Noul film de ficțiune al cineastului Serghei Loznița, Two Prosecutors, își croiește o cale prin străfundurile grotești ale Marii Epurări staliniste din anii ‘30. Cel mai kafkian film al anului, această co-producție ambițioasă – nu mai puțin de șase țări, printre care și România, au pus mână de la mână – se cristalizează într-un gest artistic precis și reținut, aproape conceptual.

Two Prosecutors este o mare surpriză. Pentru cei obișnuiți cu ficțiunile mai vechi ale lui Loznița, acest titlu va semăna cu o resetare radicală a sistemului. Proiecte precum A Gentle Creature (2017) sau Donbass (2018) arborau o singură idee mare și lată: totul e rău, rău, rău în spațiul ex-sovietic, acest infinit câmp uitat de Dumnezeu și presărat cu ruinele vechilor utopii transformate în masacre. Nu că aș ține să-l contrazic pe Loznița, care s-a afirmat în ultimii 15 ani drept principala voce critică și teoretică, în cinema, la adresa tendințelor autoritar-criminale ale putinosferei. Dar nici nu e cazul: tocmai pentru că teza acelor filme e, astăzi, de necontestat, ea nu are nevoie să fie vârâtă cu bocancul pe gâtul spectatorilor. Din acele plonjeuri în sânul unei previzibile și generice corupții existențiale, unei hidoșenii metafizice, se ieșea obligatoriu cu capul buimac și cu senzația că, pe undeva, filmele – niște creaturi greoaie și slinoase – se complăceau în durerea descrisă. Imersiunea, ca de atâtea ori, sfârșea prin înec.  

S-a spus de multe ori că documentarele lui Loznița, mai ales cele compuse din material de arhivă, sunt tot ce ficțiunile sale evită: distanțate critic, provocatoare, tăcut-revelatoare – adevărate drumuri deschise de cineast prin tainele unei vizibilități crunte (anii ’30-’40 la Est de noi, ce rezervor de mostre audiovizuale teribile!). Sigur, unele dintre ele au ambiguitățile lor etice (de discutat cu altă ocazie), însă per total s-ar zice că hiatusul destul de lung de la formatul ficțional i-a făcut bine cineastului. Two Prosecutors se dovedește un film remarcabil de clean. Uimitor însă e tocmai faptul că, la urma urmei, el se vede purtat de aceeași unică idee ca ficțiunile precedente: o malignitate cu majusculă, ceva la intersecția monstruoasă dintre absurd și cinism, se pogoară peste lumea filmului. Paradoxal, Loznița avea nevoie de această reconstituire a unui timp îndepărtat pentru a reuși să-și întrupeze credibil obsesia și să o lege de un prezent care nu a scăpat nici pe departe de problemele descrise acolo. În fond – și pentru a prelua puțin din cinismul poveștii –, megalomania criminală a lui Putin face ca această privire în miezul societății staliniste să fie, de fapt, o oglindire destul de riguroasă a ceea ce înseamnă Rusia azi.

Inspirată de scrierile lui Gheorghi Demidov, fizician renumit, discipol al lui Lev Landau, întemnițat la Kolîma vreme de 14 ani și apoi șicanat până la moarte de autoritățile sovietice, povestea e foarte simplă. Un tânăr procuror (Alexander Kuznețov) primește mesajul disperat al unui deținut politic (venerabilul Aleksander Filippenko). Când reușește într-un final să-l viziteze, descoperă cu oroare un spectru uman, o ființă împuținată, niște jerpelituri de haine care atârnă pe o mărturie vie a nenorocirii. Șocat de cele văzute și auzite din gura aceasta lucidă, pornește într-o misiune spre a-l înștiința pe procurorul general de la Moscova, celebrul Vîșinski, despre neregulile din raion (Anatoly Belîi). Dacă am fi la Hollywood, un carton de final ne-ar rezuma faptele de vitejie ale tinerelului nostru bine-intenționat salutându-i perseverența care a sfârșit obligatoriu prin a schimba lumea. Doar că suntem în Rusia anilor ‘30 și astfel știm deja – de la Babel, de la Mandelștam, de la Șalamov și de la atâția alții – cum se termină lucrurile. Contra-intuitiv, Two Prosecutors creează suspans tocmai din confruntarea cu acest marș implacabil al destinului stalinist.

