Salon - Bibliotecă

Avanpremieră: „Sălbaticul”

de Guillermo Arriaga

Dacă i-ați văzut filmele lui Alejandro González Iñárritu - mai precis „Amores Perros”, „21 de grame” și „Babel” -, sau v-ați uitat la „The Burning Plain”, aveți deja o idee despre lumile pe care le creează scriitorul mexican Guillermo Arriaga. În cazul primelor trei filme, a scris scenariile, iar pe cel din urmă, bazat pe unul dintre romanele sale, l-a și regizat. Sunt lumi care trepidează, unde drumurile se intersectează de parcă în spatele lor ar sta un jucător cu simțul ironiei și al riscului, sunt lumi unde se trăiește intens și niciodată simplu. „Sălbaticul”, cel mai nou roman al lui Arriaga (care se autodescrie drept „vânător care lucrează ca scriitor”), care va apărea în curând la Editura ART, nu face excepție. Dimpotrivă. Ghemul acțiunilor se desfășoară în Mexicul de la sfârșitul anilor '60, când așa-numitul „război mexican murdar” - ciocnirile dintre forțele guvernlui și cele ale rezistenței de stânga - făcea din haos ordinea de zi a țării. Urmărind povestea unui adolescent, romanul își poartă cititorii prin tot spectrul societății mexicane de-atunci și, implicit, prin tot spectrul moralei și-al emoțiilor. De la lumea întunecată a traficului de droguri, la lumea cel puțin la fel de întunecată a grupărilor ultrareligioase, care-și arogă statutul de „purificatori” ai societății. Pe scena unde se ciocnesc aceste forțe, iar instituțiile sunt anihilate de corupție, sunt prinși oameni obișnuiți. Apoi, după bunul obicei al lui Arriaga, când privirea face zoom out, lumea se lărgește și ies la iveală cu totul alte universuri, care comunică prin legături aparent invizibile. Apropo de asta, aacă vi se pare că lumea în care ne mișcăm zi de zi e așa diferită de Mexicul din „Sălbaticul”, vă propunem să citiți în avanpremieră fragmentul de mai jos, despre justițiari autoproclamați, dușmani inventați și ura ca armă: 

 

În noaptea aceea ne‑am îmbrăcat în rasă și ne‑am pus cagule. Rugăciunile au durat mai mult decât de obicei. Din nou acele diatribe furibunde, litanii aducătoare de pedeapsă și de moarte.

La final, ne‑a cerut să ne scoatem cagulele. S‑a plimbat printre noi. Unii s‑au simțit intimidați la trecerea lui și și‑au lăsat privirea în pământ. S‑a oprit în mijloc și ne‑a zis: „După luni întregi de investigații, am aflat numele a trei dușmani ai lui dumnezeu.“ A scos o tăbliță din dulap și a început să scrie pe ea cu o bucată de cretă:

José Luis Cedeño, profesor. Retorno 207, nr. 49. Lucrează la Universitatea Națională Autonomă din Mexic. Comunist. Domnul Mario Arias. Retorno 202, nr. 8. Comerciant. Eretic. Domnul Abraham Preciado. Proprietarul magazinului mixt La Españolita, fostul magazin Hacienda de Guadelupe. La numărul 857. Evreu. Primul pas în desemnarea cuiva drept „dușman al lui dumnezeu“ era o „atenționare“ făcută la adăpostul anonimatului de unul dintre membrii grupării. La sfârșitul reuniunilor de sâmbătă, fiecare dintre noi primea o foaie albă și un plic. Dacă vreunul dintre noi bănuia pe cineva că avea opinii anticatolice, îi scria numele pe foaie, punea hârtia în plic, lipea plicul și îl introducea într‑o urnă de fier ținută sub lacăt. Humberto și Antonio erau singurii care aveau cheia de la urnă.

Hârtiile rămâneau albe mai mereu. Dar dacă totuși apărea vreun nume, cei doi analizau presupusa vinovăție și ordonau – în cel mai mare secret – cel de‑al doilea pas: investigația. Această etapă trebuia făcută de trei dintre membri, aleși numai și numai de către Humberto. Nici unul dintre cei trei nu știa cine sunt ceilalți doi și fiecare trebuia să acționeze pe cont propriu. Cei aleși jurau să nu dezvăluie misiunea lor nici unui alt membru al grupării.

