Virginia Woolf scrie eseu așa cum scrie și proză: cu volute retorice, deschizând multe cărări narative despre care nu vezi întotdeauna încotro duc, plecând mai degrabă de la replici, evenimente și episoade, câteodată inventate, ca să ajungă nu știi întotdeauna unde. Una dintre consecințele acestei retorici (și minți) arborescente e că are nevoie de mai mult spațiu ca să conveargă spre o concluzie. Dacă ești obișnuit cu o tradiție eseistică mai sobră, ești descurajat, cum eu am fost de câteva ori citindu-le. Dacă însă intri în jocul acesta mai ales literar, plăcerile nu sunt niciodată departe. Asta se leagă poate și de convingerea ei că lectura este un lucru bun în sine, cu corolarul hiperbolic, pe care-l mai găsești exprimat oblic în aceste eseuri, că exercițiul dezinteresat al lecturii poate fi distrus chiar de o nevoie exactă de cunoaștere. Lectura are – ca să zic așa – un timp și o dimensiune doar ale ei, o logică ca de viață, cu drumuri lăturalnice și repausuri, digresiuni romanești și momente de înceată revelație, și toate acestea compun experiența pe care o asociem, poate bovaric, cu cititul de carte.
Cine i-a citit romanele știe că această incoerență senzorială de suprafață e nu doar voită, ci și într-o oarecare măsură folosită sistematic; în manuale și pe la cursuri i se mai zice încă „fluxul conștiinței”, dar inițial această tehnică narativă era expresia nevoii de mai mult realism (Joyce așa o apără). La începutul secolului XX, toți prozatorii europeni, nu doar Woolf, se confruntau cu această problemă: simțeau că noile realități sociale și culturale cer un alt fel de a vorbi literar despre lucruri. Vechiul realism, descriptiv la Balzac, clinic la Zola, care peste tot separa gândurile de lume și le marca în text prin ghilimele, ca să arate ce anume se petrece înăuntrul individului și ce în afara lui, produsese capodopere ca niște obiecte de marmură, cu simetrii statuare și concluzii solemne. Viața contemporană nu mai era așa, i se părea Virginiei Woolf și nu doar ei. O și spune în această carte, în eseul „Literatura modernă”:
Viața nu e o înșiruire de felinare așezate simetric; viața e o aură de lumină, un înveliș semitransparent care ne înconjoară de când ni se trezește conștiința și până la sfârșit. Nu are, oare, romancierul datoria să dea glas acestui spirit schimbător, necunoscut și nemărginit, oricâtă ciudățenie ori complexitate ar etala...
Pentru asta e nevoie de alte convenții sau nu atât de convenții, cât de o eliberare de convenții:
Haideți să așternem pe pagini impresiile așa cum cad asupra minții noastre, în ordinea sosirii lor, haideți să trasăm conturul, oricât de aleatoriu și de incoerent în aparență, al fiecărei priveliști ori întâmplări captate de conștiință.
În Doamna Dalloway face asta cu mult succes. E o scenă extraordinară spre începutul romanului, când burghezii dintr-un cartier londonez aud zvonul că membrii familiei regale ar putea să treacă pe-acolo; asta îi face să-și schimbe atitudinea și dintr-odată nu mai trăiesc pe Bond Street, ci în imperiu, sub un steag imaginar – în măreția părăginită a Angliei de după război, în care solemnitatea e înrudită cu moartea și sărăcia. Virginia Woolf e o maestră a acestor secvențe, în care percepția obiectelor și a sentimentelor se învecinează și nu mai pot fi distinse unele de altele și în care o tranziție narativă rămâne ambiguă fiindcă nu înțelegi dacă ea are loc între un moment și altul sau între cum diverse personaje își imaginează aceste momente. Nu vrea să facă lucrurile simple, nu vrea să scrie minimalist, nu vrea să treacă direct la obiect, nu vrea adesea nici măcar să se explice, și i se pare oricum că citim prea ușor și că e ceva aproape servil la modul în care o carte modernă se grăbește să-și anunțe direcția și așteptările. Și în asta e foarte modernă.
Aventura lecturii. Eseuri alese
Dar simte și că problema cu care se confruntă nu este doar să producă o nouă formulă literară și s-o aplice, oricât de baroc, ci să schimbe modul în care vorbește ca femeie și despre femei. Și deci exercițiului estetic i se adaugă unul politic, fiindcă nu doar că lumea s-a schimbat și are nevoie de o nouă limbă, dar și caracterul uman s-a schimbat și e nevoie pentru el de o nouă expresie, una mai conformă existenței moderne a femeilor. În „Domnul Bennet și doamna Brown”, dă chiar, șarjând, o dată exactă pentu această schimbare: decembrie 1910. Vedem că „toate relațiile umane s-au modificat – dintre stăpâni și servitori, dintre soți și soții, dintre părinți și copii.” Drept rezultat, acum citim Agamemnon și-i dăm dreptate Clitemnestrei.