M-am convins la capătul unui Q&A cu Loznița că filmul îi seamănă: e plin de o cunoaștere secretă a vieții, iar sobrietatea sa de fațadă se crapă mereu către un umor negru imparabil. Întrebat cum a fost să lucreze cu actorii săi, Loznița a spus: „Ușor. Au trăit în Rusia [între timp s-au autoexilat care încotro], deci nici nu e nevoie să le explic ce a fost atunci.” Dar asta e chestia: căci filmul e remarcabil nu doar în „ce”-ul documentat al povestirii – hainele care trădează clasa socială, moacele ostil-muncite ale gardienilor, busturile tătucilor doctrinari care împânzesc procuratura –, ci și în „cum”-ul subînțeles prin care figurează teroarea stalinistă. Această narațiune minimală îi e suficientă cineastului pentru a obține marile rezultate expansive din filmele mai vechi: un periplu prin miezul unei societăți nevolnice, în care binele și răul s-au inversat până la confuzie. Patru spații – o închisoare ca un labirint tentacular, o instituție de stat intimidantă și câte un vagon de tren pe sens (la comun la dus, la cușetă la întors) – îi servesc mizanscenei pentru a deplia o mare cartografie socială a nefericirii și fricii. Mișcările filmului sunt mai ales interne, observabile cu lupa. Teatralizând și esențializând la greu, lucrătura devine aproape geometrică: câteva decoruri pentru o panoramă dătătoare de fiori. În loc de vechile dezmățuri naturaliste, o dramaturgie succintă, aproape conceptuală, investește aceste spații fabricate cu povara zdrobitoare a istoriei.

Trebuie văzut drumul procurorului, după ore de așteptare, peste praguri și dincolo de uși de temniță, prin sumbra burtă a închisorii, până să ajungă la celula uitată a deținutului. Trebuie apoi văzut cum mizanscena transformă holurile procuraturii într-un balet mut de figuri grăbit-anonime, o mișuneală de oameni ocupați care, printre colonade de marmură, par niște aliens rătăciți în lumea crepusculară, pământie, jilavă a lagărului. Sau o fi invers? Filmul compartimentează atât de elocvent – aproape didactic – straturile sociale, încât nimerește claritatea unui tratat de sinteză. Pe această osatură Loznița e liber să placheze trăiri viscerale. De mult n-am mai văzut un film care să traducă atât de literal sentimentul de paranoia, făcând din orice seamăn un potențial lichidator și din orice mașină un portal către execuție. De la un punct încolo, Two Prosecutors devine un horror politic. În spatele alurii retro a realizării – cu ticurile actoricești de manual și lustrul înșelător al filmului de epocă (cadrele chinuitor de frumoase sunt semnate de Oleg Mutu) – se ascunde o vertiginoasă experiență de vizionare, născută dintr-o mizanscenă intensă, distilată gest după gest. 

Moartea, aici, nu e o cădere brutală – e o alunecare din aproape în aproape, la mila unui sistem demonic care îți zâmbește gingaș. Metodicul și prolificul Loznița a renunțat la emfaticele denunțări vane din ficțiunile precedente, construindu-și teza dureroasă din detalii senzorial-texturate și invitând hors champ-ul să ia în primire imaginile-șoc ale violenței (filmul e populat de sunete stranii). Nu atât un Muzeu al Bolșevismului pentru turiști, cât o pânză istorică care zvâcnește, anunțând, sub aparența matematică, un hău gata să înghită orice. Când bătrânul comunist încarcerat, vechi tovarăș de drum al idealului noii lumi socialiste, îl îndeamnă pe tânărul procuror, la capătul unei litanii despre represiune și tortură, să meargă la Stalin pentru a-l înștiința despre ce se întâmplă aici, în această pivniță, râsul nostru e amar și nevrotic. Niciodată Rusia nu a părut mai mare și mai înfrigurată. Two Prosecutors nu rapsodiază despre naivitatea credinței, ci descrie ceva mult mai tulburător: o lume atât de perversă, încât nicio minte – nici măcar cea a creatorilor ei – nu o poate cuprinde.

Two Prosecutors a fost proiectat în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes”.