Alături de Sibi-Bogdan Teodorescu, artist și fostul meu prof de educație vizuală la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, am pornit într-o expediție despre educația artistică din școlile din România. Am discutat despre modelul artistului propus de liceele de artă și cum se compară acesta cu viziunea lui despre locul artei într-un liceu teoretic, precum Sava. Cum poate concura educația vizuală cu titani ai programei ca matematica și fizica? În septembrie, m-am întors la trei lecții de-ale lui și mi-am amintit de ce n-aș fi chiulit niciodată.
Trupa de balet contemporan Ballet Béjart Lausanne, fotopictura lui Gerhard Richter, Bienala de Arte de la Veneția, regizorul Jean-Luc Godard, fotografia controversată Piss Christ (1987), Centrul de dans independent Linotip din București. Astea sunt câteva dintre multele lucruri pe care le-am descoperit la școală, la orele lui Bogdan Teodorescu (39 de ani), căruia niciunul dintre elevi nu-i spuneam nici „Bogdan”, nici „domnul Teodorescu”, ci „Sibi”.
Disciplina educație vizuală e obligatorie și apare pe orarul unui elev pentru doi ani, în clasa a noua și în clasa a zecea, atât la licee vocaționale, cât și la cele teoretice (la mate-info, ora se ține o dată la două săptămâni). Înlocuiește materia educație plastică din școala generală, pe care o numim, în limbaj comun, „ora de desen”, și acoperă mai mult aria teoretică din spatele artelor, de la pictură, fotografie și sculptură, la videoclip și arte performative. „La clasa a noua, elevul abia își dă seama ce se întâmplă cu el. În clasa a zecea, dacă face un pic de efort, începe să înțeleagă care este locul artei în educația oricărui om, inclusiv a unui elev de mate-info. Și, exact când începe el să înțeleagă mai bine, atunci se întrerupe filmul. Dispare complet,” crede Sibi.
Toamna asta, înainte ca el să înceapă școala, iar eu facultatea, ne-am întâlnit în grădina Institutului Francez, un loc care s-a potrivit perfect, pentru că Sibi e un francofon îndârjit. În clasa a zecea, într-o activitate din „Săptămâna Altfel”, ne dusese la cinemaul institutului să vedem împreună filmul Le Havre (2011), de Aki Kaurismäki.
„Mie nu mi-a plăcut niciodată la școală”
„O să încep prin a zice că mie nu mi-a plăcut niciodată la școală. Și că, după Revelion, mi se pare că începutul școlii e una dintre cele mai grele zile de suportat. Și asta pentru că, probabil, ca orice copil, sufeream în momentul în care vedeam o autoritate nejustificată și niște inegalități pe care, chiar și fără experiență, le puteam presimți”, îmi spune Sibi, care își împarte timpul între orele predate la Colegiul Național „Sfântul Sava” și la Liceul de Arte „Nicolae Tonitza” din București, și proiectele lui independente, precum tigrenpapier.
Tatăl lui a decis să-l trimită la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, pentru că era o școală mai bună. Pe-atunci, liceul de arte avea aceeași programă ca un liceu teoretic, la care se adăugau desenul, modelajul și, o dată la trei săptămâni, grafica sau studiul textilelor. Puștiul nu voia să părăsească școala de cartier, de care era foarte atașat. „Eu, când desenam acasă, mă feream să cred în asta ca un fel de destin. Toate rudele erau fascinate, mie mi se părea un lucru foarte normal. Și aș fi vrut mai degrabă să folosesc desenul ca pe un instrument de cercetare; mă visam într-o junglă, desenând plante și animale.”
Sibi a simțit că nu poate ieși un artist independent de la liceul de arte, unde arta era practicată în mod „meșteșugăresc”. „Mi se părea că totul se rezumă la concursuri școlare, la expozițiile pe peretele școlii — la lucruri de care bunicii ar fi foarte încântați.” L-a ajutat mereu prezența unor profesori pe care să-i și simtă aproape, dar să și știe să păstreze distanța potrivită într-o relație elev-profesor, model pe care încearcă să îl urmeze și el acum, la clasă. În liceu, a fost profesorul lui de grafică, Mircea Manelici, la secția de ceramică a Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca (de unde a absolvit în 2003), artista Dana Fabini, și la master, la UNArte în București, profesorul de filosofie Constantin Aslam.
„După master, am ridicat din umeri ca orice absolvent: și acum, ce să facem? Visam, bineînțeles, la burse și la un mare succes, crezând că Bucureștiul, pentru că e mai mare, putea fi mai profitabil. Nu a fost chiar așa”. Cazul lui nu este izolat. „Din absolvenți, unii reușesc să facă câte ceva, unii merg în publicitate, alții habar n-am unde ajung, și un oarece procent ajung în învățământ, de voie, de nevoie.”
Primul post de profesor pe care l-a primit a fost la Colegiul Tehnic „Media”, un liceu vocațional mărginaș din București, unde la început i-a fost foarte greu să comunice cu elevii. „După mai multă vreme, mi-am dat seama că predatul trebuie ajustat în funcție de public, în funcție de elevi, și că, chiar dacă există o programă, inspectori, oameni care îți impun niște norme, trebuie să te raportezi în primul rând la elevi. Și cu toate că până în ultima zi de școală a rămas obositor, copiii începeau să dialogheze, să se simtă luați în seamă”. Deși personal nu s-ar mai întoarce la „Media”, Sibi crede că școlile cu elevi care provin din medii defavorizate necesită mai multă implicare din partea profesorilor decât cele de elită.
La „Media”, i-a fost elevă acum actrița, regizoarea și activista romă Alina Șerban. Anul școlar trecut, Sibi i-a invitat pe elevii de la Tonitza la un spectacol autobiografic al Alinei organizat cu ocazia Zilei Internaționale a Romilor la Muzeul Țăranului Român. Potrivit lui Sibi, unii părinții ai elevilor au fost foarte nemulțumiți „de cadrul rom” în care s-a desfășurat piesa, care a fost precedată și de o lecție despre istoria minorității rome în România.
Cum e văzut Artistul la Tonitza
Sibi a devenit profesor titular în 2006, la Colegiul Național „Sfântul Sava”. Norma lui a fost înjumătățită în urma tăierilor de la bugetul pentru educație de după criza financiară din 2008-2009. Fiind nevoit să-și completeze orele de muncă, a ajuns să predea și la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, unde educația vizuală era predată de profesori de atelier înainte de venirea lui.
În timp, a observat că există un contrast destul de puternic între cele două licee și că o școală vocațională nu-i poate oferi unui elev aceeași deschidere ca una teoretică. Se opune, deci, despărțirii instituționale „defectoase” dintre artele vizuale și celelalte discipline teoretice. Un elev care merge la o școală vocațională are mult mai puține șanse să se răzgândească cu succes în legătură cu cariera pe care vrea să o urmeze. Dacă vrea să dea la medicină, trebuie să facă „eforturi supranaturale” ca să recupereze anii pierduți de biologie sau chimie.
„Cred că liceul asta înseamnă — educație globală (mă feresc de termenul cultură generală) care să-i ofere șansa să cunoască din fiecare disciplină — n-aș spune câte puțin, mai degrabă câte ceva.” Consideră că termenul de cultură generală e „o deformare de secol XVIII iluministă.” Deși a apărut în contextul în care se credea că, prin cultură, omul devine mai bun, absorbția necontrolată de cultură ne împăunează și ne face să ne considerăm pe o treaptă superioară față de natură.
„Mi s-a părut, în toți anii de Tonitza, mereu mai dificil [decât la Sava] să vorbesc despre arta contemporană sau modernă — și în general despre artă. E văzută de multe ori ca un hobby extins, adică tot ce înseamnă teorie, efort de înțelegere, un pic de interpretare, e văzut ca o pedanterie, ca o filosofie care nu are legătură cu artistul, așa cum e promovat la liceele de artă, vocaționale: un visător, un om care trăiește într-o altă dimensiune. Mie mi se pare că e taman pe dos: artistul e un om sensibil, care poate că nu are mereu acces la metode științifice, dar prin această sensibilitate e mult mai branșat, conectat la realitate. Liceul de artă promovează cumva un clișeu de secol XIX, reinventat pe undeva prin modernitate, cu care nu sunt de acord.”
Clișeul geniului neînțeles? l-am întrebat. „Da. Și asta le-o explic și elevilor. Din nou, simplificat. După Revoluția Franceză, modul în care artiștii își asigurau pâinea s-a schimbat radical. N-au mai existat patroni, și atunci artisul, chiar dacă a devenit liber din punct de vedere al temelor abordate, a trebuit să găsească metode de a găsi clienți. Și clienții aceștia nu era nici ușor de găsit, erau poate burghezii, foștii aristocrați sau oamenii care aveau o stare materială medie, și care, bineînțeles, nu posedau neapărat o cultură de același rafinament ca al aristocraților, care își permiteau să plătească cursuri, să călătorească, să aibă acces la cultură. Și-atunci artistul s-a văzut în situația de a nu-și putea asigura succesul material și de a se lupta cu societatea, un lucru un pic abstract, de a visa la Orient, la o lume pierdută, la Antichitate, la un trecut mai bun.”
Din secolul al XIX-lea până acum, lucrurile s-au schimbat radical. Acum, există mulți artiști bogați, mai ales în țările în care „arta contează mai mult”. Profilul artistului romantic și rătăcitor, construit la Tonitza, nu se potrivește cu „vremurile noastre foarte capitaliste”.
Dacă profilul artistului promovat la Tonitza e cam prăfuit, l-am rugat pe Sibi să-mi descrie cum vede el artistul adaptat la secolului XXI. Deși îi e greu să găsească un model ideal, crede că un artist trebuie să fie într-o continuă cercetare, capabil să facă conexiuni și cu domenii care nu sunt neapărat în proximitatea artei. „Un om care îndrăznește să se contrazică și să se pună singur la îndoială” și un om modest. „Nu într-un sens creștin sau care ține de o morală tradițională, dar în sensul în care își dă seama singur de limitele lui și nu se oprește niciodată să avanseze, nu se mulțumește cu o imagine auto-măgulitoare”.
Ora de educație vizuală
La un an de când am terminat liceul, am hotărât să mă întorc la „Sava”, să văd cu ochii de acum în ce constă o oră de arte vizuale cu Sibi. Ca să mă pregătesc, am făcut un exercițiu de memorie.
Prin clasa a noua, pe la jumătatea anului școlar, discuția obișnuită de la ora de arte a fost întreruptă ca să redăm fiecare, individual, Porumbelul (1949) lui Pablo Picasso. M-am apucat fără să mă gândesc de copiat, încercând să imit cu exactitate forma și dimensiunile originalului. Am aflat că nu reproducerea fidelă era scopul exercițiul, ci să înțelegem ideea și tehnica din spate — porumbelul lui Picasso era desenat doar din câteva linii continue, pe când eu mâzgălisem desenul din cel puțin 20.
Vreun an mai târziu, am vizionat împreună ultima scenă din filmul Disprețul (1963), de Jean-Luc Godard, după care am avut de scris un mini-eseu despre ea. M-a bântuit mult timp secvența asta, în care aparatul și echipa de filmat apar în cadru, iar apoi se încheie brusc cu o panoramă a mării. Am interpretat-o, pe moment, ca pe o greșeală de amator. Când am ajuns acasă și în săptămânile următoare, am avut niște dubii. Nu cumva îmi formasem deja o idee prestabilită despre ce ar trebui să fie un film de care ar fi trebuit să scap?
În prima săptămână de școală din anul acesta, am fost la „Sf. Sava” la o oră despre Fântâna lui Marcel Duchamp și arta (post)modernă la clasa a zecea, și la una introductivă despre imagine la clasa a noua, unde Sibi le-a citit proaspăt liceenilor o povestire scurtă de Eugen Ionescu. Două săptămâni mai târziu, am fost la o lecție despre imagine și percepție.
Pisoarul întors al lui Duchamp i-a încuiat un pic pe liceenii de-a zecea. Încet-încet, discuția s-a adâncit și s-a ajuns la teme mari: contează, în artă, frumosul? Ce-ar trebui să ne intereseze mai mult, din punct de vedere artistic: munca fizică sau cea mentală? Poate un obiect cotidian să devină artă? Fântâna lui Duchamp și o sculptură din Antichitatea greacă au fost proiectate în paralel. Sibi ne-a explicat că, deși avem impresia că înțelegem mai bine lucrările antice, arta modernă e de fapt mult mai aproape de noi.
La orele lui, Sibi vrea ca elevii să învețe să se folosească de sensibilitatea și curajul artistic, indiferent de drumul pe care îl apucă în viitor.
„Mie sensibilitatea nu mi se pare o fragilitate,” spune el. „Mă refer la o sensibilitate care înseamnă puterea de receptare, atenția la detaliile semnificative, puterea de a face conexiuni într-un mod inteligent și rapid, ca să folosesc niște clișee de asemenea școlărești, și de a putea să se folosească de instrumentele artistice fără să fie neapărat artiști.”
Un cabinet împărțit cu poliția locală
Ora de educație vizuală și cabinetul lui Sibi, ascuns undeva la etajul doi, sunt două chestii inseparabile pentru mine. Tablourile, măștile, orga electronică, proiectorul, faptul că nu ne aflam într-o sală de clasă obișnuită, cu bănci, ci într-un spațiu intim, toate contribuiau la a desface un pic din autoritatea pe care mi-o insufla, în rest, liceul. Dar când am trecut clasa a unșpea, cabinetul a fost desființat în urma unor renovări.
Așa cum îmi spune și el, materiile „vocaționale” necesită exercițiu practic, iar pentru asta, un proiector, un set de boxe și un cabinet sunt esențiale, la fel cum sunt esențiale cabinetele de chimie, biologie sau fizică. „Nu poți să convingi pe nimeni, nici măcar dacă vii la oră cu Mona Lisa în servietă și o arăți copiilor că este o capodoperă, dacă ei n-au fost pregătiți”.
„Cabinetul respectiv a dispărut și, după trei ani de eforturi, a reapărut. Nu în același loc. Va trebui să reinvestesc în el, la fel de mult cum am făcut în primul cabinet. O să zic asta pentru că pe mine, ca profesor, m-a șocat foarte tare. (...) Cabinetul a fost evacuat fără să fiu anunțat. Am aflat când a început școala. Toate lucrurile acumulate acolo, aparatură, albume de artă, discuri, materiale, au fost puse de muncitori. Fără grijă. În fața ușii. A trebuit să găsesc o soluție ultra-rapidă de a transporta totul de acolo. Vă imaginați, șase ani a însemnat că am strâns niște obiecte. Erau copii care pictau decoruri de teatru acolo, care au făcut repetiții la teatru sau teatru de păpuși — și au lăsat tot felul de lucruri care trebuiau „rezolvate”. N-am putut nici să le arunc, au trebuit, multe dintre ele reparate sau curățate. Explicația a fost implacabilă. Nu am avut de ales.”
Noul cabinet se află în ultima sală de la subsol și este împărțit cu poliția locală, care ține un seminar despre violență cu câte o clasă în fiecare lună. Faptul că poliția capitalei are un spațiu rezervat permanent pentru o singură lecție pe lună i se pare lui Sibi un alt semn al ierarhiei care există într-o școală. „Urmează să apară modificări [la configurația noului cabinet], dar, pentru că aceste modificări sunt mai mult independente, mai puțin susținute de școală, se vor desfășura într-un ritm destul de lent.”
În cabinetul de arte, anul ăsta se desfășoară și activitățile hubului creativ B23 înființat de o gașcă de elevi din liceu. Numele vine de la adresa colegiului, Strada General Berthelot, numărul 23.
Tigrul de hârtie
Deși nu a renunțat la proiectele lui artistice, Sibi spune că îi e greu să găsească timp pentru ele și că le vede ca pe niște compromisuri. Duce lipsa unui atelier și a materialelor. „În ultima perioadă, am început să fac o artă care se caracterizează prin efemeritate, prin improvizație, spre bine și spre rău.” Cele mai recente lucrări fac parte dintr-un proiect de fotografie, „la limita între modă și artă”. tigrenpapier, adică tigru de hârtie, e un nume pe care l-a împrumutat din cultura chineză, care se referă la ceva ce e puternic doar în aparență.
„Ultimele mele expoziții sunt într-un oarecare consens cu proiectul acesta de fotografie, modă și artă. Am lucrat mai mult instalație in situ, pe care am putut-o monta și desface pe loc, din materiale pe care le-am procurat cu oarecare ușurință și de care am scăpat cu oarecare ușurință.” Pe viitor, își dorește să facă și un film despre tigrenpapier, împreună cu diverși colaboratori din trecut care vin din zona artelor performative.
Există în lumea artelor prejudecăți față de artiștii care devin profesori de liceu? El simte că da. „Presupun că multora dintre artiști li se pare un compromis un pic rușinos [să predai la liceu]. Mi se pare, de asemenea, că pentru mulți aspiranți din artă, arta este un domeniu care îți oferă multă demnitate și un statut privilegiat. Ești omul care își permite să își fabrice un look mai puțin normativ, îți permiți să-ți colorezi părul, să ai un pierce, să-ți faci tatuaje, pentru că nu lucrezi la bancă și atunci ești liber de toate aceste norme sociale. Revenirea la școală cere, vrei, nu vrei, chiar și dacă îți permite mici excentricități, supunerea la acele norme pe care, tu, ca artist, le respingi, prin natura lucrurilor.”
Când ne gândim la ce merge prost în învățământul românesc, n-o să răspundem de obicei că statutul inferior al artelor e forma principală a răului. Sibi nu e doar un exemplu de bună practică la catedra de educație vizuală. Stilul lui de predare ne arată cum ar putea să fie o școală din care rămâi cu ceva mai mult decât cultură generală și un simț al disciplinei.
Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.
Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna
Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
