Salon

O scriitoare britanică vorbește despre sex, boală și metafizică

de Ionuț Sociu

Zilele trecute am stat de vorbă cu scriitoarea Sarah Perry, unul dintre autorii prezenți la București în cadrul programului „Marea Britanie – țară invitată de onoare a Salonului Internațional de Carte Bookfest”

Născută în 1979, Sarah Perry a debutat în 2014 cu romanul After Me Comes the Flood și de atunci a mai scris două cărți: Șarpele din Essex și Melmoth, ambele publicate la noi de Editura Nemira în traducerea Ioanei Văcărescu. În cei cinci ani de la debut, Perry a devenit un star în lumea literară britanică, a fost tradusă în peste 20 de limbi și a câștigat deja câteva premii importante (inclusiv Cartea Anului la British Book Awards 2017 pentru Șarpele din Essex, volum vândut în sute de mii de exemplare). Dintr-un anumit punct de vedere, acest succes de public pare unul paradoxal, în condițiile în care ea scrie romane de idei, în care se discută, printre altele, despre relația dintre credință și rațiune. Pe de altă parte, interesul lui Perry pentru epoca victoriană e, după cum observă și criticul Mihai Iovănel, în consens cu valul actual de filme, seriale, romane, volume nonfiction, care se întorc spre această perioadă a secolului 19. Plus că Perry reușește performanța de a crea o atmosferă de thriller - folosind elemente neogotice - în jurul unor idei, de aici și acest „suspans metafizic” despre care vorbesc cronicile britanice în legătură cărțile ei.  

Atât în Șarpele din Essex, cât și în Melmoth - ambele romane având drept figuri centrale două femei (Cora și Helen) - este descrisă relația unor comunități cu anumite figuri mitice: un șarpe înaripat care îi bântuie pe locuitorii din zona Essex și un personaj faustic legendar, Melmoth, inspirat de romanul lui Charles Maturin, Melmoth the Wanderer (1820). Autoarea se folosește de aceste mituri și le transformă în surse de frică și teroare pentru cei care intră în contact cu ele. Doar că nu e o teroare care se naște dintr-un contact direct, ci dintr-o absență, dintr-o invizibilitate. Acel șarpe din Essex e înspăimântător tocmai pentru că nu poate fi văzut, și atunci fiecare vine cu o viziune proprie asupra acelei amenințări difuze și misterioase. Nu întâmplător, filmul preferat al lui Sarah Perry este Jaws/Fălci, al lui Spielberg, și asta pentru că toată groaza care se instalează la începutul filmului este bazată pe o absență. Pe ceea ce nu se vede. 

M-am întâlnit cu Sarah Perry la o cafenea de lângă Cișmigiu și, încă din primele minute, m-am simțit „contaminat” de energia ei. E o persoană tonică și deschisă, care râde chiar și când povestește despre lucruri mai puțin plăcute. Mi-a vorbit despre educația ei puritană și religioasă, despre legătura dintre scris și boală și despre cum a ajuns să scrie un roman întreg sub influența stupefiantelor.   

Ca și în cărțile ei, și în această conversație gândurile și ideile aveau ceva palpitant, se derulau într-un fel care mă făcea să mă întreb: oare ce urmează să-mi zică? 

Sursă foto: Editura Nemira

O să încep cu o observație. Când mă uit la primele pagini din Șarpele din Essex și din Melmoth, am senzația că orașele pe care le descrieți - Londra și Praga - apar în sine ca niște personaje, pe care vreți să le captați din mai multe unghiuri. 

Da, clar, recunosc că sunt interesată - obsedată aș zice - de locuri și de felul în care un oraș sau un peisaj influențează un personaj sau chiar pe cititor. Cum și eu la rândul meu sunt influențată de locurile în care merg. Sunt orașe și țări în care mă simt absolut mizerabil și care îmi dau o senzație totală de disconfort. 

Puteți să-mi dați niște exemple? 

Da. Noua Zeelandă și Australia, mai exact Sydney. Tocmai m-am întors de acolo și aproape am avut o cădere nervoasă. Adică oamenii au fost foarte drăguți cu mine, mâncarea era foarte bună, dar era ceva care mă bloca cu totul, nu știu cum să explic. Iar când ajuns aici, în București, m-am simțit bine chiar din primele minute după ce am coborât din avion. Simțeam că sunt în locul în care trebuie.  

În ce fel ați fost influențată de Essex, zona în care ați crescut?

Pentru mulți oameni din UK, Essex e o glumă, un loc pe seama căruia se fac multe miștouri. Sunt tot felul de clișee despre fetele din Essex, că ar fi vulgare și needucate, sau că ar fi o zonă plictisitoare, banală și fără istorie. Dar Essex e, de fapt, un loc extraordinar! Și toată această zonă din estul Angliei are ceva special, e plată și cețoasă, plină de stejari, case vechi și ruine, astea sunt lucrurile cu care mă identific și care înseamnă acasă pentru mine. De aia nu-mi place în general să călătoresc spre Vest. Prefer Estul, Estul Angliei sau Estul Europei, doar să fie în direcția aia. 

De ce vă compară lumea cu Dickens atât de des? 

(Râde) În primul rând, trebuie să spun că nu-mi place Dickens atât de mult. Iar motivul pentru care sunt comparată cu Dickens are de-a face cu faptul că influențele pe care le-a avut Dickens sunt similare cu ale mele. Și mă refer la mediul în care am crescut și m-am format. Tot ce mă înconjura pe mine era asemănător cu atmosfera în care ar fi trăit un autor victorian. Încă de vârsta de 4 ani, memoram fragmente din Biblie în fiecare zi și mergeam la biserică, mai apoi am ajuns să mă gândesc constant la ce înseamnă să fii bun, la iertare și compasiune. Și învățam mult despre idei - idei despre bine, rău, nebunie, știință ș.a.-  asta îmi ocupa o mare parte din timp. 

Deci ați descrie cărțile dvs. ca fiind niște romane de idei?

Da, e adevărat, asta a fost preocuparea mea de-a lungul întregii vieți. Poate are legătură și cu faptul că tatăl meu a fost om de știință, iar mama mea matematiciană. Ideile mă interesează cel mai mult. Nu-mi pasă de romance, și da, poate chiar sunt o victoriană.

Sursă foto: Editura Nemira

Unde încape senzualitatea în toată povestea asta? Când aud de epoca victoriană,  mă gândesc și la o lume  care ascunde mereu ceva. 

Într-adevăr, asta se și întâmpla, mai ales că erau multe lucruri de ascuns. Când o să-ți zică cineva că e foarte bine crescut și că duce o viață corectă, să știi că există un motiv pentru care ți-o zice. Iar epoca victoriană era, de fapt, una foarte senzuală. Erau femei care trăiau cu femei, și erau bărbați care se îmbrăcau în femei, și erau toate lucrurile alea pe care le facem și azi, pentru că suntem cu toții ființe umane. Doar că acolo unde sunt multe reguli și restricții, trebuie să te întrebi: „ce vor să să oprească de fapt?”. Și când te uiți la romanele victoriene, o să dai peste o expresie acestei epoci care e mult îmblânzită și cosmetizată, dar când citești jurnale și scrisori, descoperi o lume mult mai intensă. 

Folosiți des cuvântul „puritanism”, atât în articole, cât și în alte interviuri. La ce vă referiți mai exact?

Ah, ce întrebare! În primul rând, are legătură cu fascinația mea pentru Puritani, acel grup religios activ în urmă cu câteva secole. Deși voiau să ducă o viață cât mai pură, ei erau, de fapt, mult mai libertini decât oricine altcineva la acel moment. Aveau acest crez că sexul era destinat plăcerii, și nu pentru a face copii. Și oamenii erau îndemnați, chiar și prin intermediul unor broșuri, să facă sex cu soțiile lor și să se bucure de asta. Or, în cazul meu, având această educație de care îți spuneam și care mă pregătea să fiu un om bun, am fost mereu prinsă între acest sine „curat” și cealaltă latură a mea, care se revolta și care nu voia să fie bună și să se ducă la biserică. Noi ne imaginăm că oamenii trebuie să fie într-un anumit fel doar pentru că sunt religioși, dar, de fapt, ei te pot surprinde cu comportamentul lor. 

„Spencer a văzut un pic mai în față un han cu fațada lambrisată, pe care atârna o firmă de oțel împodobită cu un blazon ce înfățișa un leu roșu, ridicat în două labe.

– Șarpele din Essex? a repetat Spencer, uitându-se în jos, ca și cum s-ar fi așteptat să vadă o viperă pe trotuar.
– Doar despre asta vorbește în ultima vreme. Nu i-a scris Drăcușorului să-i povestească toate astea? E o legendă perpetuată de proștii satului, despre un șarpe înaripat care ar fi fost văzut ieșind din estuar și amenințând satele de pe coastă. A reușit să se convingă singură că e vorba despre unul dintre dinozaurii despre care se spune că ar fi supraviețuit dispariției speciei – ai mai auzit așa ceva în viața ta?” (Șarpele din Essex)

De aici și refuzul de a împărți personajele în bune și rele

Da, pentru că nu cred în așa ceva. Ca autor, cred că e important să poți să creezi  personaje pe care alții le-ar considera „imorale”, dar să scrii despre asta cu compasiune și iubire, pentru că nu e treaba mea ca scriitoare să judec comportamentul lor. Refuz să-mi judec personajele sau să le pedepsesc. Și paradoxul e că, deși suntem în 2019, oamenii sunt șocați când dau în cărțile mele peste o scenă care implică vreun adulter. Sunt anumite transgresiuni pe care cititorii nu le pot ierta. Adică eu scriu despre înjunghieri, crime și tot felul de ticăloșii, dar pe ei îi scoate din minți imaginea cu doi oameni care fac dragoste. Ciudat, nu? (râde

Cum a avut loc ruptura de mediul  „puritan”?  

Am fost foarte religioasă până pe la 27 de ani și apoi a urmat o perioadă de derută. Și trebuia să-mi găsesc de muncă, să mă întrețin cumva, și am lucrat în tot felul de locuri, în magazine, funcționară etc.  

Scriați în perioada aia?

Nu. Ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream, dar fiind foarte ocupată cu munca, nu aveam timp. Și asta mă făcea cumplit de nefericită. Și apoi m-am înscris la un masterat în Scriere creativă și, mai târziu la doctorat, și atunci am început să scriu. 

Sursă foto: Editura Nemira

Cum a fost să lucrați la prima carte, After Me Comes the Flood?

A fost ceva îngrozitor! Nu mai scrisesem ficțiune până atunci, și nu știam ce fac. Știam foarte bine ce vreau să scriu, dar nu știam cum să o fac. Așa că a trebuit să fiu umilă și să accept că nu știu ce fac. Și oricum colegilor mei de la cursuri nu le plăcea cum scriu și erau convinși că nu am nicio treabă cu asta. 

Ați publicat un eseu extraordinar în The Guardian [Out of my mind: Sarah Perry on writing under the influence of drugs] în care vorbiți despre relația dintre boală și literatură. 

E cel mai bun text pe care l-am scris, sunt mai mândră de eseul din The Guardian decât de cărțile mele! (râde) Evident, acea perioadă a lăsat urme asupra mea, dovada e că acum sunt foarte foarte sensibilă și atentă la durerea altora. Dacă merg pe stradă și văd vreo rană sau cel mai mic semn de durere la cineva, sau dacă un prieten îmi zice că îl doare o mână, atunci se întâmplă ceva, de parcă mi se strânge stomacul și mă ia o tristețe copleșitoare. Și primul instinct e să-i ajut, să le dau pastile, să fac ceva pentru ei, pentru că nu pot să uit durerea prin care am trecut.

Cum reușeați să scrieți în condițiile alea? 

A fost îngrozitor. Eram posedată de dorința de a scrie și simțeam că dacă nu termin o carte în toată perioada aia de suferință, aș fi irosit o ocazie. Au fost perioade când durerea era mai mică și puteam să stau puțin la birou. Dar apoi revenea atât de puternic, încât stăteam întinsă în pat, cu laptopul în dreptul capului, și foloseam softuri de recunoaștere a vocii. Doar că nu-mi prea ieșea nimic, și atunci încercam să găsesc o poziție cât de cât acceptabilă în care să scriu. Nici azi nu-mi dau seama cum am reușit să o fac, știu doar că a ieșit un manuscris din toată experiența asta.

A fost scrisul un mijloc de rezistență în fața bolii? 

Da. Era o durere atât de cumplită încât am ajuns la o fază de depersonalizare. Acum pot să vorbesc despre asta cu oarecare detașare, fără să plâng, dar au fost momente în care zăceam pe saltea, urlam și nu-mi venea să cred că luasem atâtea pastile și tot simțeam durerea atât de tare. Și într-o zi am avut sentimentul ăsta că-mi ies din corp, și mă privesc de undeva de sus, dintr-un colț al camerei, de parcă mă uitam la mine și îmi ziceam: „îți cam place drama, nu-i așa?”(râde) Era prima oară când înțelegeam că suferința poate fi atât de mare, încât la un moment dat zici „gata, stop, eu nu mai fac asta, trebuie să las durerea în urmă”. A fost ca un declic. Poate de aia am ajuns să scriu Melmoth la persoana a treia, odată cu această detașare. 

Citindu-vă proza, am senzația că încercați să surprindeți mereu prin limbaj, prin asocieri de cuvinte bizare și prin referințe neașteptate.

Mă bucur că simți asta. Îmi place să surprind cititorii și e ciudat cumva că unii au impresia că stilul meu e „învechit”. Mă irită chestia asta, trădează mai degrabă o lipsă de imaginație din partea unora. Dar înțeleg de ce zic asta, în condițiile în care proza contemporană a fost dominată pentru multă vreme de o anumită direcție, care se voia a fi reprezentativă pentru „ficțiunea de calitate”. Și e ceva ce auzi tot timpul la MFA-uri și cursuri de scriere creativă, și anume că nu ai nevoie de adjective și adverbe și că trebuie să păstrezi totul foarte simplu și minimalist, pe ideea de show don’t tell, toate regulile alea vechi și banale atât de dragi unor specialiști, în general, bărbați albi de 70 de ani. Dar nu mă interesează deloc treburile astea! O să folosesc orice cuvânt vreau eu, și dacă o să decid să am propoziții de o pagină, nimeni nu să mă oprească. Pentru că așa vreau eu! (râde). Și de aia atunci când oamenii citesc și văd că stilul meu nu e ăla curat și simplu, se gândesc că e old fashioned. Dar vreau să cred că ce fac e ceva nou, ține de o altă etapă, e post -„curat și simplu”, și sunt și alți  scriitori care fac asta, nu vorbesc doar de mine, mă gândesc la Daisy Johnson sau Amy Sackville, dar și alții.

Dacă ați face din București un personaj, cum ar arăta?  

Cum ziceam, m-am îndrăgostit de București din prima. Și peste tot unde mă întorc, mă ia o anumită stare, uită-te la clădirile astea din spatele nostru [arată spre niște balcoane de pe Brezoianu]. Există o armonie, există toate proporțiile, și clădirile au aproape un aer parizian, grațios, dar în același e și ceva care pică în paragină, care se degradează ușor. E ceva la București care îmi amintește de o femeie foarte frumoasă, dar care a suferit mult.

Sursă foto main: Editura Nemira.

de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter. Îi plac trenurile, filmele cu spioni și literatura americană. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

10 June 2019 ora 18:00



X Revista Scena9