Eseurile sunt pentru amatorii de nonficțiune ce sunt povestirile scurte pentru iubitorii prozei: o ocazie de a procura cu puțin efort câte o idee sau stare de fapt esențiale. Ai voie să fii și haios, și serios în eseuri, dar nu trebuie să fii exhaustiv și poți înainta în volte pe apele intuiției. În asta constă marea lor atracție. Volumele de eseuri, ca și cele de povestiri scurte, sunt despre multe lucruri în genere și se potrivesc civilizației noastre contemporane, a cititului în metrou, așa cum se potriveau și civilizației conversației plăcute din secolul al XVIII-lea, când ți se ierta mai ușor lejeritatea decât seriozitatea. Dar pentru că sunt despre multe lucruri, e nițel greu să le comentezi in toto și e poate chiar mai greu să comentezi volume cu eseuri despre eseuri. Un asemenea volum meta e și Peștii cubanezi al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, care readuce în atenție mari eseiști ai secolului trecut, pentru a explica ce fac și pentru a-și da ocazia sieși să se explice.
Nu trebuie să citești mult ca să afli de ce a scris Stănescu eseurile cu pricina: le-a scris ca pe „o formă de penitență pentru o crimă necomisă, dar și ca pe o variantă de terapie intelectuală”, după acuzația de rasism din toamna timpurie a lui 2023, despre care bănuiesc că cititorii acestei cronici n-au cum să nu știe. Pe Scena9 au scris atunci Iovănel, în apărarea lui, și Bâlici împotriva. Nu e atunci de mirare că multe dintre eseurile pe care le analizează cartea își pun explicit problema rasismului și a interpretării politice, a intepretării literare în genere și-a lucrurilor care o legitimează ca interpretare.
Cei mai mulți eseiști comentați aici ating direct ori tangențial aceste probleme, dar provoacă și discuții mai largi despre rolul intelectualului în societate. Bogdan-Alexandru Stănescu îi citește pe toți din acest „autoexil din propria mea viață”, în care l-a împins acuzația de rasism. (Autorul pare să creadă că tabăra care i-a luat apărarea a pierdut atunci, „eclipsați de corul vânătorilor” – mie mi se pare dimpotrivă, că textele scrise în apărarea lui au fost mai bune și au avut impact mai mare.)
E un lucru curios la viața intelectuală românească că ea și-a pus serios problema responsabilității intelectualului numai în contextul relației lui cu dictatura, adică cu lipsirea vizibilă de libertate. Ce e interesant la această situație este că aici intelectualul este de obicei o victimă și logica în care se prezintă pe sine e aceea a rezistenței împotriva unui regim tiranic. Problema responsabilității intelectuale inverse nu e la fel de bine reprezentată deontologic: adică datoria dezvoltării de teorii ale emancipării, a luării de poziție nu atât în apărarea unui privilegiu, cât a unui principiu care cere de la tine o amplasare socială activă.
Așa îmi explic de ce toate generațiile intelectuale trecute de prima lor maturitate și care au crescut exclusiv în această mentalitate a cetății asediate se uită la orice teorie critică relativ nouă cu scepticism și continuă să se prezinte pe sine tot ca victime sub asediu atunci când li se cere o deschidere mai mare pentru noile teorii, care de fapt acum au obosit și se află în retragere universitară.
Stănescu – care e un cititor cosmopolit și nu încă foarte bătrân în câmp, e prins la mijloc pe acest spectru al rezistențelor. Comentariile lui de aici arată că știe bine cultura literară a emancipării – adică a antirasismului, a antimisoginiei etc., dar se menține în continuare pe sine sub mai vechiul steag al deferenței față de obiectul estetic. Eseiștii despre care vorbește sunt Baldwin, Sontag, Orwell, Woolf, Camus, oameni care istoric s-au plasat de partea cauzelor bune, dar care pe lângă faptul că au fost principiali și că au apărat valorile mari ale stângii intelectuale, au avut un lucru în plus: un soi de independență de spirit și o viziune ceva mai largă asupra lumii, care nu se lăsa instrumentalizată cu ușurință pe frontul de obicei îngust al disputelor ideologice. Aceștia sunt eroii lui: cei care văd principiile, dar nu se transformă în soldați.
Cum își conservă unii această distanță între a vedea principiile și a activa drept comisari în numele lor e una dintre întrebările acestei cărți. Dar modul în care ajunge la un răspuns pentru ea mi s-a părut ușor contradictoriu. Ce face Stănescu e că apelează la o metodă de investigație psihologică pe tot parcursul acestei cărți. O face pentru că investigația asta de influență psihanalitică i se pare mai onestă decât simpla interpretare ideologică. De fapt, o și spune în câteva dăți: în eseul despre „Împotriva interpetării” al lui Sontag, zice că eludezi politizarea prin „recurs la biografia autorilor” și că „biografia intimă, o biografie a suferinței, este ultimul refugiu” în fața politicului. În eseul final, opune „dorința” unei realități „goale, tehnologizate și ipocrite”. Observațiile din eseul de deschidere despre tehnologia rețelelor sociale sunt foarte bune.
În fine, pare să creadă că în spațiul ascuns al vieții personale găsești mai multe explicații pentru pozițiile teoretice ale unei persoane decât prin interpretarea de factură politică.
În anii ’60, în eseul de mai sus, Sontag luase poziție împotriva apetitului academic pentru interpretări care poluau atmosfera culturală și cerea, în schimb, o relație mai senzorială cu obiectul artistic, o relație care să ocolească necesitatea interpretării cu totul. Ce e interesant la acest eseu al lui Sontag e cât de puțin influent a fost, de fapt. 50 de ani după ce l-a scris, interpretările care căutau să scoată din orice obiect artistic structurile sale doctrinale au devenit pletoră și azi e aproape o chestiune mainstream să citești orice text căutând în el inflexiuni care ar putea să deconspire prejudecățile inconștiente ale autorului său. Într-un fel, și Stănescu refuză interpretările când vrea să țină literatura one step removed de o lectură ideologică, și totuși, e paradoxal că folosește o metodă similară în urmări atunci când, în textul lui despre Freud, se întreabă dacă eseul lui Sontag n-ar trebui citit ca „refuz al autoanalizei” și se întreabă și ce nu vrea Sontag să afle atunci când luptă împotriva interpretării.
Dar Sontag spunea în eseul ei ceva mai mult decât că se abuzează de interpretări, spunea că o teorie implicită a interpretării este la rădăcina modului în care gândim în Vest, este forma mentis a culturii noastre contemporane, reflexul care hrănește orice întrebare de forma „ce înseamnă x?”. Pentru noi, toate lucrurile înseamnă altceva decât sunt. Un trabuc nu e niciodată un trabuc. Un rafinament estetic este mereu o poziție de clasă. Și, în mod ironic, Stănescu o confirmă când presupune că până și rezistența împotriva interpretării trebuie să însemne altceva în eseul ei.
Dar, în același timp, supraviețuiește în Peștii cubanezi și un soi de respect tradițional pentru opera literară, ca centru care coagulează o expresie veritabilă a umanului, reușind să fie nu o simplă oglindă pentru prejudecăți, poziționări de clasă etc. De aici pledoaria implicită pentru „reverență” față de obiectul estetic din prefață (care, pe lângă cel despre Camus, e textul meu preferat pentru că-și pune problema acuzării pe nedrept) și avertismentul că toate aceste limite o să facă din literatură o chestiune „cuminte, propagandistică și tautologică”, dar și că mediul universitar ne împinge iresponsabil în această direcție nefirească, care „ucide aura obiectului artistic”.
Ideea de bază cu care empatizez aici – dar mai mult pe linie literară decât teoretică – este că există un teritoriu al sinelui necartografiat ideologic, căruia poți să-i spui al pulsiunilor, al măștilor, al ascunzișurilor și al singurătății, care are în el ceva incomprehensibil și mobil, că din această singurătate răzbate din când în când un mesaj care te poate surprinde prin autenticitatea lui neînregimentabilă. Mi se pare că să renunți la această posibilitate a singurătății înseamnă să presupui că orice identitate și poziționare epuizează subiectul. Dar să presupui asta înseamnă că orice sine e doar suma poziționărilor sale. Or literatura mi se pare că dovedește tocmai opusul atunci când e făcută cum trebuie: și anume că există totuși spații neocupate de niciun discurs care, odată văzute, pot să devină spații ale libertății
Fotografie preluată din arhiva Fortepan / Török Kálmán.
