Sorella di Clausura, mult așteptatul nou titlu al Ivanei Mladenović, este un periplu colorat și energic printr-o Românie alternativă, o reșapare a balcanismelor demult apuse, cel mai bun film pe care Lucian Pintilie nu l-a realizat și, în contextul cinemaului local recent, un mic miracol.

Sorella di Clausura nu ține nici două ore, dar se simte ca o saga – chit că una a măruntului, în care atât obstacolele, cât și recompensele sunt derizorii. În decursul ei, protagonista Stela (jucată de Katia Pascariu) face o mică revoluție în toate sensurile cuvântului – la început în cel de puternică schimbare a propriei vieți și, ulterior, în cel de revenire în punctul din care a plecat. E parte din umorul tipic lui Mladenović că eventualitatea asta a întoarcerii la casa părintească, percepută inițial ca un eșec dramatic, ajunge să sune tot mai mult – în lumina incidentelor rocambolești care se tot adună – ca o variantă pasabilă, iar apoi, de la un punct încolo, ca cel mai puțin rău lucru care i s-ar putea întâmpla eroinei. Care eroină e complet dada: s-a îndrăgostit pe vremuri de un cântăreț sârb – un rockstar astăzi trecut, cu o frumoasă claie albă de păr și o privire intensă de Don Juan, jucat chiar de tatăl cineastei, Miodrag Mladenović – și e dispusă la orice pentru a ajunge la el. Aceasta e premisa. Tărășenia o va purta pe Stela din Timișoara în București și Moldova Nouă, pe urmele acestui rege obosit al folk-rock-ului balcanic, punând-o în legătură cu tot soiul de dubioși spawn-ați dintr-o realitate socială paralelă a țării, printre care o cântăreață aspirantă/prințesă taumaturgă/escroacă New-Age-istă (Cendana Trifan) și un editor de carte care publică mumbo-jumbo despre mari evenimente geopolitice (Cătălin Dordea).

De fapt, Stela e în căutarea unei fantezii care, în linii mari, îi aparține și regizoarei. Delirul ei permite accesul la un spațiu psihogeografic hibrid, de intersecție, compus din artefacte româno-sârbești, un retro-kitsch balcanic în care intră mafioței obscuri și turbo folk, tapiserii cu semnul dolarului și icoane ortodoxe, pleskavica și mesianisme vânturate pe platoul unor emisiuni de scandal. Mladenović are un real talent pentru figurarea acestui topos oarecum tras pe linie moartă de când cu căderea în dizgrație a unui Kusturica, un fel de nesfârșit carnaval în mizerie animat de un suprarealism de pripas și o privire sociologizantă caricaturală. Lansate în succesiune rapidă, filmele precedente ale lui Mladenović, Soldații. Poveste din Ferentari (2017) și Ivana cea groaznică (2019), au reprezentat la timpul lor o indicație solidă a abilității cu care aceasta se mișcă printre grupuri sociale declasate, printre excentrici ai sorții, printre perdanți de orice tip. Munca ei a avut dintotdeauna o mare valoare antropologică – a impus pe ecranele românești realități aflate lângă noi, dar pe care nimeni nu le mai filmase până atunci –, dar ce o face cu adevărat strălucită în anumite momente este lipsa de afectare și morgă cu care vine la pachet. Filmele acestea arborează un simț pentru periferiile de orice fel care nu poate fi mimat – e obligatoriu autentic. 

Filmat pe peliculă de operatorul Marius Panduru – care e prezent anul acesta la Festivalul de la Locarno și cu Dracula, filmul lui Radu Jude tras pe iPhone –, Sorella di Clausura reprezintă o experiență foarte texturată, un recital de suprafețe, forme și culori parcă uitate de Dumnezeu. Mare parte din film se petrece în interioare înghesuite, burdușite cu tot soiul de markeri ai unei epoci recente (acțiunea e plasată în 2008) care nu sună a butaforie pripită, ci a trăit, a îmbâcseală și scăpătare dureroasă. Prin cadrele filmului băltește o nelipsită lumină gălbuie, care conferă tuturor lucrurilor o melancolie un pic ridicolă, o aură plăsticoasă de apus al lumii. Însuși „conflictul” central evocă drame moderniste asupra extazului religios – spectrul unui Pasolini se întrevede în depărtare –, decăzute în cazul de față la rangul de meme de Internet despre suflete pierdute în neantul valah.

Dacă Sorella di clausura n-ar fi un film, atunci ar fi o tarabă pe care Mladenović ar înghesui tot soiul de acareturi și tinichele cu valoare sentimentală, o adunătură de mărunțișuri care, la o adică, pot acționa și pe post de capsulă a timpului. Ce i-a reușit cu acest film nu e chiar un tablou de epocă – e prea bramburit și prea particular, atașat de o experiență cu totul specifică, pentru asta –, dar e cu siguranță un trip. În egală măsură de nostalgic și plin de autoderiziune, filmul e totuși histrionic și mereu pândit de riscul complacerii – lucruri deja valabile în precedentul Ivana cea groaznică, a cărui lansare națională a fost anihilată de pandemie, și unde Mladenović se distribuise în rolul principal de tânără arlechină amorezată de propriile hachițe. Acolo, cineasta se arăta demnă de zicala lui Radu Cosașu: „Ia totul în tragic și nimic în serios.” Prin recursul la Katia Pascariu – o actriță cum nu se poate mai no nonsense chemată aici să joace o bătută de soartă care continuă să se dea cu capul parcă de plăcere –, Mladenović instituie o distanță și face un salt calitativ: povestea reușește să campeze acest joker feminin absurd, aflat la limita credibilului – într-o scenă remarcată, încearcă sexul cu un poster pe care tronează silueta lui Boban; în alta, se deghizează în agent secret neamț cu mustață – cu o dezinvoltură pe drept cuvânt molipsitoare. Hazul de necaz e singurul său coping mechanism – și nu prea funcționează. Orice act al său devine, la propriu, act ratat: până și când încearcă să se sinucidă afundându-se în apa Dunării, încep să o latre câinii de la Poliția de Frontieră. Ca într-un film edulcorat de Pintilie, mai mult fun and games decât satiră caustică, Stela parcurge un drum contra-inițiatic, o învălmășeală excesivă de peripeții care descriu un peisaj social rablagit, dar inofensiv, ce își cerea dreptul la vizibilitate.

Sorella di Clausura confirmă statutul de prim-plan al lui Mladenović în cinemaul românesc actual, acolo unde reînnoirea pare să vină dinspre genul comediei vulgare dispuse să se murdărească pe mânuțe pentru puțin show – nu dinspre crispări formaliste. Filmul include destule aluzii la criza financiară din 2008 și la pe atunci recenta intrare în UE, dar realmente vibe-ul său e pur nouăzecist, născut din același aluat low brow ca maculatura revistelor porno și șlagărele de discotecă sătească. De altfel, se vede treaba că Mladenović adoră să recreeze climatul media al acelor ani de tranziție, cu imitații la emisiunile unui Capatos – în care o starletă e luată la bani mărunți de niște masculi în rut, sub privirile faux-ingenue și scandalizate ale cheliosului –, cu interfețe din preistoria rețelelor sociale consultate în Internet Café-uri, cu clipuri campy-balcanice în care sugar daddies și femei focoase o lălăie despre iubire. Luat in itself, departamentul de merchandise creat special pentru film reprezintă o probă de bravură creativă non-neglijabilă.

Filmul e haotic și pare că ascunde prin culisele sale multă chinuială; e montat riscant, sau mai bine zis asamblat in extremis, dar tocmai caracterul messy îl face să se simtă ca un fel de aventură. Mladenović și-a construit filmul ca pe un truc interminabil și istovitor de magie: mizanscena dă pe-afară de găselnițe cu succes variabil, de surprize (de la Cristi Brancu citind știri despre Boban la Adi Schiop, co-scenarist, apărând episodic în rolul unui vecin-țață bârfitoare) și întorsături de situație care apar adesea doar de dragul de a apărea. Desigur, e neclar cât de mult e dispus să sape filmul dincolo de look-ul său seducător, dar în cele din urmă superficial, în loc să se cantoneze în efecte iscusite de stil. Sorella di Clausura e un foc de artificii: cât ține, spectacolul e minunat și ia ochii – apoi se dizolvă în aer, lăsând în urmă o dâră de fum. Ar trebui ca lucrurile să stea altfel? În absolut, probabil că lui Mladenović nu i-ar strica să se concentreze și pe acuratețea finalizării, nu doar pe frumusețea execuției. În plan local, însă, Sorella di Clausura e unul dintre filmele românești cele mai libere lansate în ultimii treizeci de ani.

Sorella di Clausura a avut premiera mondială la Festivalul de la Locarno pe 13 august.