Dacă „investigatorii“ aduceau probe evidente care incriminau posibilul „dușman“, urma cel de‑al treilea pas: „rezoluția“. Humberto cântărea datele pentru a decide dacă acuzatul era cu adevărat sau nu „dușmanul lui dumnezeu“ și se sfătuia cu părintele Arturo. Abia după ce părintele Arturo își dădea acordul, Humberto ne informa și pe noi. Urma cel de‑al patrulea pas: „apărarea“. Humberto ne întreba dacă vreunul dintre noi aveam informații care să atenueze sau chiar să anuleze condiția persoanei acuzate. Era interzis, și se considera o trădare gravă, să minți pentru a apăra un acuzat. Cine făcea asta risca să fie pedepsit cu asprime. Dacă în apărarea acuzatului erau aduse dovezi valide, investigația se relua până când se putea da un verdict final: dușman sau nu.

— Are cineva ceva de zis în apărarea profesorului Cedeño? a întrebat Humberto.

Profesorul Cedeño era bine‑cunoscut în cartier. Foarte serios, dar binevoitor. Mulți dintre elevii lui îl vizitau acasă. Mai toți purtau plete și salbe. Raymundo, un băiat uscățiv cu fața lungă, a ridicat timid o mână.

— Eu îl știu pe profesorul Cedeño. E prieten cu tata.

— Și ce dacă e prieten cu taică‑tu? E comunist.

Raymundo a înghițit în sec.

— Dar crede în Cristos și merge la biserică.

— Dacă merge la biserică, nu înseamnă că nu e comunist. Predă teorii marxiste și socialism ateist la UNAM, a zis Antonio.

Dovezile se adunau împotriva lui Cedeño. Raymundo a mai încercat încă o dată să‑l apere.

— E un om bun. E nașul de botez al surorii mele.

Humberto s‑a apropiat și s‑a oprit la câțiva centimetri de Raymundo.

— Nu e de‑ajuns să fii un om bun și să crezi în Cristos. Cred că are nevoie de o corecție ca să‑și revizuiască atitudinea comunistă.

Intimidat, Raymundo i‑a răspuns bâiguind:

— Da, poate că da.

„Corecție“ însemna o păruială ușoară, cea mai ușoară pedeapsă din lista băieților cuminți.

— Cedeño va fi pedepsit, a hotărât Humberto și s‑a lăsat o tăcere aprobatoare.

Nimeni nu a ridicat mâna în apărarea lui Mario Arias.Sosise în cartier în urmă cu vreo șase luni. Păcatul său a fost că renunțase la catolicism pentru a trece la Martorii lui Iehova. I‑a spus părintelui Arturo când a trecut pe la el ca să‑l cheme la slujbă. Humberto a decis că nu era cazul de nici o corecție, deocamdată. „Cum o fi, dar continuă să creadă în Cristos. Dar dacă vreunul dintre voi îl veți auzi ponegrind religia catolică, să mă anunțați imediat.“ În cazul lui Arias, s‑a hotărât să fie ținut sub observație.

Abraham Preciado era un bărbat de șaptezeci și cinci de ani, un om acru, cu o fire dificilă. Se ocupa de La Españolita, un magazin cu de toate, împreună cu soția lui, Elsa, o femeie la fel de acră ca el. Nimeni nu și‑a dat seama după nume că ar fi fost evreu, iar el nu a zis niciodată. Când părintele Pepe a trecut pe la el ca să‑l invite la biserică, Preciado i‑a zis că îl dureau genunchii – chiar se ajuta de un baston la mers – și că prefera să se roage acasă, pentru a nu ofensa pe nimeni dacă nu îngenunchea. L‑a rugat pe preot să‑i sfințească magazinul și părintele Pepe a făcut‑o bucuros. Astfel, don Abraham și‑a ascuns adevărata credință și a evitat persecuția cu care era obișnuit încă de mic. 

Pentru băieții cuminți, orice evreu era dușmanul lui Cristos. „L‑au crucificat. Și‑au negat credința. Vor să se impună în fața noastră, se simt superiori și sunt niște gunoaie“, ne‑a spus Humberto la una dintre întâlniri. 

Ani întregi, don Abraham și soția lui n‑au stârnit bănuiala băieților cuminți. Nu erau altceva decât doi bătrâni ursuzi și severi. Zilnic îi puteai vedea în spatele tejghelei, de la șapte dimineața până la nouă seara. De luni până sâmbătă, iar duminică până la amiază. Aveau un singur angajat la care țipau încontinuu. Vindeau numai cui aveau ei chef, în funcție de cum arăta și de cum se îmbrăca. „Ție nu‑ți dau nimic, băiete“, îi spuneau în față și nu‑l mai băgau în seamă oricât s‑ar fi rugat clientul să fie servit. Abraham și Elsa nici măcar nu se mai uitau la el.

