Film / Mungiu

Un profet

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 28 iunie 2022

„RMN”, cel mai nou titlu al lui Cristian Mungiu, denunță în stânga și-n dreapta diversele tare ale societății românești. Dar „partea inimii” e parcă mai redusă decât oricând.

De la Bacalaureat (2016) încoace, Mungiu a adunat un nou rechizitoriu sub formă concentrată – puțin peste două ore – adresat societății noastre. S-a inspirat pentru acesta din cazul real al brutarilor srilankezi întâmpinați în satul Ditrău cu xenofobie și rasism în 2020, dar filmul rezultat depășește, ca anvergură, acest unic incident: el se prăvălește asupra noastră într-o aversă de teme grele și depresive, acuzând cu voluptate și trăgând repetate semnale de alarmă. Însă tocmai această lipsă de speranță – sau de umor – a tonului vitregește experiența de orice surpriză ne-ar mai fi putut rezerva. Începând cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007), Mungiu pare că se simte tot mai confortabil în hainele celui care deține adevărul despre națiune. Cum arată acest adevăr? Deloc plăcut la vedere în Est și, chiar din acest motiv, fotogenic pe Croazetă. Tocmai această postură moralistă (și nu neapărat morală) e ceea ce jenează: sub masca smereniei, cineastul exploatează din plin decalajul simbolic dintre Occident și Orient, comportându-se ca un mărunt emisar venit să dea raportul în Vest. „Occidentul e cu ochii pe noi”, rostește alarmat un personaj din RMN, și parcă niciodată întreg meșteșugul lui Mungiu n-a fost surprins mai pătrunzător, în toată organizarea sa politică – dar politică în sens de „tactică” sau „calculată”, nu de „radicală”.

În fond, e vorba despre faptul că acest film în care se întâmplă atâtea ajunge să fie subjugat de povara unui control prea strict: nicio intuiție nu iese, nicio critică nu intră, din moment ce povestea e o sublimă cale de mijloc destinată gustului mediu de festival, care azi face ravagii. Pe de altă parte, a spune că RMN este un film cuminte e deopotrivă a exagera și a subestima problema. Niciodată Mungiu n-a demonstrat mai multă pricepere în a-și exercita concret arta, și există numeroase lucruri de salutat în film, sub raportul meseriei de a regiza, începând și încheind cu acest remarcabil plan-secvență de aproape 20 de minute, în care discursuri se ridică și se sting, priviri se schimbă și argumente se încalecă, iar camera uită să se oprească. Interesant este că acest plan masiv – pietroi de spațiu-timp care fură ochii – trece în vâjâiala lui senzorială nebună, și măcar acum se cuvine să apreciem virtuozitatea de dragul ei: nu știu dacă filmul ar fi pierdut ceva tăind prin acest cadru, însă, așa agabaritic cum e, el constituie o performanță. Filmul nu e cuminte – e chiar destul de teribilist în a-și etala mușchii, încercând să impresioneze cu trucuri vechi de autorlâc, circa 2010. Dar se simte la tot pasul atât de servil în fața unor datorii extra-filmice, încât pare conceput nu de un cineast (deci, de un om cu o dorință – aceea de a face un film), ci de o minte de businessman perfect calibrată.
 

RMN, după cum se știe, adoptă punctul de vedere al Csillei (Judith State), angajată pe o poziție înaltă la o brutărie din orășel: ea este cea care-i aduce pe srilankezi la muncă, după ce niciun român nu se prezintă la angajare. Perspectivele asupra acestei opțiuni sunt multe, însă cea care mă preocupă îndeosebi îi aparține francezului – figură aproape spectrală care îl evocă pe Timothée Chalamet – venit în localitate pentru a recenza populația urșilor din regiune. Francezul are atât de puține lucruri de făcut în film – în afară de a complica o pânză demografică deja înghesuită cu etnici maghiari, români, sași și romi – încât pare să justifice o simplă condiție de finanțare din partea Franței: prezența lui trebuie că a însemnat câțiva bani în plus la buget. Și nu e oare secvența balului de Sărbători, cu Judith State (minunată interpretare) filmată în timpul unor grațioase piruete, ca un gest de apreciere – o vitrină – pentru actrița care este și coregrafă?

RMN avansează astfel din scenă în scenă cu grija de a onora niște comenzi mai mult sau mai puțin imaginare. (Ce a vrut să spună autorul aici? este o întrebare dintre cele mai sterile, mare cauzatoare de paranoie interpretativă – dar în cazul lui Mungiu, care-și drămuiește atent cristalele de sens și simbolism presărate prin cadre, ea este cum nu se poate mai validă.) Pista respectivă transpare cel mai limpede în însuși dozajul regizoral pe care e construit filmul: există în RMN scene de punch și scene de dragoste, o privire antropologică, precum și o privire contemplativă, și toate sunt forțate să coabiteze democratic. Vezi cadrele foarte frumoase în care aparatul de filmat se lasă parcă magnetizat de poezia împrejurimilor peste care s-a așternut un strat fin de zăpadă. E de găsit aici o clipă de respiro, o stază aproape paradoxală, care mi-aș fi dorit să dureze, să rupă de tot narațiunea în loc să o puncteze delicat, integrându-se docilă la locul ei prestabilit, după principiul unui timp mort necesar sau al unui ultim dichis pe o farfurie de Masterchef. Această gândire preocupată de propriile efecte îmblânzește puterea de atracție exercitată de film asupra noastră. Ea este cea care impune, în ultimă instanță, senzația unui scurtcircuit între ceea ce a rezultat pe ecran și ceea ce s-a dorit inițial, de parcă interesul cineastului pentru aceste locuri din Transilvania care nu sunt ale lui s-ar pierde într-o privire de suprafață, pentru care un meci de hochei, o cină cu specific srilankez sau o plimbare în pădure trebuie filmate la fel: corect, dar fără pasiune.

Așa se face că privirea documentată a filmului, rod al unor conexiuni transregionale, eșuează într-o inevitabilă trecere în revistă, aproape turistică în etalarea sa de clișee „tradiționale” dacă n-ar fi, adesea, și exotizantă: vezi această paradă a localnicilor costumați de sărbătoare, filmată cu telefonul de francez. RMN greșește – pe planul cinemaului, care înseamnă un ochi ce ne sare în ajutor – tocmai pentru că produce o replică fidelă a acelei priviri de străin, uitând să se întrebe cum se simt lucrurile din perspectiva internului – fie el localnic amator de hochei sau imigrant confruntat cu xenofobia românilor. Nu-i putem cere filmului să exceleze acolo unde e numai sirop și kitsch – de pildă în secvențele de intimitate dintre un bărbat și o femeie, în mod vizibil complet desconsiderate de scenariu. Dar îi putem cere să sondeze mai adânc și mai imaginativ destinele de care pretinde că e atât de interesat. Poate astfel filmele lui Mungiu ar ajunge să predea mai puțin și să descopere mai mult.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK