Róisín Murphy inspiră fie devoțiune de sectant, fie indiferență (în cel mai bun caz) amuzată. E cât se poate de limpede deja în care tabără, profund cucernică, mă aflu.
Dacă și pe voi vă interesează mântuirea prin ritm, zic să-i dăm bătaie, știind că, mai devreme sau mai târziu, restul lumii o să se dea pe brazdă sau o să-și merite pieirea.
Poți porni un album din 2020 cu o piesă de fix acum un deceniu (Simulation)? Având în vedere ce hal de an se dovedește 2020, încă un strop de nostalgie e cel mai mărunt rău pe care l-am putea suporta, dar întreaga secvență de deschidere a albumului Róisín Machine e, de fapt, altceva - un foarte calculat exercițiu de amânare a plăcerii.
Simulation se unduiește și palpită la foc mic, BPM-urile nu-s încă pe de-a-ntregul trezite, dar asta n-o face mai puțin seducătoare ori hipnotică. Când, după vreo jumătate de minut, țiuiala melodic-techno(crată) face loc basului, știi că altceva nici n-o să-ți mai trebuiască pentru o bună bucată de vreme. Și altceva nici nu capeți.
Kingdom of Ends e crud de-a dreptul: un crescendo de vreo șase minute în căutarea unui drop dintr-acelea care fac publicul festivalurilor să exulte - iar drop-ul nu vine niciodată. Abia Something More promite o structură ceva mai tradițională (identifici și-o clapă persistentă de prin anii '90 la un moment dat), însă până și ea refuză să „pocnească" - e muzică de dans, sigur, dar repetiția, ritmicitatea nu anesteziază, ci aprofundează.
E, de asemenea, în ciuda aparențelor, muzică incredibil de diversă: disco fiert de două ori, ca țuica? Deep house? Electro soul? Electroclash? Câte ceva din fiecare, dar întregul depășește de fiecare dată suma părților.
Róisín Machine (și, de altfel, cam 95% din munca femeii noastre în cadrul Moloko, iar după aceea pe cont propriu) nu se adresează sufletelor dezinfectate vârtos ori celor care suferă de acea bizară formă de ADHD auditiv care-i împinge, de fiecare dată, să sară peste secvențele intermediare ale unui cântec sau ale unui album, pentru eternitate condamnați să caute următorul "hot track" și să nu rețină de fapt mai nimic din ce-ascultă.
Incapable, de pildă, mai ales în varianta lui extinsă, poartă toate mărcile foarte la modă ale disco-ului revitalizat, foarte la modă acum și foarte ușor de găsit prin topurile mainstream (Dua Lipa, te pup!): percuție programată, linie melodică marcată clar - și prelungită ad nauseam - grație basului, sintetizatoare à la mode și-à la Moroder.
Nu numai că, în mod aproape imperceptibil, cântecul o cotește înspre psihedelicale, însă mai și reușește să fie - în toată gloria-i dansantă - o baladă a cuiva care se-ntreabă cum se face că nu s-a îndrăgostit vreodată: "Never had a broken heart/Am I incapable of love?/Never seen me fall apart/I must be incapable of love/Never had a broken heart/Yet I'm unavailable for love". Riști, vorba celor de la Ultravox, să te trezești dansând cu lacrimi în ochi.
Murphy's Law, mai apoi, preia mantra începutului de album - "I feel my story's still untold/But I'll make my happy ending" - și o extinde într-o scenă de scurtmetraj în care protagonista, obosită moartă să tot pretindă că e femeia model într-un orășel în care nici iarba nu crește, se pregătește să-și facă bagajele și s-o tulească.
Și această piesă, și Narcissus (cu o ditamai fraza clasică subliniată de coarde), și dirty disco-ul din We Got Together, care-ți face un dor de club de te ustură călcâiele, se adună impecabil într-o a doua parte a albumului care nu numai că explică volutele de la început, dar le și completează.
De altfel, cei care au răbdarea (și ocazia) să asculte Róisín Machine cap-coadă vor constata că întreg albumul curge exact ca un DJ mix - fără pauze, fără ezitări, fără frică. Sau, dacă preferați, curge ca un soi de Pink Floyd (high) camp: credeai că te bâțâi și tu oleacă și-ai nimerit peste un album conceptual. Pam-pam!
În această „ușurătate a ființei" camuflată sub cele mai accesibile ritmuri stă, de fapt, toată șmecheria - unul dintre cele mai ușoare lucruri din lume e să faci muzică de dans care nu spune nimic sau care nici măcar nu înțelege de unde împrumută (fură?). De la bun început, însă, disco-ul a fost cam ca blues-ul sau ca gospelul - ușor de cântat, foarte greu de simțit. Disco-ul, pentru cei care n-or fi aflat încă, e născut din oprimare, din suferință și din marginalitate: e muzica minorității queer de culoare de-acum multe zeci de ani.
Iar Róisín Machine, cu clipurile sale dement-glam-copilăroase din carantină, cu suprafețele-i sclipicioase care ascund ape foarte adânci și cu cocktailul său aiuritor de bună dispoziție în mijlocul catastrofei, e în același timp o reverență făcută predecesorilor și o propunere futurist-radicală: numai dansând vom răzbi.
foto cover: captură din ”Simulation”
