeleg că se intră pe pile, intră doar copiii de actori”. Asta mi-a dat totuși speranțe, erau douăzeci de locuri, cîți copii de actori pot să dea admitere deodată anul ăsta? Odată intrată, eram sigură că mă voi îndrăgosti de un băiat din facultate, blond cu ochi albaștri, cu doi ani mai mare și voi naște în anul 2 sau 3, avînd apoi cale liberă să profesez, copilul fiind scăpat de la țâță.   

Am devenit, însă, rezonabilă. Mereu atentă să nu îmi frîng inima sau picioarele, nu îmi construiesc niciodată mari așteptări. Rămîn mereu precaută și cinică, astfel încît dezamăgirile să cadă pe o saltea deja capitonată, pregătită din timp: n-am cum să iau eu proba asta, de ce m-ar alege tocmai pe mine, oricum nu mi se potrivește și nici nu prea îmi place.

Am avut grijă să îmi restrîng plaja emoțiior pe care le pot întîlni pe parcursul meu personal și profesional și, am întîmpinat-o mulțumită pe această nouă Maria. O adultă cinică, care nu mai are chestii de demonstrat. Acum toate sînt etape trecătoare, ca niște scînduri în planul orizontal al unei punți, niciodată trepte. Niciodată golul dintre ele nu este aducător de moarte, maxim angoasă. Punctul de plecare nu a fost unul întunecat, așa cum nici de partea cealaltă nu este mai multă lumină. Sînt chestiile utile sau lucrurile care îmi fac plăcere, viața mea nu depinde de niciunele, încrederea mea în mine nu poate fi zdruncinată pentru că are o dimensiune rezonabilă și a fost construită practic, cu baza mai lată. Tata e inginer. Nimic rău nu se poate întîmpla, pentru că nu aștept nimic extraordinar de bun de la nimic. Repertoriul ăsta mă ferește de jenante crize de plîns, dar și de bucuria cathartică a vreunei reușite. De aia nu mi-am setat rezoluții pentru anul ăsta și nu îmi setez nici pentru anul următor. Ce-am ratat în 2019? N-am luat bani de la concursul CNC pentru dezvoltarea scenariului de lungmetraj, dar am picat alături de o companie bună, n-am reușit să fac sport săptămînal, dar tot am slăbit un pic și nu ne-a ieșit dulceața de cireșe amare, dar mai avem de-aia bună, de anul trecut. Facem la anu'.

20 decembrie 2019, Publicat in Intră la idei /

text de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter. Îi plac trenurile, filmele cu spioni și literatura americană. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

ilustrații de

  • Paula RusuPaula Rusu

    Ilustrator și graphic designer. Nu prea iese din casă, spre frustrarea și îngrijorarea constantă a prietenilor și familiei.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK