Salon

Șerban Savu: „Întotdeauna mi-am imaginat un înger al muncii”

de Cristina Beligăr, fotografii de Vakarcs Loránd

Contactul lui cu arta a venit ca în cazul oricărui copil. Nu a fost „nimic special”, spune astăzi Șerban Savu, în faptul că de la vârsta de cinci ani știa că vrea să devină pictor. A fost încurajat mai întâi de bunici, alături de care a copilărit în Sighișoara, apoi de părinți. Cu un tată scriitor, artiștii pe care a avut ocazia să îi întâlnească au început să îl fascineze. Mergea alături de tatăl său cu troleibuzul pe Calea Dorobanților din Cluj și, de câte ori trecea pe lângă Liceul de Arte, își zicea că o să învețe într-o zi acolo. Decizia de a studia la o școală și un liceu de artă și apoi la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în 2001, i-a aparținut în totalitate.

Șase ani mai târziu, în 2007, după o bursă de cercetare la Veneția, Șerban Savu avea expusă o primă lucrare la târgul de artă Armory Show în New York, moment urmat de o expoziție de grup la Galeria David Nolan – „Across the Trees” - și de o expoziție personală - „The Edge of the Empire” - cu 14 picturi, în 2009, la aceeași galerie americană. „Nu există nimic radical în privința artei lui Șerban Savu. Embleme ale promisiunilor trecute pentru un viitor utopic și scene ale unui prezent încă otrăvit de aceste promisiuni există într-un continuum în aceste imagini ciudate, dar neclintite și frumos pictate”, scria publicația The New York Times în 2009.

Considerat parte a grupului de artiști cunoscuți sub numele de Școala de la Cluj, - despre care Casa de Licitații Christie’s scria în 2016 că revoluționează pictura contemporană - alături de Adrian Ghenie, Victor Man sau Marius Bercea, Șerban Savu a devenit un nume de referință în arta internațională prin pictura sa, care explorează o realitate socială a vieții de zi cu zi din spațiul românesc postcomunist. Dar cum realitatea se schimbă permanent, temele pe care artistul le explorează în ultimii doi ani nu mai sunt legate neapărat de tranziția post-comunistă şi de efectele arhitecturale şi sociale ale comunismului. În prezent, de exemplu, îl preocupă legătura dintre mit, religie și ideologie.

Șerban Savu, „Daedalus”, 2018

Astăzi, Șerban Savu are expoziții personale în galerii de artă contemporană din mai multe colțuri de lume: Nicodim Gallery din Los Angeles, Galeria Plan B din Berlin sau David Nolan Gallery din New York. În această toamnă, lucrările sale sunt expuse la Plan B în Berlin și la Centre Pompidou în Paris. Recent, expoziția „Ziua tuturor sfinților”, cu două dintre lucrările sale, a fost deschisă la White Cuib în Cluj-Napoca. O puteți vedea până luni, 1 octombrie.

Șerban Savu a trăit în Cluj momentul de vârf al spațiului de creație și difuzare a artei contemporane Fabrica de Pensule, într-o perioadă în care turiștii și colecționarii de artă veneau cu autocarul în atelierele artiștilor și în galeriile deschise în fostul spațiu industrial. A asistat și la restructurarea mai puțin transparentă a Fabricii, în 2016, ceea ce l-a convins că era exact momentul potrivit pentru schimbarea de care simțea că are nevoie.

Așa că astăzi își pune ideile în mișcare în spațiul unui alt atelier, a cărui fereastră nu mai trebuie să stea permanent deschisă spre lume. Este un atelier pe care îl împarte cu bunul său prieten Ciprian Mureșan, unul dintre artiștii care a reprezentat România la a 57-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneţia, în 2017. Încă de la intrarea în atelier, ești cuprins de lumina care răzbate prin ferestre. În partea dreaptă, rezemate de perete, stau mai multe lucrări care vor pleca în următoarele luni prin lume, în timp ce pe șevalet câteva viețuitoare naufragiate dintr-o arcă imaginară încearcă să-și reia viața după potop. Făcusem doar câțiva pași și universul artistului Șerban Savu începea deja să se desfășoare în fața noastră.     

Șerban Savu în atelierul său

„Nu poți să fii artist dacă nu știi cine ești”

A existat un moment în liceu sau în facultate care să fi fost decisiv în formarea ta?

Educația pe care am primit-o a fost una, aș spune, clasică. Eram destul de liberi și nu îmi amintesc să fi urmat o programă fixă. Am schimbat destul de mulți profesori și, sincer, după ce am terminat facultatea, nu știam mare lucru despre ce se întâmpla în lumea artei în acel moment. Toată generația mea era deconectată. Eram foarte limitați. Să nu mai spun că ne-am oprit cu istoria artelor la avangardă. De aceea, nu cred că au existat momente esențiale în formarea mea. Desigur, a existat prietenia pe care am legat-o cu artiștii din perioada studenției, cu Adrian Ghenie sau cu Victor Man, o prietenie care a contat și contează și acum. Discutam despre artă mereu. Cu toate acestea, când am terminat școala nu prea știam cu ce se mănâncă arta. Poate suna straniu acum, dar așa a fost. Știm cu toții că scopul școlii nu este să te facă artist. Artist ești, sau nu ești. Dar școala ar trebui să îți ofere niște instrumente de cunoaștere pe care noi nu le-am avut și pe care a trebuit să ni le căutăm singuri. Pentru mine a fost esențială perioada bursei de doi ani la Veneția, de altfel definitorie pentru descoperirea mea ca om și artist. Nu poți să fii artist dacă nu știi cine ești. Eram un copil pe atunci și nu plecasem până în acel moment de acasă. A fost primul contact cu viața liberă, cu o altă civilizație și cultură. Și faptul că am putut să fac comparații sau să văd Bienala de artă, a fost esențial. M-a ajutat să înțeleg cine sunt.

Ai fost și ești în continuare admirator al artei venețiene, mai exact al renașterii italiene. De ce Tițian este pentru tine pictorul complet?

Dacă vezi pictura lui pe viu și îi înțelegi maniera, îți dai seama că este un colorist fantastic. Începând cu Bellini, în arta venețiană s-a dezvoltat foarte mult cromatica, iar Tițian este un artist care a depășit pictura bidimensională și a ajuns să construiască cu materie, aproape visceral. Se folosea de multă culoare și apoi venea cu niște laviuri [mod de a colora monocrom un desen prin tente cu tuș diluat sau cu o culoare de apă, n.m.] incredibile. Era un artist care picta cu intensitate și asta m-a făcut pe mine să trăiesc pictura lui și să am parte de experiențe foarte speciale când îi privesc lucrările. Dar faptul că îți place un artist sau altul este o alegere personală. Bruegel, de exemplu, continuă să ne fascineze. Unul dintre discursurile despre artă astăzi face referire la contemporaneitate. Referitor la acest tip de discurs, pentru mine nu contează felul în care umanitatea a setat cronologic istoria artei. Când mă uit la Bruegel, văd lumea de astăzi și de atunci în egală măsură. Asta îl face un mare creator din punctul meu de vedere.

Șerban Savu, „Salcia plângătoare”, 2018

„Fiecare pictură este un semn de întrebare pentru mine”

Ce a însemnat pentru tine „momentul” Fabrica de Pensule și cum ai interpretat restructurarea din 2016?  

Fabrica de Pensule a fost un loc în care s-au coagulat multe idei și care a înglobat cam toată scena artistică clujeană, nu doar de arte vizuale, ci și de artele spectacolului și management artistic. A fost un moment istoric, l-aș numi, în care mai mulți oameni au căzut de acord asupra unor idei și principii. Asta a ajutat la fondarea scenei. Și pentru că era un moment special pentru România și chiar și pentru Europa de Est, automat am avut cu toții vizibilitate. Au fost mulți artiști de foarte bună calitate într-un singur loc, lucru datorat și prieteniei dintre oamenii care funcționau în Fabrică. Dar era un echilibru fragil care nu avea cum să dureze la nesfârșit. A durat un timp. Felul acesta de a împărți puterea în mod egal s-a dovedit că are un sfârșit. Chiar și studiile arată o medie de supraviețuire de șapte ani în cazul unor astfel de organizații în care puterea este împărțită la orizontală.

Iar prieteniile nu durează nici ele.

Am rămas prieten cu majoritatea artiștilor, dar faptul că trei oameni au acaparat numele acelui loc a fost un fel de furt. M-am simțit furat de cei care au organizat această fraudă. Nu mi-a venit să cred. Cu astfel de oameni îți este imposibil să rămâi prieten. Poate am fost și noi mult prea utopici.

Ești un artist care se raportează tot timpul la spațiu în conturarea personajelor. Cât de mult stai într-un spațiu până îl înțelegi?

Lucrurile s-au mai schimbat între timp. Faptul că m-am mutat într-un atelier nou a însemnat pentru mine și o privire spre interior. La Fabrică, atelierul era în mijlocul unei zone care mă interesa foarte mult din mai multe puncte de vedere. Și am stat și am disecat spațiul respectiv până când l-am consumat. Mutarea în alt atelier a însemnat destul de mult. Încă de atunci cochetam cu alte idei, dar schimbarea efectivă a venit când m-am mutat fizic de acolo. Inspirația acum nu mai vine de pe fereastră. Se pare că și lumea interioară poate să mă inspire la fel de bine.

Ideea este generată de un anumit tip de introspecție, dar, pentru a construi imaginea, mă folosesc de mai multe surse din realitate. Pentru mine este mult mai importantă scânteia, ceea ce generează ideea și imaginea, nu neapărat realizarea ei. Desigur este esențială și realizarea ei, dar momentul cheie este acea scânteie, catalizatorul. Într-un fel sau altul, dispun acum de mijloacele prin care pot să pictez ceea ce gândesc pentru a ajunge la acea formă pe care eu o consider ideală. Uneori nu reușesc asta și sunt nemulțumit în acel moment. Dar nu îl iau ca pe un semn. Pur și simplu se întâmplă. Este un alt mod de a lucra.

Într-un fel, este mai interesant pentru că nu am o rețetă de execuție. Fiecare pictură este un semn de întrebare pentru mine, nu știu cum să o rezolv inițial și trebuie să caut soluții, ceea ce face actul destul de interesant, provocator. Ideal ar fi să te pui la lucru și să faci abstracție că ești pictor. Desigur, vin anumite mecanisme vizuale care te îndrumă să abordezi o anumită manieră, dar uneori este bine să îți dai peste mână și să încerci să ai o privire fără prejudecăți, fără clișee. E greu să ajungi acolo.

Pe de altă parte, pe mine mă interesează foarte mult istoria artelor, care funcționează ca un filtru de a vedea lumea. Înseamnă că tot ceea ce văd trece prin acel filtru și mai înseamnă multă imagine și fel de a face al diferiților artiști. Practic navighez prin această lume și iau ceea ce vreau. Mie mi se pare că limbajul picturii, sau al artei în general, îți permite furtul pentru că este un domeniu public, este al tuturor, și atunci de ce să nu îl folosești pentru a-ți exprima o idee?

 

Șerban Savu, „Anticamera”, 2016

Ce rămâne din realitatea aceea după ce trece prin filtrul tău și al istoriei artei?

Tot ce vedeți la mine sunt lucruri care se nasc în imaginație și apoi își găsesc într-o anumită măsură o formă în niște schițe și apoi în pictură. Dacă o luăm punctual, nicio pictură nu există în realitate. De exemplu, mă interesează în prezent lumea miturilor, de fapt originea miturilor, unde e realitate și unde e fantezie și legătura dintre mit, religie și ideologie.

Care este povestea acelui necunoscut pe care l-am văzut în lucrarea „Sfântul Francisc” din expoziția recentă de la White Cuib?

Era un om al străzii pe care îl văzusem întâmplător, în timp ce urcam niște scări într-o clădire. Avea o căciulă galbenă ca o aureolă. Stătea într-un colț și dormea acolo. M-am trezit cu pictura sub nas, ceea ce rar se întâmplă. Am făcut fără să vreau o conexiune cu pictura lui Giotto în care Sfântul Francisc hrănește păsările și așa s-a născut pictura. A fost o clipă de inspirație. Pentru mine aceste momente necontrolate sunt cele mai importante. Probabil ele sunt multe, dar reușești să prinzi doar câteva. Trebuie să ai mintea ori foarte limpede, ori tulbure să le prinzi. Se întâmplă și noaptea să ai o idee. Se întâmplă și nu știi din ce motiv, dar îți dorești aceste clipe mai des. Astfel de episoade te provoacă și te iluminează.

A doua lucrare din expoziție, „Îngerul muncii”, este mult mai cerebrală și a venit ca o provocare din partea lui Ciprian Mureșan care curatoria împreună cu Sebestyén Székely o expoziție la Galeria Nicodim din București, în 2017, intitulată „Despre sexul îngerilor”. M-au invitat în expoziție, m-am gândit la o idee, dar am expus o altă lucrare, nu cea pe care o gândisem inițial. Întotdeauna mi-am imaginat un înger al muncii, adică să suprapun ideologia comunistă peste religie. Cumva, în România, după 1989, religia a devenit mult mai vizibilă ca formă de judecată a lucrurilor în societate, un plan care s-a suprapus peste vechea ideologie. Această transparență a celor două straturi m-a interesat.

Ești un observator foarte tăcut al societății. Perspectiva ta nu este și nici nu cred că a fost vreodată critică. Este greu să păstrezi această distanță?

Lucrările mele pot fi interpretate ca fiind critice, dar poziția mea nu e. Mai degrabă încerc să fiu autentic cu ceea ce sunt eu. Sigur, am și eu nemulțumirile mele la adresa societății, dar pentru mine pictura nu este o armă de luptă, ci mai degrabă un mod de gândire. Prefer să nu dau răspunsuri. De felul meu nu sunt activist, nu sunt un tip de acțiune, ci un observator. Pentru mine personal, scopul este de a fi autentic, cel puțin de a încerca să fiu autentic.

Șerban Savu, „Îngerul muncii”, 2018

„Suntem făcuți să ne uităm unii la ceilalți”

Ești un artist foarte aproape de oameni, de umanitate în general. Ce te surprinde la omul de secol XXI? Este un om al prezentului, se mai agață de trecut?

Toate lucrările mele sunt despre prezent, chiar dacă aruncă și o privire înspre trecut. Dar vorbesc exclusiv despre ceea ce cred eu despre lume azi. Lucrările din perioada anterioară în care eram interesat de Omul Nou sau omul muncii erau despre omul de azi, nu despre cel care a fost. Sigur, este azi și cel care a fost. Dar mă interesa atunci ce s-a întâmplat cu utopia eșuată. Și în lucrările respective foloseam istoria artei recente. Am luat toate motivele folosite în epocă, muncitorul, agricultorul, constructorul și am încercat să mă uit cu atenție cine este acest om cu adevărat fără propaganda din spate. De aceea am început cu o serie de lucrări foarte mici, cu personaje anonime. Exact condiția reală a omului nou, cine e de fapt.

Cât de complexă este biografia acestor personaje anonime în mintea ta, dincolo de ceea ce vedem noi?

Cred că și eu, în aceeași măsură, sunt spectator. Ca orice spectator îmi imaginez lucruri despre oamenii pe care îi pictez și despre care în esență nu știu nimic. Dar îmi imaginez ca și când aș ști multe lucruri despre viața lor. În cazul vecinilor din Fabrică, pe care i-am pictat de atâtea ori și i-am urmărit din atelier, le știam programul zilnic. Eram un fel de voyeur. Dar este ceva ce aș fi făcut și dacă nu aș fi fost pictor. Să privesc lumea ca prostul. Îmi aduc aminte de un moment în care m-am simțit atât de bine, undeva în Turcia, într-o zonă mai retrasă. Eram cocoțat undeva sus, jos era un golf care în timpul zilei se umplea de lume și bărcuțe. O zi întreagă am privit acele personaje pe care abia le vedeam. Mulți dintre noi facem asta. Cred că așa suntem făcuți, să ne uităm unii la ceilalți.

„Periferia înglobează toate șansele viitorului”

Cum ți se pare Clujul ca scenă de observație?

Întotdeauna am fost fascinat de periferii în mod special. Centrul, pe mine unul, nu mă interesează. Mă uit pe fereastră din noul atelier și nu văd nimic care să mă acapareze. Centrul nu se modifică, iar pe mine mă interesează de fapt lucrurile care sunt în continuă mișcare. Periferiile erau un loc pentru mine în care viitorul este posibil. Unui centru istoric nu îi văd un viitor diferit de cel pe care îl are. Nu văd modificări esențiale. Periferia înglobează toate șansele viitorului. Era un spațiu în tranzit, între lumi. Cartierul, acest dormitor al oamenilor muncii, mă interesa sociologic vorbind.

Șerban Savu, „Ultima îmbrățișare”, 2017

Din perspectiva ta, care este rolul artelor vizuale în paradigma culturală astăzi?

În continuare, arta este o nișă. În mass media vezi doar lucruri care țin de cifre, ceea ce este ridicol. Piața de artă este o discuție exterioară nouă, artiștilor. Sigur, trebuie să trăim și noi din ceva, dar nu cred că pe un fizician care lucrează la CERN îl întrebi cine îl plătește și cu cât. În cazul nostru, arta s-a transformat în valoare, ceea ce nu are legătură cu actul artistic. Este greu de acceptat ca artist să auzi mereu aceleași întrebări: Da vinzi ceva? Te descurci? Și cu cât vinzi? E foarte greu să fii artist în ziua de astăzi. Eu sunt în aceeași măsură și spectator și pe mine arta mă ajută să aflu lucruri despre mine și despre lume în general. Și îmi place să fac paralel în acest caz cu literatura, arta vizuală este un mod special de cunoaștere, alături de rațiune.

Dacă ne raportăm la cifre, Tate Modern și National Gallery au record de vizitatori în Londra. Cinci-șase milioane de vizitatori pe an, ceea ce este enorm. Multă lume însă merge la muzee pentru a bifa un obiectiv, ceea ce nu e rău pentru că, în timp, lumea se obișnuiește. Sigur că în vest se pune mult mai mare accent pe educația artistică și arta chiar are un rol în societățile respective. La noi nu există o educație artistică. Eu nu am învățat aproape deloc istoria muzicii în școală, de exemplu, sau nu am studiat literatură universală aproape deloc. Și atunci stai și te întrebi eu cu ce sunt de vină?

Fiecare dintre noi este creativ. Uitați-vă la copii ce idei uimitoare au, dar toate ideile lor se tocesc în timp și se pierd. Că anumiți oameni sunt interesați de artă și că arta a devenit o monedă și că artiștii pot trăi de pe urma colecționarilor care investesc în artă, asta e bine pentru artiști. Dar, în contextul general, arta ar putea avea un rol mai important doar cu ajutorul educației. Cu toții jucăm acest joc pentru că nu prea ai de ales. Știu că nu toți artiștii intră în circuit. Și în cazul meu a existat o asemenea perioadă. Dar, cumva, reușeam să am bani de culori și să am un minim financiar să trăiesc. Nu am vrut să fiu profesor și nici nu am urmat cursul pedagogic în școală tocmai pentru a exclude definitiv această variantă. Am fost un norocos. Dar pentru majoritatea nu este ușor.

Șerban Savu în atelierul său

Ce înseamnă pentru tine spațiul atelierului?

E un spațiu sigur, este coconul meu. E un spațiu în care vine Ciprian [Mureșan] și doarme pe canapea în timp ce eu pictez. Dar e spațiul în care îmi petrec cea mai mare parte a vieții. Vin dimineața la zece și plec seara. E spațiul meu de lucru, de gândire. Dar să nu se înțeleagă că sunt artist doar în atelier. Atelierul este locul în care îmi pun ideile în mișcare. Dar pot să fiu inspirat în alte parte și în atelier să vin să găsesc soluțiile. Și soluțiile au nevoie de inspirație, dar de un alt gen de inspirație, ce ține de plăcerea de a construi.

Pentru mine, cele două stări sunt diferite. Ideea și exaltarea în fața unei idei și a fi inspirat de asta e un sentiment diferit de ceea ce fac în atelier. Ideea e vie în capul meu, dar a-i da forma potrivită ține de alt proces. Lucrând, mă gândesc la alți artiști, la un limbaj, la diferite rezolvări. Limbajul este ceva la care mă uit încontinuu și mă inspiră de multe ori. E un proces de acumulare, în fond. Lucrând în fiecare zi îți dezvolți instinctele. De multe ori, mă simt ca un animal care vânează din ce în ce mai bine. Așa suntem construiți, să avem posibilitatea de a ne îmbunătăți mereu. În cazul picturii, e puțin diferit. Cum spunea Picasso: „La zece ani desenam ca Rafael și toată viața m-am chinuit să desenez ca un copil”.

text de

  • Cristina BeligărCristina Beligăr

    Jurnalistă, absolventă de Litere, pasionată de Cluj, iubitoare de înălțimi. 
     

fotografii de

  • Vakarcs LorándVakarcs Loránd

    Absolvent de UAD Cluj, fotograf de presă, documentar, iubitor de alb-negru, panoramic, oameni, peisaj.

24 September 2018 ora 10:00


Tag-uri


X Revista Scena9