Observă Kierkegaard undeva că el preferă să se întoarcă la Vechiul Testament și la Shakespeare, fiindcă are impresia că acolo oamenii sunt, cu iubirile, fricile, patimile lor, cei mai reali și, când păcătuiesc, măcar păcătuiesc fără rest și până la capăt. Același lucru s-ar putea spune și despre tragicii greci și despre mulți dintre clasicii occidentali, care despre greșeli scriu mereu cu voluptate, iar despre fericire, parcimonios.
Teoria canonică potrivit căreia putem găsi în ei soluții la marile dileme ale existenței – teorie care persistă, chiar și după crizele de orientare curriculară ale anilor '80 și '90 – își extrage intuițiile din acest spectacol al vieții totale, pe care unii dintre ei pare că reușesc să-l pună pe picioare. Și-atunci, e numai firesc, se credea pe vremuri, ca printre funcțiile lor să se numere și cea de rezervor etic – doar au scris despre viață în sensul cel mai larg și viața despre care au scris e structurată moral și sunt, deci, un bun exemplu pentru cum trebuie trăită și-a noastră. E o tradiție foarte veche aceasta a exemplaritățiii etice a marilor autori și autoare. Ce nu se înțelege adesea despre crizele canonice prin care a trecut și, într-o oarecare măsură, încă trece lumea occidentală (deși acum s-au mai domolit puțin) este că nu s-a cerut acolo înlocuirea unei lecturi estetice cu una etică – lectura etică se făcea bine-mersi și înainte de revizionismul canonic al stângii; de fapt, pedagogic, lectura etică a fost centrală și nimeni nu se aștepta să citești Shakespeare doar pentru că „le zice bine”. Ce s-a schimbat în ultimă instanță este că s-a cerut schimbarea obiectului pe care se făcea lectura etică și că obiectele vechi erau dintr-odată văzute ca fiind ineficiente din punct de vedere politic pentru scopurile noi.
Motivul pentru care acest tip de lectură etică prinde greu în spațiul românesc și, bănuiesc, nici n-o să prindă vreodată până la capăt, e pentru că aici practica hermeneuticii literare a fost pedagogizată și în școli, și în universități mai mult într-o direcție tehnică (tropi, comentarii formale, scheme ritmice, definiții de gen) decât tematică și chiar și acolo unde a fost tematică, moralitatea n-a fost punctul privilegiat de analiză, poate și pentru că literatura română însăși nu pleacă foarte des de la o situație de tensiune existențială, în care principala traumă a personajului central să fie o dilemă morală. În lumea anglo-saxonă, ale cărei conflicte canonice intelectualii români le urmăresc cu maximă aprehensiune, această lectură etică a fost primară din secolul XVIII încoace.
Gândirea tragică. Frică, destin și povara puterii
Așa că atunci când Stephen Greenblatt se întoarce la Shakespeare, de pildă, ca să găsească explicații pentru Trump, nimeni nu se miră. Eseistica de idei care recurge la literatură pentru a valida o poziție este încetățenită. Și cum pericolul cel mai mare pentru imperiul american e să intre într-o degringoladă anarhică, în frunte cu un demagog cu pusee tiranice și imprevizibil, poate și incompetent, Greenblatt se întoarce la marele clasic pentru soluții (cartea a fost tradusă la Humanitas în 2023). Dar nu despre Greenblatt vreau să vorbesc (fiindcă nu face cu mult mai mult decât un rezumat al pieselor lui Shakespeare cu tirani), ci despre o carte tot la Humanitas apărută și care mi s-a părut mai interesantă, Gândirea tragică a lui Kaplan.
Ideea de bază a lui Kaplan – jurnalist specializat în Orientul Mijlociu și Balcani – este că marii oamenii politici ar putea să ia de la vechii tragici greci și de la Shakespeare o înțelegere mai profundă a vieții, pe care s-o transporte apoi și-n treburile de stat. Această înțelegere mai profundă provine, după el, din încurajarea în viața personală a unei viziuni mai degrabă tragice asupra vieții, adică una care în loc să înțeleagă mereu realitatea, cu naivitate, ca progres, s-o înțeleagă în schimb ca limită.
Ce limitează în mod fundamental viața este tocmai caracterul haotic al realității. Grecii vedeau lucrul ăsta cel mai bine, după Kaplan – anume că planurile din minte și planurile din lume se întâlnesc doar când și când. De cele mai multe ori ce crede mintea că are loc e doar iluzie și soarta țese pânze de păianjen foarte sofisticate în jurul indivizilor, care se plimbă prin ele crezând că sunt liberi. Dar orice libertate este doar ignoranță a adevăratelor cauze sau a adevăratelor scopuri: nimeni nu e stăpân pe destinul tău, în lumea veche, atât de deplin, încât fiecare lucru pe care-l obține să fie un lucru care să i se datoreze și să-l fi obținut numai făcând, de fiecare dată, ce-a ales să facă.
Există mereu o zonă de orbire la orizont; acesta poate să fie orizontul istoriei sau orizontul înțelegerii personale, dar de-acolo vin mereu lucrurile neașteptate. Kaplan citează la un moment dat un personaj din Henry James, care-i sfătuiește pe alții să se ferească „de sofismele civilizației”. Ce înseamnă asta în principiu e că o ordine socială se poate înțelege pe sine ca fixă și temeinică și, cu cât se închistează mai mult într-o asemenea siguranță de sine, cu atât devine mai oarbă la viitor, cu atât mai acaparată de propriile sofisme. În același fel, grecii înțelegeau că iraționalul irumpe în decizia rațională și-o descentrează. De-aici și cultul lui Dionis.
De-aici, în fine și gândirea tragică, adică suspendarea așteptării că viitorul va fi ordonat pentru că universul ar fi astfel. Dacă universul e ordonat, n-o putem ști în detaliu, ce facem noi din proprie voliție și ce ni se face nu converg în aceeași finalitate. A gândi tragic înseamnă a fi conștient de această calitate indisciplinată a realității și a te ridica împotriva ei printr-o decizie despre care ai putea la fel de bine să crezi că este futilă. E aici ceva din omul sisific al lui Camus, dar mai puțin dramatic.
Importanța politică a acestei înțelegeri constă în aceea că o gândire tragică descurajează un soi de dinamism ofensiv, în care ai impresia că universul răspunde unu la unu fiecărei decizii, modelându-se după ambițiile personale. O societate (cum bănuiește Kaplan că sunt elitele economice americane de azi) care este lipsită de experiența unei asemenea rezistențe fundamentale a realității istorice este îngâmfată și naivă. Ar putea să câștige, dacă i-ar citi pe Eschil, Sofocle, Euripide sau Shakespeare, o înțelegere mai profundă a dinamicilor istorice, pe de o parte, și a modalităților vaste în care indivizii înșiși pot să eșueze. Imperiul american de-acum nu are, pentru Kaplan, o experiență recentă a dezordinii istorice și nici, prin urmare, acest antrenament al dezrădăcinării din certitudinile imediate. Elitele lui nu pot să gândească tragic. Adică nu pot „să-și stăpânească frica fără a fi paralizați de ea”, așa cum face fiecare dintre eroii clasici, ca Oedip, care-și păstrau în același timp și orbirea, și mândria, iar la final, după prăbușire, își recalibrau viața în jurul unei înțelegeri mai profunde a lumii, traduse ca inevitabilitate.
Kaplan insistă că nu invită la determinism, ci la un soi de anexare la gândirea occidentală heirupist-progresistă și imperial-arogantă a unui sentiment pe care literatura clasică de până la Shakespeare și mai departe îl teoretizase bine: individul nu e mai puternic decât lumea. Orice ambiție se lovește de un zid în cele din urmă, dacă nu de cel al posibilităților, măcar de cel al morții.
Nu știu dacă o înțelegere de genul ăsta are o valoare strategică în marea combinatorică politică a națiunilor – autorul, care e bine citit și-și aduce la fel de bine exemplele în discuție, pare să creadă că așa e. Eu am citit cartea într-o cheie psihologică, și anume așa: gândirea tragică e un fel de a accepta contrarietatea dureroasă a lumii în spațiul aceleiași inimi fără a căuta răzbunarea, dar păstrând suficientă distanță între tine și ea cât s-o înțelegi ca forță oarbă și s-o accepți cu această înțelegere, deși toate instinctele o refuză. E cel mai greu să faci asta când ți se face rău și vrei restabilitarea unui echilibru în ce te privește. Sau când istoria pare să meargă împotriva ta ca o fatalitate și nu ai instrumentele să-i faci față. Răspunsul standard – mai ales în România, unde vocabularul emoțional e atât de precar – este un soi de frustrare vindicativă. De-asta la noi acceptarea eșecului public e aproape nemaiauzită. Ideea că trebuie să proiectezi mereu siguranță de sine e criteriul universal al interacțiunilor umane și rareori dezarmează cineva o conversație prin acel talent, foarte rar în Balcani, al autodenigrării oneste. Toți trebuie să câștige și, acolo unde se pierde, nimeni nu trebuie s-o admită și, dacă n-are de ales decât să admită, trebuie să răscumpere admisia prin răfuială, minciună sau ipocrizie. Acceptarea faptului că universul este structurat fundamental, prin calitatea sa incidentală, împotriva amorului propriu este a avea o înțelegere tragică a lumii. Și a avea o înțelegere tragică a lumii înseamnă a avea înțelepciune.
Problema aici este, cred – și ca să mă întorc la discuția canonică de la început –, că nicio lectură a niciunei tragedii nu va putea suplini experiența imediată a unui obstacol existențial fundamental; în acest sens, vechiul clișeu romantic al artistului care trebuie să sufere ca să înțeleagă viața are în el ceva veridic. Sau dacă să sufere e prea mult, măcar să fi trecut prin destule încât să știe că suferința e una dintre valențele firești ale existenței. Oamenii nu sunt de obicei dispuși să afle asta și, dacă câștigă cineva o astfel de experiență, ea este rezultatul accidental al unei încrengături biografice. Dacă după aceea poate să transforme această experiență în literatură e și mai rar, din motivul că nu există nimic automat în durere care să înnobileze mintea; cel mai probabil și cel mai adesea, o distruge.
Iar tranziția dinspre această înțelepciune exprimată literar (să zicem în Hamlet sau în Orestia, amândouă capodopere) spre o experiență care să fie structurată de ea numai și numai prin simpla lectură este optimistă. Ce face literatura mare nu este atât să te învețe cum să trăiești ci să se asigure că de îndată ce-ai început să trăiești și să înțelegi viața ca obstacol, vei avea la îndemână vocabularul conceptual și metaforic potrivit pentru a ordona aceste experiențe nonliterare într-o manieră care să ți le facă ție însuți inteligibile. Dacă tragicii greci sunt cei mai potriviți pentru asta, nu știu.
O să discut despre cultura umanistă pornind de la această carte, la invitația Laurei Câlțea, într-o întâlnire Cărturești de vineri seară (ora 18:30 la Verona), în seria „Cărți despre cărți”. Dacă se găsesc printre cititori oameni interesați de umanioare, pagina evenimentului este aici.
Fotografie principală: Fortepan / Kriszt Béla, 1913