Despre femei trebuie prin urmare să se scrie diferit. Până acum, ne spune, – înainte de secolul XX – nu știam despre ele aproape nimic. Erau cantiatea necunoscută a istoriei, învăluite într-o mistică poetică care ascundea de fapt realitatea unei oprimări istorice. În Orlando, unde personajul principal își schimbă sexul la jumătatea cărții, Woolf produce ironie după ironie la adresa acestei dinamici publice între sexe, dar observă și locurile ei comune: castitatea ca edificiu al feminității, femeile ca piesă de decor care nu se pot angaja intelectual în lume, căsătoriile idealizate (despre care am mai scris pe Scena9), literatura dulceagă etc. Are aici un eseu, „Femeile și literatura”, care e de fapt varianta de conferință care avea să fie transformată în mai celebrul O cameră doar a ei. O cameră doar a ei e mult mai inventiv stilistic, dar ideile sunt aceleași: literatura produsă de femei în trecut e o artă spontană și întâmplătoare, fiindcă căsătoriile forțate, lipsa de avere, faptul că treceai din răspunderea tatălui în a soțului și toate celelalte, nu le lăsau femeilor spațiul intelectual să scrie literatura lor. De-aici nevoia de bani și de o cameră.
Metafora asta și exigența ei implicită sunt acum imediat recognoscibile aproape oricui din Vest, pentru că a fost repetată timp de un secol, iar forma argumentului – opresiune socială, deci menținere în minorat intelectual – apare într-un fel sau altul în orice scriere feministă. Dar la Woolf discuția merge puțin mai departe. Și anume la Woolf femeile nu vin la literatură ca la un teritoriu neutru care se desfășoară într-un limbaj universal ce poate fi însușit prin educație și apoi practicat în pace. Literatura nu e un soi de premiu pe care-l primești pentru că ți s-a dat dreptul de vot și ai putut semna un contract de muncă. Femeile, când se pun să scrie literatură la 1910, scrie ea, vor s-o schimbe de la bun început, fiindcă simt că mediul nu e gândit pentru ele. M-a surprins, de pildă, să citesc că simte că „însăși forma frazei nu i se potrivește. E o frază creată de bărbați; e prea dezlânată, prea încărcată, prea pompoasă pentru a fi de folos unei femei. Iar în roman, care acoperă un teritoriu atât de vast, trebuie găsit un tip de frază obișnuit, comun, care să-l poarte pe cititor, ușor și pe nesimțite, de la un capăt la altul al cărții. Și acest lucru trebuie făurit de femeie cu forțe proprii, prin schimbarea și adaptarea frazei curente, până când scrisul ei reușește să ia forma naturală a gândului, fără să-l strivească sau să-l altereze.”
Libertatea pe care o caută nu e doar una socială, ci și estetică așadar. Dar e vorba de o libertate estetică care încă nu există, pentru că mediul expresiei nu există nici el. E greu de spus ce-ar însemna să schimbi limba structural ca să îi faci loc unei viziuni alternative. Literatura e în cele din urmă limbă și limba e o chestiune transindividuală. Să nu mai spun că limba lui Woolf e de multe ori „pompoasă” ea însăși și că-și poartă peste tot cu sine originea socială înaltă, până și-n scris. Dar nu e vorba, în orice caz, de o libertate pe care ai obținut-o după ce ai învins „legea și obiceiurile”, nu e atât de simplu. În „Profesii pentru femei”, un eseu ceva mai târziu, spune că femeile au început să-și primească camerele pe care le căutau dar că, în mod interesant, ele sunt încă goale. S-a obținut răgazul care vine cu o modică independență, dar nu și direcția.
Woolf încearcă să umple această cameră goală cu literatura ei și asta e bătălia mai tăcută și privată de după bătălia istorică și publică. I se pare că modernitatea e momentul în care literatura feminină poate să fie mai „autentică”, tocmai pentru că toate aceste dimensiuni sociale au fost câștigate pentru femei, tocmai pentru că scriitoarele au făcut pasul revoluționar de a omorî în ele însele „îngerul casei”, adică vechea imagine feminină, înalt-victoriană, care confunda feminitatea cu delicatețea și modestia și ai cărei reprezentanți puteau să strige sus și tare Cats do not go to heaven. Women cannot write the plays of Shakespeare.
Spune tot pe undeva prin O cameră doar a ei că ficțiunea este ca o pânză de păianjen care se prinde de toate cele patru colțuri ale vieții și de fiecare dată când scrie, mai ales în proze, dar și în eseurile astea, îți lasă impresia că ocolurile ei narative sunt gândite tocmai ca să nu-i scape vreun colț. Altfel, eseurile de la Spandugino sunt o reeditare, cred, a unei ediții mai vechi, de la Rao, dar ajung la noi într-o limbă expresivă și curată, care păstrează spiritul neliniștit și scintilant al celei mai mari prozatoare moderne. Nu le citiți la rând.
Fotografie preluată din arhiva Fortepan.
