Film / Animație

Odiseea spațială televizată

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 5 ianuarie 2023

Lansată oarecum pe sub radare, noua animație a lui Richard Linklater „Apollo 10 ½: A Space Age Childhood” reprezintă contraplanul perfect al unui cinema bombastic și manierist promovat de-a lungul anului 2022 pe Netflix.

Apollo 10 ½: ironia blândă, caracteristică esențială a cinemaului lui Linklater, se dezvăluie aici încă din titlu. Nu acea misiune legendară – 11 – de care a auzit toată lumea. Nu proverbialul „mare pas pentru omenire”, ci industria lucrativă – parcuri de distracții, reclame la ziar – construită în jurul său și destinată omului de rând. Nu Odiseea spațială a lui Kubrick, gest de cinema suveran și impozant, ci reprezentarea sa televizuală, cu purici și zgomot ambiental. Un fel de „revoluțică” provincială (pentru a prelua conceptul lui Alex. Leo Șerban), aciuată și ea pe lângă mitologica revoluție populară de la centru. Linklater lucrează în mic, cu jumătăți de măsură: e ceea ce îi transformă cinemaul încăpățânat independent într-o contra-imagine paradoxală, născută chiar în inima Americii, a Hollywood-ului, a filmelor cu buget. Vorbind despre „marele Eveniment” al aselenizării din 1969, cineastul suprapune fantasma cosmosului și fantasma TV-ului, amândouă secreții de coeziune colectivă, amândouă fabrici de imaginar: prima, în birourile prea-reale ale tehnicienilor NASA, a doua, în sufrageriile neîncăpătoare din periferiile urbane ale Americii, unde poporul s-a trezit că vrea să atingă Luna. Ca să fie sigur că n-a visat, Linklater își menține la sol copilăria – această fantasmă a fericirii –, ancorată într-o mare de detalii triviale, și cu atât mai savuroase. 

Ca orice imperiu care se respectă, America are nevoie să-și spună periodic povești despre sine, pentru a nu se pierde cu firea. În anii în care se petrece acțiunea din Apollo 10 ½, la modă erau mai cu seamă poveștile binare despre originile națiunii: pistoale și săgeți, civilizatul bun și sălbaticul rău, populația care extermină cu folos și populația care se apără obtuz. Această poveste edificatoare, reluată iar și iar, s-a numit western și a aplanat o serie întreagă de tensiuni identitare, în numele Marii Națiuni Imbatabile (MNI). Ne aflăm acum în dreptul unui alt prag nostalgic: o confirmă nu doar filmul de față, ci și un alt titlu notabil al anului, spumosul Licorice Pizza al lui Paul Thomas Anderson, la rândul său fascinat de patine cu rotile, jocuri arcade și cinemauri drive-in. Ce ne șoptește această privire în retrovizor pe deplin asumată ca atare? Că lumea a devenit un loc tare complicat și că mica rutină middle-class de odinioară (cartiere rezidențiale, TV, celulă familială), aidoma deșertului nepopulat din western, e ca un punct static în mijlocul unor nisipuri mișcătoare: numai bună pentru a constata ce s-a schimbat între timp. 

Într-un fel, Apollo 10 ½ reprezintă un gest de mizanscenă chiar mai exemplar decât Licorice Pizza, un film altminteri mai complex. Cel dintâi se construiește exclusiv ca o confruntare a unor imagini: imagini „de marcă” ale epocii (discursurile unui JFK, lansarea rachetelor spațiale etc.), imagini-în-imagini (știrile zilnice din Vietnam la televizor, filmele de serie B la cinema), imaginea de ansamblu a trecutului, toate filtrate de o conștiință subiectivă. Cu trama sa formată pas cu pas din aglutinarea unor momente de rutină cotidiană – joaca cu puștii din vecini, simulările în caz de atac nuclear de la școală, zgârcenia hazlie a tatălui –, filmul are aerul unui documentar narat de un echivalent masculin și american al lui Annie Ernaux: aceeași importanță capitală a ritualului colectiv, aceeași asimilare dulce-amăruie a individului în sânul ritualului, aceeași pulsiune decisivă a normelor sociale etc. Opțiunea pentru o animație sobră, fără înfloritură, contracarează această tentație absolutistă a documentului pe terenul mai liber al ficțiunii. Linklater privește cu ochi de sociolog la rostul lumii de atunci – la valul de speranță postbelică încă nestins, la credința nestăvilită în progresul tehnic – și propune nu atât un raport intersecțional (ca la Ernaux și discipolii săi), cât o radiografie decalată a MNI. E marele merit al filmului că radiografia respectivă nu se simte în niciun moment ieșită „din cărți”, ci preia tot ce-i mai bun din experiența trăită la prima mână și din forța analitică a retrospecției. Nicio urmă de superioritate în atitudinea regizorală; în schimb, o continuă mirare ușor melancolică la contactul cu acest optimism generalizat, această sete de mai mult și mai mult, care au caracterizat epoca. Tot șarmul filmului rezidă în starea de halucinație cauzată de mersul accelerat al societății: cum ar veni, versiunile noastre mai tinere ne privesc prin sticla timpului, și pare de necrezut că noi înșine am fost cândva așa și am trăit toate astea.

Această întoarcere în trecut nu e doar un simplu escapism: ea devine, inevitabil, prilej de bilanț într-ale prezentului, și ca atare se dovedește la fel de ilustrativă pentru epoca actuală ca și pentru aceea în care ne teleportează. Ce rămâne nespus aici – sau poate doar glăsuit aluziv – e la fel de important ca ceea ce statul și mass-media de atunci au ales să facă vizibil din plin. Iată-l pe acest tânăr de culoare declarându-se nemulțumit de costurile imense ale programului de aselenizare, cu care s-ar fi putut ostoi foamea întregului Harlem. Există ceva aproape ironic aici, în opțiunea lui Linklater de a descrie duios luxul unui stil de viață lacom, pe care noi, cei de astăzi, îl putem reproduce doar pe riscul nostru. E marea diferență dintre cei de atunci și cei de acum: s-a pierdut inocența, s-a risipit nonșalanța – ce inocență să mai găsești în vocea răgușită a lui Jack Black, adultul care își povestește acum copilăria pe-un ton aproape miștocar? Modelul MNI a intrat în criză, TV-ul nu mai are puterea de a ne ține laolaltă, imaginile s-au pulverizat și nu mai pot fi reunite într-o reprezentare unitară. Calmul solar al mizanscenei lui Apollo 10 ½ - în sine un obiect aureolat de aer vetust – e cel mai bun reminder al faptului că imaginea este acum orice, numai calmă nu. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK