Este soarta artiștilor și marilor intelectuali ca cei care le scriu viețile să fie mai cuminți și mai măsurați decât ei și nu e altfel în cazul lui Susan Sontag, ale cărei biografii pot fi citite și ca o listă cuprinzătoare de detalii care pot provoca suspiciuni morale. E greu de spus dacă asta e pentru că biografismul modern nu mai practică stilul rezervat în detalii picante al vechilor monografii intelectuale și e în schimb interesat de scotociri indiscrete. Ce e limpede e că în biografiile noi ni se oferă mai multe dintre lucrurile care altădată ar fi rămas ascunse: sexul, meschinăriile, sărăcia de personalitate. Așa și cu Sontag.
În această colecție de note biografice a lui Sigrid Nunez, vedem asta aproape la fiecare câteva pagini, deși mi se pare că volumul rămâne un document mai empatic cu viața marelui critic decât biografia lui Benjamin Moser a aceleiași, care a și câștigat premiul Pullitzer în 2020.
Sigrid Nunez o cunoaște pe Sontag în 1976, când teoreticiana are nevoie de o dactilografă ca s-o ajute cu corespondența, cu care – în urma unei operații de cancer la sân – nu mai reușea să țină pasul. Criticul era în bună legătură cu redacția New York Review of Books – atunci pe la început – și prin ei a găsit-o pe Nunez. O chemase în câteva dăți acasă și, în timpul acestor întâlniri, nu fără câteva mașinațiuni de-ale lui Sontag, Nunez și fiul lui Sontag, David, încep o relație. Nu după multă vreme, Nunez se mută în casă cu cei doi, spre marea mirare a vecinilor indiscreți, care – avea să afle mai târziu autoarea însemnărilor – o credeau pe faimoasa doamnă Sontag în stare de orice prăbușire morală, inclusiv a incestului.
Însemnările din Sempre Susan sunt rezultatul acestui an de conviețuire. Când o cunoaște, Nunez nu știe mare lucru despre ea, în afară de câteva texte și anecdote: că avusese un soț care-l edita pe Freud și că după divorț scrisese un eseu împotriva interpretării. Tot atunci, Sontag începuse o relație cu Iosif Brodski, care însă era un egolatru ce nu o încuraja în speranțele ei literare. De altfel, Sontag pare egolatră ea însăși: avea impresia că fusese neglijată în copilărie și „îi era imposibil să înțeleagă cum o persoană mediocră, ignorantă și lipsită de ambiție precum Mildred [maică-sa] a putut să nască o persoană ca ea.” Își cultiva cu grijă relațiile sociale și „era din fire o natură didactică și moralistă; voia să influențeze, să fie un model, să fie exemplară”.
Avea însă și multe curioase particularități de personalitate: purta mai totdeauna negru (arăta uneori ca „directoarea unei pușcării”), credea că e de ajuns să ai doar câteva perechi de chiloți și o invita și pe Sigrid să renunțe la cele suplimentare ale ei, se dădea cu parfum de bărbați și era necruțătoare în multe din păreri. Cuvintele ei preferate erau „plictisitor” și „servil” și firește că nu trebuia să fii nici una, nici alta. Îi plăcea mult să mănânce sushi. Vorbea enorm la telefon. Seara, când revenea de la vreo petrecere, bătea la ușa lui David și-a lui Sigrid și-i întreba dacă poate să intre peste ei ca să le povestească ce se întâmplase, în timp ce-și aprindea o țigară. Avea o dependență incurabilă de alții, de prezența lor mai mult sau mai puțin docilă și muncea ca o maniacă. Nu era cea mai maternă dintre femei, nu era maternă deloc (asta apare și în alte texte) și nici foarte interesată de natură. De fapt, într-un loc aflăm că nici măcar nu știa ce sunt libelulele.
În alt loc ni se spune că:
Era feministă, dar avea adeseori o atitudine critică față de surorile ei feministe, precum și față de o bună parte din retorica feministă, căreia îi reproșa naivitatea, sentimentalismul și antiintelectualismul. Susan putea fi de asemenea ostilă față de cei care se plângeau când sunt excluși din canoane; ea le reamintea că un canon (sau arta, geniul, talentul ori literatura) nu era un angajator care oferă șanse egale.
Avea și foarte mulți dușmani – autoarea se miră că nu părea să fie conștientă de asta. Dintre câte cunoscuse, Susan Sontag era însă persoana cu cei mai mulți dușmani; spre sfârșitul acestor memorii spune că unii o credeau în stare de orice. Era, în fine, și un monstru de ambiție – trăsătura asta este și ea bine documentată și reiese din chiar jurnalele ei, de unde se vede că e mereu preocupată să se înțeleagă și să se depășească. Putea să fie crudă, mereu certăreață. Disprețuitoare cu chelnerii. Nu știa decât franceza.
Lua droguri – dexedrină, amfetamină – ca să facă față ritmului ei de muncă și de viață și, pe o notă pozitivă: „Imaginea lui Susan care mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna se potrivește perfect cu cea a unui studente fanatice: stătea trează toată noaptea, înconjurată de grămezi de cărți și teancuri de hârtii, băga amfetamine, fuma țigară de la țigară, își lua notițe, bătea hotărâtă, competitivă în tastele mașinii de scris.”
Tot pe o notă pozitivă, i se părea mai necesar să fii liber decât să scrii îngrijorat de siguranța ta financiară și nu a început să se preocupe decât după cincizeci de ani în mod serios de aspectele pecuniare ale vieții.
Moser, în biografia lui premiată, observă și el despre Sontag că „avea nevoie de alți oameni ca să se vadă pe sine” și că mereu era prinsă în tensiunea asta dintre ce imagine publică proiectează și ce sentiment instabil de sine încearcă să conserve suficient cât să nu se piardă în dansul de oglinzi al faimei. Amenințarea acestei disoluții a adevăratului sine nu putea decât să crească pe măsură ce Sontag a devenit și mai cunoscută. Ea însăși îi simțea pericolele.
Dar nici din biografia lui Moser nu iese mai bine decât iese de aici. Deși mai serioasă și mult mai lungă, cartea lui Moser pare de fapt să fie scrisă cu o intenție chiar mai vădit procuratorială decât asta, care măcar păstrează un aer de familiaritate sau se forțează s-o înțeleagă pe Sontag ca personalitate, nu doar ca obiect de analiză. Moser citează o iubită de-a ei din anii ’60, Eva Kollisch, care spunea că Sontag era „cea mai imorală persoană pe care am cunoscut-o”. (E drept că acolo Sontag, printre altele, îi ceruse lui Kollisch să dea în locul ei examenul de germană, necesar pentru școala doctorală de la Harvard.)
În cele din urmă, Nunez pleacă din casa lui Sontag, care știe că pleacă din cauza ei. Încearcă să o convingă să rămână, însă nu reușește și, odată cu plecarea, relația dintre Sigrid și David se îndreaptă cu relativă lentoare spre un sfârșit presimțit. Fiul – care recunoscuse el însuși că avusese o copilărie nefericită („o închisoare”) cu maică-sa – s-ar simți prea vinovat ca s-o părăsească. Cartea se termină cu relatarea unei întâlniri bizare și pline de stânjenitoare tăceri cu Edward Said, care are loc în aceeași casă.
Nu știu ce să zic despre toate detaliile astea – Nunez le scrie cum și le amintește, dând ocol figurii ei și nu atacând-o de-a dreptul. Memoriile n-au o ordine anume. E greu să nu simți că, dacă ar depinde de Nunez, Sontag nu s-ar putea apropia de porțile de cleștar ale raiului nici dacă am judeca-o numai după intenții. Și poate că asta e într-adevăr soarta ei după ce-a murit. Dar între timp, printre muritori și după standardele lor îndoielnice, rămâne unul dintre cei mai mari critici ai secolului trecut.
Fotografie de deschidere realizată de Peter Hujar First publicată prima de Farrar, Straus and Giroux, preluată via Wikipedia.