Atitudinea lor îi deranja pe vecini, dar nu exista alt magazin în apropiere, în afară de supermarketul Gigante, care era destul de dosit și aveau deschis numai de la zece dimineața la șapte seara. Cumpărăturile de urgență se făceau la La Españolita. Firește, cu un adaos de cel puțin douăzeci și cinci la sută.

Josué a fost cel care a descoperit că don Abraham și doña Elsa erau evrei. Un coleg de școală, un băiat evreu pe nume Grinberg, i‑a spus că avea niște rude în Unidad Modelo. „Sunt evrei?“, l‑a întrebat Josué. „Normal“, i‑a răspuns Grinberg, „un văr de‑al tatei, cu soția lui. Domnul Abraham, cel cu magazinul La Españolita, din fața bisericii“. 

Imediat, Josué l‑a informat pe Humberto. Numele Preciado nu suna deloc a nume evreiesc. Nu cunoșteau diferențele dintre evreii de rit așkenaz și evreii sefarzi. Numele Preciado era de origine sefardă. 

Humberto a ales trei băieți cuminți să facă cercetări asupra familiei de evrei. În mai puțin de douăzeci de zile, au aflat numele sinagogii din îndepărtata localitate Polanco unde mergeau la slujbă, cine era rabinul la care se duceau și numele fiecărui membru din extinsa lor familie. Abraham și Elsa erau evrei practicanți și activi în comunitatea lor. 

Pe scala dușmanilor lui dumnezeu, a fi evreu nu era grav. În general erau doar supravegheați, dar în cazul de față a contat adversitatea celor din cartier față de comportamentul lor neplăcut, de avariția și meschinăria lor. Pentru Humberto, cei doi soți erau tipul de evreu vinovat pentru uciderea lui Cristos, așa că se impunea o corecție severă. „O să‑i învățăm să fie umili și generoși, așa cum trebuie să fie orice om credincios, din oricare religie.“ 

Nimeni nu le‑a luat apărarea. Nu a contat că erau doi bătrâni care munceau cât era ziua de lungă. Nu a contat că trăiseră atâția ani printre noi, că îi știam de când eram niște țânci. Nu. Decizia fusese luată și nimeni nu mai putea interveni. 

Dușmanii lui dumnezeu:

1. Nu sunt de aceeași religie. Măsuri: supraveghere. În caz că iau în derâdere numele lui Cristos sau ponegresc biserica catolică: corecție.

2. Au trecut de la catolicism la altă religie. Eretici. Măsuri: supraveghere. În caz că iau în derâdere numele lui Cristos sau ponegresc Biserica Catolică: corecție sau chiar corecție dură.

3. Atei și agnostici. Măsuri: corecție dură. În caz că iau în derâdere numele lui dumnezeu sau ponegresc biserica catolică: eliminare.

4. Comuniști. Măsuri: corecție dură. În caz că iau în derâdere numele lui dumnezeu sau ponegresc biserica catolică: eliminare.

5. Consumatori de droguri sau de alcool în exces. Măsuri: corecție dură.

6. Femei fără căpătâi sau care se prostituează. Măsuri: corecție sau corecție dură.

7. Cei care fură, fraudează, șantajează, comit acte de corupție. Măsuri: corecție dură.

8. Cine avortează. Măsuri: eliminare.

9. Cei care sechestrează oameni. Măsuri: eliminare.

10. Cei care corup sexual indivizi de același sex cu ei, violatori și cei care practică sodomia. Măsuri: eliminare.

11. Cei care otrăvesc societatea vânzând droguri și substanțe interzise. Măsuri: eliminare. 

Supraveghere: a urmări îndeaproape o persoană pentru a afla dacă prin comportamentul, opiniile și acțiunile sale atentează împotriva credinței catolice sau a Domnului nostru Isus Cristos.

Corecție: pedeapsă fizică aplicată dușmanului. Va fi dusă la îndeplinire folosindu‑se numai părți ale corpului: mâini, coate, picioare, genunchi.

Corecție dură: pedeapsă fizică mai violentă aplicată dușmanului, cu ajutorul unor obiecte tari, cum ar fi bâte, scânduri, sticle, țevi, lanțuri.

Eliminare: suprimarea persoanei nocive, pentru ca astfel să nu mai poată continua să facă rău. Pe lângă armele menționate mai sus, pot fi utilizate arme de foc și arme albe.


Sălbaticul”, de Guillermo Arriaga, traducere de Marin Mălaicu Hondrari, este în curs de apariție la Editura ART, în colecția Musai. 

de

  • Guillermo ArriagaGuillermo Arriaga

    Romancier, scenarist și regizor mexican, nominalizat la Oscar și câștigător al multor premii importante, printre care Premiul pentru Cel mai bun scenariu, la Cannes în 2005.

30 October 2018 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9